Din nou despre atribuţiile judecătorului sindic în procedura insolvenţei – art. 45 alin. (1) lit. O) din legea nr. 85/2014

23 nov. 2022
Vizualizari: 1034
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Legiuitorul român, prin actuala lege a insolvenței, încearcă să ne convingă de faptul că judecătorul‑sindic este garantul respectării legii în procedura de insolvență a debitoarei, că atribuțiile sale sunt subsumate exclusiv controlului judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar, deciziile de afaceri fiind atributul exclusiv al creditorilor, prin adunarea acestora.

Realitatea instanțelor de judecată relevă însă faptul că, în activitatea pe care o desfășoară într‑o procedură de insolvență, judecătorul‑sindic este chemat de multe ori să adopte veritabile decizii de afaceri care‑l plasează în sfera controlului de oportunitate.

Ne propunem ca, prin câteva exemple, să demonstrăm faptul că deciziile pe care judecătorul‑sindic le pronunță se situează în afara controlului de legalitate a procedurii, legiuitorul îngăduind, tacit uneori, că acest lucru este permis.

Înainte însă de a proceda la analiza atribuțiilor judecătorului‑sindic, din perspectiva Legii nr. 85/2014, ne propunem să aruncăm o privire în istorie pentru a observa evoluția (sau nu) a atribuțiilor judecătorului implicat într‑o procedură de insolvență.

Doctrina relevantă a dreptului insolvenței (I. L. Georgescu, I. Fințescu) ne demonstrează că instituția judecătorului‑sindic, precum și atribuțiile acestuia au cunoscut o oarecare evoluție în timp. Astfel, dacă ar fi să ne întoarcem în timp, la Codul comercial de la 1840, considerat prima legiuire română ce conține o reglementare completă a falimentului comerciantului[1], observăm că, la art. 198, acesta stabilește că: „Prin hotărîrea asupra dărei pe față a falimentului, tribunalulu va orândui pe unulu din mădularele sale judecătoru comisaru”.

Limbajul arhaic utilizat poate constitui, azi, motive de amuzament, însă, la epoca respectivă (anul 1840), acest text constituia pentru magistrat temeiul de drept pentru desemnarea sa în administrarea procedurii de faliment, în timp ce pentru debitor însemna automat închisoare și faliment[2].

Actorii procedurii erau Tribunalul, judecătorul‑comisar, sindicii, creditorii și falitul. Tribunalul numea judecăto­rul‑comisar, precum și sindicii, în principal din rândul creditorilor. Sindicii erau lichidatorii judiciari de astăzi, ei având sarcina managerială de lichidare a activului și pasivului și lucrau sub supravegherea judecătoru­lui‑comisar.

A urmat, cronologic, Codul comercial de la 1887, care, prin art. 726, stabilea regulile aplicabile în desemnarea judecătorului pentru procedura de faliment a debitorului: „Administrațiunea falimen­tului se va exercita de către un sindic numit de tribunal, cu supravegherea unei delegațiuni a creditorilor, sub direcțiunea judecătorului‑co­misar. Ea are drept scop conservarea și lichidarea bunurilor falitului și repartițiunea lor între creditori.[3]

Prin urmare, judecătorul‑comisar avea atribuția coordonării operațiunilor falimentului realizate de sindic, care era desemnat de Tribunal, era străin de masa creditorilor și lucra sub supravegherea „unei delegațiuni a creditorilor”, în fapt, Comitetul Creditorilor din zilele noastre, compus din 3 sau 5 reprezentanți ai Adunării.

Modificările aduse Codului comercial de la 1887, în anii 1895, respectiv 1902, au clarificat și mai mult participanții la procedura de faliment a debitorului, dar și atribuțiile acestora. Astfel, prin art. 741, se menționează că „atribuțiunile judecătorului‑sindic sunt: 1. Să aplice sigiliile; 2. Să facă inventarierea bunurilor falitului; 3. Să ia sau să ceară a se lua de către autoritățile competente măsurile urgente pentru siguranța și conservarea patrimoniului falitului; 4. Să convoace pe creditori, în cazurile prevăzute de lege și oricând va crede de folos, prezidând adunarea lor; 5. Să refere tribunalului asupra oricărei chestiuni, pentru care se cere o încheiere a tribunalului; 6. Să supravegheze activitatea persoanelor numite de tribunal, de care are nevoie în administrațiunea sa, precum și activitatea lichidatorilor; 7. Să proceadă la verificarea creanțelor și să formeze tabloul de creditori, pe care‑l va prezenta la adunarea creditorilor”.

Observăm o delimitare a atribuțiilor administrative de cele jurisdicționale, judecătorul‑sindic fiind cel care a dobândit atribuții administrative, de management a procedurii, iar, suplimentar, putea formula acțiuni în anularea actelor frauduloase, precum și cereri în antrenarea răspunderii. Organele falimentului sunt tribunalul, ministerul public, judecătorul‑sindic și adunarea generală a creditorilor.

