Scadenţa anticipată a creanţelor neajunse la termen. Compatibilitatea art. 1.417 din Codul Civil cu prevederile legilor insolvenţei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„Numai când falitul este dator sau, cum spune legea, când datoriile au scadență obligatorie în sarcina falitului, sau scadența depinde de voința lui, datoriile sunt socotite ca și cum ar fi ajuns la scadență. Și așa este și echitabil și logic, pentru că declararea în faliment are drept scop lichidarea bunurilor falitului și achitarea creditorilor. Deci, nu se poate concepe o lichidare în interesul creditorilor, decât dacă toți creditorii pot să concure, și pentru ca ei să concure, este nevoie de o ficțiune juridică: creanțele împotriva falitului se socotesc ca și ajunse la scadență.”^[1]

Potrivit art. 1.417 alin. (1) C. civ., debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise.

De lege lata, prin intermediul mecanismului stabilit de către legiuitor, creanța dobândește caracter exigibil, iar decăderea din beneficiul termenului va opera de drept ori de câte ori se va putea stabili că debitorul este în insolvență sau în stare de insolvabilitate ori dacă, prin conduita sa culpabilă, procedează la diminuarea garanțiilor constituite sau nu constituie garanțiile promise.

Observăm astfel că decăderea din beneficiul termenului poate fi determinată deopotrivă de o stare a patrimoniului debitorului (insolvență, insolvabilitate) sau de anumite activități culpabile ale acestuia. Dacă, din perspectiva elementelor care vizează patrimoniul debitorului, sunt relativ ușor de stabilit atât insolvența, cât și insolvabilitatea debitorului, sancțiunea decăderii fiind în strânsă legătură cu aceasta, este mai greu de înțeles mecanismul imaginat de către legiuitor pentru ipoteza în care faptele debitorului și persoana acestuia presupun o serie de decăderi^[2]. Astfel, știm că insolvența^[3] presupune acea stare a patrimoniului în care lichiditățile disponibile nu pot acoperi datoriile certe, lichide și exigibile, în timp ce insolvabilitatea^[4] presupune inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile.

in perspectiva insolvenței, ipotezele pe care aceasta le presupune rezultă din legile speciale, respectiv Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014 și Legea privind procedura insolvenței persoanelor fizice nr. 151/2015, care reglementează insolvența profesioniștilor, respectiv pe cea a consumatorilor. Astfel, cel puțin la nivel teoretic, decăderea din beneficiul termenului va opera ori de către ori debitorul nu-și va putea plăti, cu sumele disponibile, datoriile exigibile sau pe cele care devin scadente într-un interval de timp previzibil. În aceste situații, debitorul, apelând la una dintre procedurile prevăzute de lege, va putea fie să-și restructureze afacerea, fie să-și lichideze activul (profesioniștii) sau să-și trateze supraîndatorarea (consumatorii), sub coordonarea unui practician în insolvență și controlul de legalitate al instanțelor de judecată.

Cât privește însă starea de insolvabilitate, legiuitorul, pe de-o parte, impune ca aceasta să fie constatată de către instanța de judecată, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar, pe de altă parte, prevede faptul că rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile.

În legislație, insolvabilitatea debitorului este analizată și tratată diferit, în funcție de domeniul în care aceasta intervine^[5]. Astfel, legislația civilă reglementează insolvabilitatea din perspectiva decăderii din beneficiul termenului, în timp ce legea procesual-fiscală stabilește condițiile și procedura prin care o persoană fizică/juridică este declarată ca fiind insolvabilă, pentru ca, în materia insolvenței profesioniștilor, insolvabilitatea să fie analizată în raport direct cu insuficiența fondurilor disponibile.

În condițiile Codului civil^[6], debitorul care se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, insolvență, stabilită în condițiile legii, este decăzut din beneficiul termenului; insolvabilitatea este definită ca fiind acea stare a patrimoniului care rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus executării silite, în condițiile legii, în raport cu valoarea totală a datoriilor exigibile.

