Din nou despre atribuţiile judecătorului sindic în procedura insolvenţei – art. 45 alin. (1) lit. O) din legea nr. 85/2014

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu toate acestea, deși legiuitorul nu a menționat expres, apreciem că judecătorul‑sindic este obligat să realizeze un control și din perspectiva legalității măsurilor ce se impun a fi adoptate prin suplinirea voinței masei credale.

Și este așa, întrucât, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, judecătorul‑sindic este garantul respectării legii în procedura de insolvență a debitoarei, atribuțiile sale fiind, în principal, subsumate controlului judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și proceselor și cererilor de natură judiciară, aferente procedurii insolvenței.

Prin urmare, dacă măsurile ce se doresc a fi adoptate nu sunt vădit nelegale, judecătorul‑sindic este ținut să suplinească voința masei credale dacă și atunci când creditorii, prin activitatea acestora, blochează adoptarea unei soluții în adunarea creditorilor, prin neprezentarea lor la cel puțin două ședințe consecutive, convocată legal în acest scop.

Observăm faptul că textul art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 nu distinge între tipul de cereri cu privire la care judecătorul‑sindic este obligat să se pronunțe. De asemenea, articolul în discuție nu prevede o enumerare limitativă a categoriilor de hotărâri în privința cărora, în lipsă de cvorum, judecătorul‑sindic se va putea substitui voinței creditorilor. Ca atare, însăși ideea de substituire a voinței creditorilor indică faptul că se instituie o excepție de la regula generală, în sensul că, în cazul imposibilității luării unei decizii în cadrul procedurii din cauza neîndeplinirii cvorumului de prezență, judecătorul‑sindic se va putea pronunța inclusiv asupra unor chestiuni de oportunitate.

Astfel, dezinteresul creditorilor față de derularea procedurii este sancționată de către legiuitor prin acordarea judecătorului‑sindic a atribuției de a se pronunța inclusiv asupra unor chestiuni de oportunitate ce privesc procedura.

Dar, oare, procedura instituită prin art. 45 alin. (1) lit. o) din Lege poate fi aplicată și în ipoteza în care creditorii nu se întrunesc pentru a‑și exprima votul asupra planului de reorganizare?

Altfel spus, judecătorul‑sindic se poate sau nu substitui, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, adunării creditorilor care, la două ședințe având pe ordinea de zi aprobarea unui plan de reorganizare propus în condițiile art. 132 din Lege, nu a putut adopta nicio hotărâre din lipsă de cvorum?

Și, mergând mai departe, este posibil ca, în considerarea acestei atitudini de pasivitate a creditorilor, dispozițiile art. 138 alin. (4) și art. 139 alin. (1) din același act normativ să fie interpretate în sensul că lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, pentru motivul mai sus arătat, echivalează cu un vot negativ asupra planului propus?

În această situație specială trebuie să reținem, așadar, și incidența altor prevederi legale: art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, art. 132, art. 138 alin. (4) și art. 139 alin. (1) din același act normativ.

Întrucât nici doctrina și nici jurisprudența nu ne oferă niciun argument în acest sens, am încercat să „conta­bilizăm” argumentele care susțin o astfel de atribuție pusă pe seama judecătorului‑sindic, dar și pe cele care s‑ar putea opune acesteia.

La capitolul argumentelor „pentru” o astfel de soluție, propunem includerea următoarelor:

– în cuprinsul textului art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 nu există nicio mențiune referitoare la cuprinsul pe care ordinea de zi o poate avea, cerințele impuse expres pentru a se putea solicita judecătorului‑sindic aplicarea mecanismului prevăzut de art. 45 alin. (1) lit. o) din Lege fiind limitate la două condiții, respectiv: a) au existat ce1 puțin două ședințe ale adunării creditorilor având aceeași ordine de zi; b) nu s‑a putut lua o hotărâre din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați;

– câtă vreme norma legală analizată nu cuprinde mențiuni referitoare la punctele aflate pe ordinea de zi decât sub aspectul necesității identității ordinii de zi a celor două ședințe ale adunării creditorilor, nu pot fi operate excluderi derivate din natura chestiunilor supuse analizei prin ordinea de zi și nici prin raportare la prevederile art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea
85/2014;