Sindicul, participant prezent în procedura falimentului până la aceste modificări, a dispărut, iar atribuțiile acestuia sunt preluate de judecătorul‑sindic, care este un magistrat. Analizând atribuțiile pe care trebuie să le exercite, observăm că acestea corespund celor ale practicianului în insolvență din actuala reglementare. Așadar, la acea epocă, judecătorul‑sindic era lichidatorul judiciar de astăzi.

Au urmat legile insolvenței, Legea nr. 64/1995 stabilind că organele care aplică procedura sunt instanța judecătorească, judecătorul‑sindic, administratorul, lichidatorul, adunarea creditorilor și comitetul creditorilor, însă atribuțiile sunt diferite de cele menționate în actuala lege a insolvenței. La fel ca în Codul comercial de la 1887, judecătorul‑sindic era managerul procedurii[4], atribuțiile care îi sunt încredințate de legiuitor fiind edificatoare în acest sens. Observăm și faptul că administratorul procedurii putea fi angajat facultativ de Adunarea Creditorilor, cu atribuții în supravegherea operațiunilor de gestionare, asistarea debitorului la toate actele privind gestionarea sau numai la o parte din acestea, conducerea în tot sau în parte a activității debitorului și putea fi însărcinat cu executarea atribuțiilor delegate de judecătorul‑sindic.

Un moment important în stabilirea atribuțiilor judecătorului‑sindic l‑a constituit modificarea adusă Legii nr. 64/1995 (în anii 1999 și 2002), întrucât a fost eliminată dualitatea atribuțiilor judecătorului‑sindic, care anterior era chemat să îndeplinească atât atribuții administrative, cât și jurisdicționale, practicianul în insolvență devenind managerul procedurii, care putea să sesizeze judecătorul‑sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta[5]. Judecătorul‑sindic din anul 1895 (practicianul în insolvență de atunci), putea să „refere tribunalului asupra oricărei chestiuni, pentru care se cere o încheiere a tribunalului”.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Au urmat Legea nr. 85/2006 și Legea nr. 85/2014, care au păstrat în mare măsură modifi­cările aduse prin Legea nr. 64/1995, modificată atât cu privire la participanții la procedură, cât și referitor la atribuțiile partajate între judecătorul‑sindic și practicianul în insolvență, din perspectiva funcțiilor specifice deținute.

Mai mult, s‑au stabilit atribuțiile judecătorului‑sindic prin comparație cu cele deținute de administratorul judiciar/lichi­dator: „Atribuțiile judecătorului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s‑a ridicat dreptul de a‑și administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora” [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014].

Suntem îndemnați, așadar, să credem că judecătorul‑sindic nu este managerul procedurii, ci doar supraveghetorul acesteia, din perspectiva legalității.

Cu toate acestea, știm cu toții că există numeroase dispoziții în Legea nr. 85/2014 care, prin atribuțiile impuse judecătorului‑sindic, îl trimit în sfera controlului de oportunitate al măsurilor adoptate.

Astfel, potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 85/2014: „În cazul în care, ulterior adoptării hotărârii adunării creditorilor, se constată, prin hotărâre definitivă, că votul a fost viciat prin introducerea sau eliminarea unei creanțe pentru care titularul acesteia solicitase înscrierea în tabelul de creanțe și dacă votul astfel viciat ar fi putut conduce la adoptarea unei alte hotărâri, adunarea creditorilor se reconvoacă cu aceeași ordine de zi. În cazul în care noua hotărâre a adunării creditorilor este diferită față de cea inițială, judecătorul‑sindic poate decide desființarea în tot ori în parte a actelor sau operațiunilor încheiate în temeiul hotărârii inițiale.

În baza acestor prevederi legale, judecătorul‑sindic poate decide desființarea, în tot sau în parte, a actelor sau operațiunilor încheiate în temeiul unei hotărâri a adunării creditorilor, desființată prin votul creditorilor, adoptată ulterior momentului stabilirii vicierii votului pentru cea dintâi hotărâre, prin faptul neluării sau luării în considerare a unei creanțe inexistente sau fictive și al cărei vot ar fi fost decisiv în luarea respectivei hotărâri.

Prin urmare, judecătorul‑sindic va fi cel care va hotărî asupra activității desfășurate în procedura de insolvență și, analizând în raport de toate elementele concrete, va decide dacă este oportun sau nu să desființeze actele sau operațiunile încheiate în temeiul unei hotărâri dovedite ca fiind viciate.

Potrivit art. 75 alin. (9) din Legea nr. 85/2014, „pentru asigurarea resurselor în vederea continuării activității curente a debitorului în perioada de observație, sumele de bani care fac obiectul cauzelor de preferință prevăzute la acest articol vor putea fi folosite de către administratorul judiciar cu acordul creditorului titular al garanției. În cazul refuzului acestui acord, judecătorul‑sindic poate autoriza folosirea acestor sume de bani, cu acordarea în beneficiul creditorului titular al garanției a protecției corespunzătoare, conform prevederilor art. 87 alin. (3).

Ce observăm? Că judecătorul‑sindic este chemat să analizeze oportunitatea utilizării sumelor de bani existente în contul debitorului, la data deschiderii procedurii și asupra cărora există cauze de preferință (e.g.: ipoteca mobiliară), chiar fără acordul creditorului, dacă se acordă o protecție corespunzătoare.