Starea de insolvabilitate a debitorului se constată de către instanță, dacă prin lege nu se prevede altfel, care poate ține seama și de o serie de împrejurări exterioare, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea unor proceduri de executare silită individual etc.

Art. 675 C. pr. civ. cuprinde dispoziții de procedură referitoare la ipoteza debitorului care este decăzut din termenul acordat și stabilește, alături de alte situații care atrag sancțiunea decăderii, că dacă debitorul este în stare de insolvență notorie sau dacă, prin fapta sa culpabilă, a micșorat garanțiile date creditorului său sau nu le-a dat pe cele promise, la cererea creditorului, instanța de judecată, care este instanță de executare, va lua în regim de urgență măsurile care se impun.

La rândul său, Codul de procedură fiscală^[7] cuprinde o procedură specială de determinare și soluționare a stării de insolvabilitate a unui contribuabil. În accepțiunea legii procesual-fiscale (art. 1 pct. 4), este contribuabil persoana fizică, persoana juridică sau orice altă entitate, chiar fără personalitate juridică, ce datorează impozite, taxe și contribuții sociale, iar insolvabilitatea este definită ca fiind situația în care se află un debitor ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică în raport cu obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri sau bunuri urmăribile^[8].

Procedura prevăzută pentru aceste categorii de contribuabili insolvabili, în vederea recuperării obligațiilor fiscale de plată, impune ca, mai întâi, conducătorul organului de executare fiscală să dispună scoaterea creanței din evidența fiscală curentă și trecerea acesteia într-o evidență separată pe baza procesului-verbal de insolvabilitate, executarea silită fiind astfel întreruptă. Organul fiscal are însă obligația de a efectua o investigație cu privire la veniturile sau bunurile obținute de către debitorul insolvabil, verificare ce trebuie realizată cel puțin o dată pe an, fără ca aceste verificări să poată fi calificate drept acte de executare silită.

Atunci când se constată că debitorul insolvent a realizat venituri sau a dobândit bunuri care pot fi supuse executării, organele de executare fiscală dispun reînscrierea creanței ca o creanță curentă și iau măsuri pentru executarea obligațiilor de plată. În acest sens, pentru debitorii solvabili se va proceda la executarea silită, pentru debitorii profesioniști aflați în procedura insolvenței reglementată de dispozițiile Legii nr. 85/2014 se vor formula cereri de admitere a creanței la masa credală, iar pentru debitorii persoane fizice, supuși procedurilor de insolvență specifice, se vor iniția demersurile pentru recuperarea creanțelor în cadrul procedurii colective.

Observăm, așadar, că definiția insolvabilității din Codul civil este diferită de definiția existentă în Codul de procedură fiscală, iar procedura de executare a unui debitor declarat insolvabil, de asemenea. Astfel, dacă în sensul legii civile starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, în condițiile legii, executării silite în raport cu valoarea totală a datoriilor exigibile, legea procesual-fiscală stabilește că este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau nu are bunuri urmăribile ori venituri, starea de insolvabilitate constatată fiind un motiv de întrerupere a executării silite.

Pornind de la această realitate juridică, apreciem că stabilirea sau constatarea stării de insolvabilitate presupune mai multe etape. Astfel, se va proceda mai întâi la stabilirea elementelor de activ și a celor de pasiv, apoi a activului urmăribil, care poate fi supus, în condițiile legii, executării silite, pentru ca, în cele din urmă, să fie realizată comparația care să permită a se stabili care dintre aceste elemente – activ, respectiv pasiv – este superior.

Este important de observat că la momentul la care este realizată contabilitatea activului și a pasivului debitorului apt să permită stabilirea stării de insolvabilitate a unui debitor, instanța este obligată să delimiteze activul urmăribil de cel care este exclus de la această operațiune juridică, fiind înlăturate bunurile enumerate de art. 727 C. pr. civ. și limitate în urmărire cele menționate de art. 728 C. pr. civ.

Dacă determinarea activului urmăribil în raport de pasivul debitorului permite a stabili nivelul inferior al unuia în raport de altul, dilema stării de insolvabilitate este rezolvată: instanța va admite cererea și va stabili că debitorul este insolvabil, reținând că activul său urmăribil este inferior pasivului, respectiv va respinge o astfel de solicitare atunci când pasivul excedează elementelor de activ urmăribil.

Desigur, probleme pot apărea dacă, pe lângă elementele de activ și pasiv, instanța este chemată să analizeze elemente precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea^[9].

Apreciem că, în această ipoteză în care instanța de judecată este chemată să stabilească starea de insolvabilitate, prin raportare la alte elemente decât cele pe care în mod clasic le analizează, va putea stabili chiar și faptul că debitorul se află în insolvență.

Să analizăm, spre exemplu, ipoteza debitorului persoană fizică ce nu mai poate să-și plătească datoriile devenite scadente, motiv pentru care împotriva acestuia se desfășoară proceduri de executare silită. Observăm că exemplul analizat acoperă două dintre situațiile enumerate de către legiuitor drept elemente apte să conducă la stabilirea insolvabilității. Așadar, titularul cererii de stabilire a insolvabilității, care poate fi deopotrivă creditorul sau debitorul, ambii având interes în determinarea acestei stări, trebuie să dovedească, pe de-o parte, faptul că activul urmăribil al debitorului este inferior datoriilor scadente, iar, pe de altă parte, că neplata la scadență a datoriilor nu este una sistemică, generalizată, caracteristică insolvenței. Linia de demarcație este relativ fragilă, iar probele care vor fi administrate sunt esențiale: dacă se va dovedi, spre exemplu, că neplata datoriilor scadente care au justificat procedura de executare silită au fost determinate de criza pasageră a lichidităților (e.g., pierderea unui contract neesențial, falimentul angajatorului debitorului, boala debitorului etc.), declararea insolvabilității este posibilă, insolvența nefiind prezentă. Dacă însă probele vor demonstra, spre exemplu, faptul că pierderea contractului este una esențială pentru afacerea debitorului sau că pierderea locului de muncă de către debitor, raportat la specializarea sa, îl aduce în stare de supraîndatorare, atunci cererea de stabilire a stării de insolvabilitate nu va putea fi admisă, întrucât debitorul se află deja într-o insolvență vădită.

Textul art. 1.417 alin. (2) C. civ. ridică probleme de compatibilitate cu normele speciale din materia insolvenței, atât a profesionistului, cât și a consumatorului, iar mențiunea realizată de legiuitor în cuprinsul art. 123 din Legea nr. 85/2014^[10], respectiv în cel al art. 36 din Legea nr. 151/2015^[11] apare ca insuficientă.

Legiuitorul stabilește, în esență, că, la data deschiderii procedurii, contractele în derulare se consideră menținute, art. 1.417 C. civ. nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilității anticipate, pentru motivul deschiderii procedurii, sunt nule.

Ar rezulta că, aplicând aceste dispoziții tale quale, debitorul aflat în insolvență nu poate fi decăzut din beneficiul termenului, indiferent care ar fi comportamentul său contractual, pentru simplul motiv că se află în insolvență. Însă prevederile art. 1.417 C. civ. stipulează expres faptul că ipoteza normei legale îi vizează pe debitorii aflați în insolvență. Apar astfel, în mod firesc, întrebările: Care dispoziție urmează a fi aplicată? Care articol de lege este „mai special” și trebuie aplicat cu prioritate?

Se impune observația potrivit căreia dacă nu ar fi existat mențiunea art. 123 din Legea nr. 85/2014 aplicarea textului art. 1.417 C. civ. ar face iluzorie orice procedură de insolvență, întrucât decăderea din beneficiul termenului atrage, de drept, exigibilitatea creanțelor și, implicit, scadența anticipată a acestora, perspectiva unei restructurări a afacerii devenind o utopie, cunoscut fiind că pentru succesul unei reorganizări este necesar ca datoriile acumulate să poată fi negociate cu creditorii, eșalonate sau chiar reduse.