– scopul instituirii unei asemenea atribuții în sarcina judecătorului‑sindic rezidă în caracterul concursual al procedurii reglementate de acest act normativ și necesitatea salvgardării principiilor enumerate de art. 4 din Legea nr. 85/2014, cum ar fi fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de același rang, a recunoașterii priorităților comparative și a acceptării unei decizii a majorității, urmând să se ofere celorlalți creditori plăți egale sau mai mari decât ar primi în faliment (pct. 9 al art. 4 din Lege);

– art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 conferă judecătorului‑sindic competența de a efectua un control de oportunitate asupra viabilității planului de reorganizare când nu se poate lua o hotărâre în ședințele adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi;

– în multe situații, în practică, practicianul în insolvență s‑a aflat în imposibilitatea de a lua măsurile necesare desfășurării normale a procedurii insolvenței din cauza inactivității creditorilor. Or, pentru astfel de situații, legiuitorul a conferit judecătorului‑sindic atribuția de a depăși rolul de simplu verificator al legalității, realizând o apreciere de oportunitate a măsurilor ce se impun a fi adoptate în procedura insolvenței;

– procedura de reorganizare presupune mai multe etape până la momentul validării contractului încheiat de părți: (i) aprobarea sau NU a planului de către adunarea creditorilor, în condițiile și cu majoritățile menționate de art. 139; (ii) confirmarea planului de către judecătorul‑sindic. Dacă în etapa 1 nu se poate obține un vot din cauza lipsei de cvorum determinată de neparticiparea creditorilor la cel puțin 2 adunări consecutive, în cadrul etapei 2, procesul‑verbal al adunării creditorilor va fi înlocuit cu hotărârea judecătorului‑sindic dată în condițiile art. 45 alin. (1) lit. o);

– extinderea atribuției judecătorului‑sindic de a aprecia asupra oportunității planului este susținută și de prevederile
139 alin. (1) lit. F. din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora planul este confirmat de judecătorul‑sindic dacă respectă, din punctul de vedere al legalității și al viabilității (deci, al chestiunilor de oportunitate), prevederile art. 133 din aceeași Lege, respectiv posibilitățile reale de îndeplinire a obligațiilor asumate prin plan;

– lipsa votului creditorilor în cadrul ședințelor la care au fost convocați și nu s‑au prezentat nu poate fi considerată drept un vot negativ asupra planului care să determine intrarea debitorului în faliment pentru acest considerent, întrucât nu există nicio prevedere legală care să confere atitudinii pasive a adunării creditorilor semnificația unui vot negativ, astfel că nu poate fi atribuită o astfel de semnificație care să justifice o eventuală decizie de intrare în faliment. Și este așa întrucât, atunci când legiuitorul a apreciat că neexprimarea voinței creditorilor poate fi considerată drept vot negativ, a instituit expres o astfel de prezumție, precum este cazul la art. 49
(1) din Legea nr. 85/2014;

– așadar, aplicarea dispozițiilor art. 138 alin. (4) și art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie realizată de către judecătorul‑sindic în consonanță cu principiile enunțate de art. 4 din lege, neputând fi validată teza echivalării pasivității creditorilor cu un vot negativ, cât timp legiuitorul a instituit un mecanism pentru continuarea procedurii, prin
45 alin. (1) lit. o) din aceeași lege.

În categoria argumentelor care ar pleda pentru excluderea acestei atribuții a judecătorului‑sindic putem identifica următoarele:

‑ judecătorul‑sindic nu are competența de a se pronunța asupra viabilității planului de reorganizare și de a confirma un plan de reorganizare, în cazul în care nu se poate adopta o hotărâre în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi, întrucât se opun dispozițiile art.136‑138 din Legea nr. 85/2014;

– analiza acestor prevederi legale relevă că ipoteza imposi­bilității adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor cu privire la planul de reorganizare, din cauza neîntrunirii cvorumului cerut de lege pentru legala sa acceptare/aprobare, nu poate fi echivalentă cu ipoteza „cererii” evocate de art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, întrucât temeiul exprimării votului de către creditori cu privire la planul de reorganizare nu este dat de o cerere a administratorului judiciar, ci de exigența legală ca acesta să primească votul pozitiv al creditorilor, conform regu­lilor stabilite de art. 138 din Legea nr. 85/2014;