Trebuie să admitem că analizarea cererii formu­late de către administratorul judiciar presupune o decizie de afaceri pe care judecătorul‑sindic trebuie să o adopte, chiar în ciuda opoziției creditorului titular al cauzei de preferință, judecătorul‑sindic fiind cel care stabilește că, pentru buna derulare a procedurii, cea mai înțeleaptă decizie de afaceri este aceea de a utiliza sumele de bani pentru continuarea activității curente a debitorului insolvent.

În fine, art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 mențio­nează că una dintre principalele atribuții ale judecătorului‑sindic este „judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidato­rului judiciar în situațiile în care nu se poate lua o hotărâre în ședințele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi.

Adoptarea Legii privind procedura insolvenței nr. 85/2006 a determinat o modificare esențială a atribuțiilor care revin creditorilor debitoarei aflate în insolvență, fie că sunt organizați în cadrul adunărilor sau al comitetului creditorilor, fie că acționează individual. În oricare dintre formele concrete de manifestare, creditorii debitoarei insolvente sunt chemați să participe activ atât la desfășurarea procedurii insolventei debitoarei, cât și la derularea activităților specifice obiectului de activitate.

Această amplificare a atribuțiilor, precum și obligativitatea implicării active a creditorilor în desfășurarea procedurii de insolvență a debitoarei a fost menținută și prin Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014. Se poate observa că legiuitorul român a stabilit că voința masei credale se formează în organul deliberativ, care este adunarea creditorilor, alcătuită din totalitatea creditorilor debi­toarei insolvente, această entitate fiind cea care hotărăște asupra tuturor problemelor care vizează elementele fundamen­tale ale derulării procedurii de insolvență.

În actuala reglementare, în condițiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014, judecătorul‑sindic este chemat să suplinească voința masei credale dacă și atunci când creditorii, prin activitatea acestora, blochează adoptarea unei soluții în adunarea creditorilor, prin neprezentarea lor la cel puțin două ședințe consecutive, convocate legal în acest scop.

Analizând dispozițiile legale amintite mai sus, observăm faptul că legiuitorul nu a prevăzut, în această etapă, a suplinirii votului creditorilor, că judecătorul‑sindic nu poate adopta, în condițiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, o decizie care să vizeze măsuri de oportunitate.

Textul amintit relevă că judecătorul‑sindic este obligat să procedeze la efectuarea unor verificări exclusiv formale: existența a cel puțin două ședințe consecutive ale adunării creditorilor, cu aceeași ordine de zi, și lipsa cvorumului necesar adoptării soluției.


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 79-80/2022 (ianuarie-iunie 2022).

[1] A. Negoianu, Insolvabilitatea în vechile legiuiri române, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, București, 1931, p. 84.

[2] Art. 201 din Codul Comercial de la 1840: „Prin hotărîrea asupra dărei pe față a falimentului, tribunalulu va porunci punerea pecetieloru și arestarea falitului la poliția, sau paza personei lui în casa’i de catra unu slujbasualu poliției spre a nu putea dosi. Aflându-se falitulu într’acesta posiția, nu pote a se priimi cerere nici de a se pune la închisore, nici de a nu sa slobodi de acolo pentru nici unu feliu de datorie.

[3] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/38123?isFormaDe Baza=True&rep=True, accesat la data de 29.05.2022.

[4] Art. 10 din Legea nr. 64/1995 arăta că: „Principalele îndatoriri ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt: a) aplicarea sigiliilor; b) inventarierea bunurilor debitorului și luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor; c) stabilirea datelor ședințelor adunării creditorilor – de câte ori consideră necesar – și prezidarea ședințelor; d) sesizarea tribunalului despre orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta; e) conducerea activității persoanelor de specialitate pe care le-a angajat să-l ajute; f) examinarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecții la ele; g) urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de înregistrarea cererii introductive; h) examinarea activității debitorului, în raport cu situația de fapt; i) primirea plăților pe seama debitorului și consemnarea sumelor, în termen de 24 de ore, într-un cont bancar pe numele averii debitorului, cu drept exclusiv de dispoziție în interesul procedurii; j) transformarea bunurilor din cadrul averii debitorului în numerar; k) efectuarea oricăror alte activități cerute de lege. (2) Judecătorul-sindic stabilește, prin încheiere, atribuțiile administrato­rului și ale lichidatorului.

[5] Art. 18 lit. j) și art. 23 lit. k) din Legea nr. 64/1995. Aceste dispoziții au fost preluate ulterior în Legea nr. 85/2006 – art. 20 alin. (1) lit. n) și art. 53 – dar și în Legea nr. 85/2014 – art. 58 alin. (1) lit. n), art. 64 lit. k), art. 209 lit. m) și art. 258 lit. m).

Din nou despre atribuțiile judecătorului sindic în procedura insolvenței – art. 45 alin. (1) lit. O) din legea nr. 85/2014 was last modified: august 6th, 2023 by Mihaela Sărăcuț

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice