Discursul dnei jud. Andreea Ciucă – Statul de drept în România la 100 de ani de la Marea Unire. Rolul profesiilor juridice (Ziua Justiției 2018)

Domnule președinte, doamnelor și domnilor, distins auditoriu,

În primul rând o să vă rog să mai aveți răbdare și cu mine câteva minute, după atât de multe și dense discursuri la zi de sărbătoare, promițându-vă că nu îmi voi extinde cuvântul peste limitele admisibile. Acum, ce înseamnă admisibile… este o chestiune de interpretare.

În primul rând, în numele AMR, mulțumesc Uniunii Juriștilor, domnului președinte Ioan Chelaru, pentru invitație și, mai ales, pentru dorința de a organiza, an de an, sărbătoarea Zilei Justiției, înveșmântată în eleganță și într-o înaltă ținută profesională. Ar putea exista voci care să spună – ce-i drept, pe o tonalitate scăzută – cum că, în aceste vremuri tumultuoase, de confluență între legi, opinii și pasiuni, nu ne-ar prea arde de marcarea Zilei Justiției. Însă un astfel de gând este superficial; pentru că nu ține seama de realitatea unui stat de drept, în care justiția există și „pulsează” în fiecare zi prin noi, magistrații, prin avocați, prin toate profesiile juridice, prin cetățenii care ni se adresează, prin efortul de a îmbina dreptatea cu legea, în condițiile binecunoscutei inflații legislative.

O temă precum cea aleasă de Uniunea Juriștilor, generoasă și actuală, deschide calea dialogului, fiindcă – nu-i așa – să vorbești despre rolul tău în statul de drept cu gândul la Centenarul Marii Uniri, înseamnă nu numai s-o faci din profesie, ci cu sufletul, cu bună-credință, din respect și cu echilibru. Dat fiind caruselul întâmplărilor din ultimul an, în justiție și despre justiție, suișurile și coborâșurile pe care cu toții știm că le-am trăit – în speță noi, magistrații, și noi ca asociație profesională, aș putea să vă vorbesc despre foarte multe.

Aș putea să vă spun, bunăoară, despre saga proiectului de modificare a Legilor justiției, care de fapt a început în 2015 și a culminat cu dezbaterile, zi de zi, timp de o lună, la sfârșitul anului trecut, în Parlament; despre forma acestui proiect din lunile august și octombrie 2017, care în mod îndreptățit au declanșat nemulțumiri din partea magistraților; despre strădania Asociației Magistraților din România de a reclădi, pe cât a fost posibil, articol cu articol, edificiul acestor legi, nu prin comentarii de la peluză, ci prin prezentarea și susținerea unor argumente și contraargumente în fața organului legiuitor, ceea ce a însemnat sute de pagini scrise și tot atâtea ore de muncă. Apoi, aș putea să vă vorbesc despre condiția sine qua non a independenței justiției, a independenței judecătorului, a independenței procurorului în dispunerea soluțiilor, nu ca un slogan fluturat pe sub nasul magistraților și cetățenilor, ci, așa cum l-am avut în vedere în toate acțiunile noastre, ca un dat, ca un semn că existăm sistem într-un stat de drept și că statul de drept există prin el însuși.

Aș putea să mă refer la separarea carierelor judecătorilor și procurorilor și organizării instanțelor, respectiv parchetelor, nicidecum pentru a marginaliza sau a dezavantaja profund procurorii – cum s-a susținut cu oarecare malițiozitate în spațiul public –, ci pentru a așeza lucrurile pe făgașul constituțional, acceptat ca atare de instituțiile europene – mă refer aici la organizarea Ministerului Public.

👍Vezi aici: Conferința „Statul de drept în România la o sută de ani de la Marea Unire. Rolul profesiilor juridice” – Sărbătorirea Zilei Justiției 2018

După adoptarea rezoluției conducătorilor tribunalelor în mai, referitor la acest subiect, și însușirea acestora de către conducătorii curților de apel, Secția pentru Procurori a CSM a emis o hotărâre prin care a susținut această separare și a menționat în mod expres, însă, că ea nu afectează statutul de magistrat al procurorului.

Apoi, aș putea să amintesc despre repetate neconstituționalitate a textelor privind răspunderea materială a magistraților, cu privire la care AMR a avertizat, arătând că reprezintă mai degrabă un factor de presiune, decât o confirmare a independenței justiției. Sau, în ultima perioadă, la grija pe care colegii noștri, tot îndreptățit o au, față de preconizata compunere a completelor în apel, din trei judecători în loc de doi, ceea ce va determina dacă nu blocaje, cel puțin sincope în activitatea noastră, pentru că, fie și apelând la o formulă matematică, nu poți să obții aceleași rezultate în aceiași parametri, cu resurse insuficiente, cu atât mai mult cu cât nu vorbim de producție la hectar.

De asemenea, îmi vin în minte – și ar putea să-mi vină, fără doar și poate – protocoalele acelea încheiate de instanțe și parchete cu serviciile de informații și, în aceste condiții, acceptarea din partea magistraturii de a-și atenua în mod nepermis sau de a uita de rolul ei constituțional. Referitor la aceste protocoale, s-au încercat argumente pale în spațiul public, spunându-se texte de genul: „Cooperarea e cooperare, nu-i colaborare!”; „Echipele sunt mixte, nu sunt comune…” – mai lipsea, cum sublinia o colegă, să se susțină că semnătura nu-i semnătură, ci iscălitură.

În fine, aș putea să mă refer cu nemulțumire la faptul că niciuna din observațiile sau propunerile făcute de Asociația Magistraților din România în scris, motivat, punctual, detaliat, referitoare la proiectul de modificare a legii privind Codul Penal, nu a fost însușită de organul legiuitor, neregăsindu-se în forma votată de acesta.

Dar nu despre aceste aspecte am ținut să vă vorbesc azi cu precădere, ci despre dezbinarea dinăuntrul nostru, la Centenarul Marii Uniri. Iar dacă ar fi fost vorba numai despre niște opinii divergente, chiar susținute cu pasiune, am fi zis: „Ei aș, ducă-se pe pustie de falsă unanimitate, că ne-am săturat de ea!”. Trăim, însă, zile în care se pare că nu poți exista ca magistrat, nu te poți defini și nu te poți exprima ca atare, decât dacă alegi o tabără sau alta și te ții de ea, iar dacă îi spurci pe cei ce nu gândesc ca tine, cu atât mai bine. Îngrijorătoare în această abordare este lipsa acceptării căii de mijloc. Nu aceea a neutralității, căci, să fim serioși, cine poate fi de-a pururi neutru și echidistant; nu aceea a tăcerii în lașitate, ci calea echilibrului, care îți dă dreptul să spui binelui bine și răului rău, indiferent cine este autorul acestuia.

Îngrijorătoare este, de asemenea, și lipsa oricărei punți de comunicare între cei ce au opinii diferite, precum și nevoia atacurilor personale și a jignirilor celuilalt, fără legătură cu fondul susținerilor acestuia. A vedea mai cu seamă „bârna din ochiul tău” înainte de a vedea „paiul din ochiul aproapelui” este un dar ce trebuie cultivat.

Cum spuneam, nu fac un apel la unanimitate și nici unul la rațiune, pentru că acesta s-a făcut într-atât încât începe să fie golit de conținut, dar nu pot să nu remarc că respingerea fratelui de către frate – ca să folosesc limbajul Unirii – poate crea monștri în cuget și-n simțiri.

În încheiere, aș vrea să ne imaginăm, pentru câteva clipe, cât de frumoase au putut fi, în realitatea zilelor Marii Uniri, gândurile lui Hasdeu: „Moldova, Transilvania și Muntenia nu mai există pe fața pământului. Există o singură Românie, există un singur corp și un singur suflet, în care toți nervii și toate suspinele vibrează unele către altele”.

Vă mulțumesc.

Jud. Andreea Ciucă,
Președintele Asociației Magistraților din România