– lipsa unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare, ci doar cu neacceptarea acestuia, art. 138‑139 din Legea nr. 85/2014 stabilind faptul că acceptarea planului de către creditori este o condiție prealabilă confirmării acestuia de către judecătorul sindic;

– art. 45 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014, deși îi conferă judecătorului‑sindic atribuția de confirmare a planului de reorga­nizare, condiționează acest lucru de votarea lui de către creditori. Altfel spus, atât timp cât creditorii nu au votat planul propus de debitor, judecătorul‑sindic nu poate confirma respectivul plan, ipoteza fiind confirmată și de prevederile art. 139 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora: „(1) Judecătorul‑sindic fixează termenul pentru confirmarea planului în cel mult l5 zile de la depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului‑verbal a1 adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat. (…).” Prin urmare, aplicând raționamentul de inter­pretare per a contrario, judecătorul‑sindic nu poate stabili termen de judecată, în condițiile art. 139 din Legea nr. 85/2014, pentru confirmarea planului decât dacă are o hotărâre a creditorilor de aprobare a acestuia, ipoteza normei legale nefiind întrunită atunci când administratorul judiciar desemnat în cauză nu a depus și procesul‑verbal sau hotărârea adunării creditorilor prin care planul de reorga­nizare a fost aprobat;

– în ipoteza în care au fost propuse două sau mai multe planuri de reorganizare, alin. (6) al art. 138 din aceeași lege impune ca votarea acestora să se facă în aceeași ședință a adunării creditorilor, în ordinea decisă prin votul creditorilor, iar dacă i s‑ar recunoaște judecătorului‑sindic exercitarea atribuției prevăzute de lit. o) a alin. (1) al art. 45 din Lege și în procedura de aprobare a planului, ne‑am afla în prezența unei adevărate decizii de oportunitate, și nu a uneia de legalitate, ceea ce legiuitorul a exclus expres;

– art. 45 alin. (l) lit. o) din Legea nr. 85/2014 are ca finalitate deblocarea procedurii insolvenței atunci când aceasta stagnează din cauza dezinteresului sau a relei‑credințe a creditorilor care dețin un procent decisiv pentru cvorum. Or, în ipoteza votului asupra planului de reorganizare, procedura nu este blocată dacă nu se votează planul de reorganizare, art. 145 oferind un remediu: intrarea în faliment.

Se impune observația potrivit căreia, de curând^[6], Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit și a încercat să ofere o soluție problemei analizate, prin decizia adoptată stabilind că: „Dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. k) și o) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că judecătorul‑sindic poate confirma un plan de reorganizare numai în măsura în care există o hotărâre de aprobare de către adunarea creditorilor a respectivului plan de reorganizare.

Dispozițiile art. 138 alin. (4) și art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea adoptării unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe având aceeași ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare.”

La data redactării materialului, decizia ICCJ nu este motivată, astfel că nu cunoaștem care sunt considerentele adoptării sale, însă sperăm ca toate necunoscutele acestei probleme să fie tranșate, astfel încât să nu fie izvor de practică neunitară, dar să și explice cum „imposibilitatea adoptării unei hotărâri în adunarea creditorilor convocată pentru aprobarea planului de reorganizare, din lipsă de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe având aceeași ordine de zi, nu echivalează cu votul negativ asupra planului de reorganizare”, dar, în egală măsură, „judecătorul‑sindic poate confirma un plan de reorganizare numai în măsura în care există o hotărâre de aprobare de către adunarea creditorilor a respectivului plan de reorganizare”.

În loc de concluzie:

Creditorii sunt cei care au drept atribuție esențială în procedura de insolvență a debitoarei lor participarea activă la desfășurarea activităților specifice, astfel încât scopul instituit prin art. 2 din Legea nr. 85/2014 să fie realizat.

Dacă însă creditorii aleg să adopte o atitudine pasivă, de neimplicare în viața debitoarei falite, cu consecința blocării procedurii de insolvență, judecătorul‑sindic va fi cel care va suplini – în unele situații – voința masei credale, fiind ținut să adopte deciziile care se impun uneori, inclusiv cele care vizează măsuri de oportunitate.