Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Trebuie să facem distincție între statutul de „părinte” și cel de „soț”? Trebuie să creăm două sisteme de reguli paralele – adică un regim parental imperativ distinct de regimul conjugal, astfel cum propun majoritatea membrilor Comitetului – sau trebuie să favorizăm poziția disidentă și să supunem cuplurile de fapt la regulile căsătoriei atunci când au copii? Se poate concluziona deci că soluția rezidă în distincția dintre cuplurile cu copii și cele fără copii? Este o pistă cel puțin interesantă, căci revizuirea dreptului familiei nu ar trebui să se limiteze la revederea cadrului juridic al cuplurilor trăind în uniune de fapt, ci ar trebui să permită reevaluarea regulilor aplicabile persoanelor căsătorite, cu scopul de a le ușura cadrul, cel puțin cu privire la raporturile patrimoniale. Profilul cuplurilor s‑a schimbat considerabil în ultimele decenii, iar cadrul juridic oferit actualmente este depășit.

Legiuitorul nu a materializat până acum propunerile Comitetului consultativ asupra dreptului familiei, ceea ce lasă să se prevadă că nu este sedus de ideea de a restructura dreptul familiei disociind regulile privind părinții de cele ale conjugalității.

Dacă decide mai degrabă să extindă la soții de fapt anumite reguli care sunt aplicabile persoanelor căsătorite, nu va putea omite să aibă în vedere problema sub unghiul dreptului succesoral. Într‑adevăr, starea matrimonială creează vocația succeso­rală. Dacă se înlocuiește starea matrimonială cu recunoașterea stării conjugale în prezența copilului, cum se va putea justifica diferența dintre soți din punct de vedere succesoral? Chestiunea se va pune, în egală măsură, dacă legislatorul ar alege mai degrabă se extindă drepturile soților în fapt după câțiva ani de conviețuire.

Impactul acestei modificări asupra dreptului din Québec ar fi cu siguranță mult mai redus dacă încetarea conviețuirii ar surveni cu ocazia decesului. Neexistând rezervă succesorală, regulile succesiunii legale pot fi îndepărtate prin testament, ceea ce permite conjugarea egalității cu autonomia voinței.

Totuși, dacă regulile devoluțiunii legale sunt puse în funcțiune, influența modificării legii riscă să fie mult mai importantă din punct de vedere succesoral decât într‑un context de despărțire, în care sunt exercitate numai drepturile matrimoniale. Într‑adevăr, durata uniunii poate avea o incidență asupra determinării obligației alimentare, în ceea ce privește conținutul bunurilor care fac parte din patrimoniul familial și asupra maselor de bunuri comune partajabile. Bunurile proprii sunt excluse de la partaj, iar valoarea netă a bunurilor dobândite înainte de uniune și plusvaloarea aferentă nu sunt incluse la partaj.

Creanțele rezultând din partajul patrimoniului familial și al comunității de bunuri sunt reduse în aceleași proporții. Or, într‑un context succesoral, datele se schimbă complet. Soțul în fapt va putea moșteni o parte sau întreg patrimoniul defunctului, fără ca durata uniunii să influențeze cota‑parte care i s‑ar cuveni. Importantă va fi numai calitatea sa de soț supraviețuitor la momentul decesului^[77]. Va fi deci imperativ ca legiui­torul să se aplece serios asupra definiției calității de soț în fapt, cu scopul de a determina cine se va putea prevala de aceasta. O altă dificultate care riscă să apară atunci ar fi aceea de a determina data debutului uniunii în fapt și data încetării conviețuirii. În timp ce vocația succesorală a persoanei căsătorite încetează la data decesului, aceea a soțului în fapt va lua sfârșit la finalul conviețuirii în comun, dată care poate fi uneori greu de determinat. Se va pune, de asemenea, chestiunea de a ști dacă o separare în fapt reflectă un climat de criză al cuplului, caz în care viața în comun este pur și simplu întreruptă tem­porar, sau mai degrabă relevă o ruptură definitivă, care va stinge vocația succesorală.

Schimbările modurilor de conjugalitate interpelează deci dreptul și în Québec se pot întrevedea modificări în dreptul patrimonial al familiei. Se vor referi ele numai la extinderea anumitor drepturi matrimoniale? Se vor întinde și la drepturile succesorale? Viitorul va spune dacă soțul în fapt supraviețuitor va fi un creditor, un moștenitor sau va rămâne un străin la succesiune.

9. Vedem deci cum familia monoparentală este o realitate extrem de frecventă în Canada (ca, de altfel, în toată America de Nord și în Occidentul european), la fel sunt și cuplurile necăsătorite și copiii din afara mariajului. Problematizările legislative apărute în primele două decenii ale mileniului al treilea în zonele geografice sus‑menționate sunt elocvente în sensul conștientizării acestor realități.

„În Paris, ca și în Londra, majoritatea gospodăriilor sunt formate dintr‑un singur adult. O asemenea diminuare aduce cu sine amplificarea cererii de locuințe și modifică radical teoriile asupra familiei în capitalism. În locul familiei nucleare restrânse și izolate, avem de‑a face cu o familie și mai mică, dispersată și fragmentată, care nici măcar nu reprezintă o familie, dacă prin acest termen înțelegem un cuplu care locuiește cu copiii în aceeași casă. Familia de pe cutia cu fulgi de porumb se dovedește a fi nu punctul final al modernizării, ci o etapă depășită în evoluția familiei.”^[78]

Trebuie să observăm^[79] că, înaintea reformelor succesorale din 2001 și 2006, legiui­torul francez a împământenit evoluția moravurilor prin legea sa din 15 noiembrie 1999, consacrând, pe de o parte, existența concubinajului prin definirea sa pentru prima dată în Codul civil, ca uniune în fapt, și instituind, pe de altă parte, PACS (pactele civile de solidaritate): „contractul încheiat între două persoane fizice majore, de sex diferit sau de același sex, pentru a‑și organiza viața în comun”. Aceste două uniuni fără căsătorire nu au totuși decât efecte civile limitate: absența oricărui statut legal al concubinului nu‑i oferă niciun drept succesoral celui care supraviețuiește.

În ceea ce privește PACS, numeroase reglementări au fost puse în aplicare pentru a apropia acest contract de căsătorie. Cu toate acestea, în plan civil, partenerul supravie­țuitor nu are vocație succesorală – cu excepția unui regim de protecție în ceea ce privește locuința (are dreptul de a se bucura de folosința locuinței cuplului timp de un an). Această lipsă a vocației succesorale a partenerului a fost, fără nicio îndoială, una dintre motivațiile reformei din 2013 numită „căsătoria pentru toți”, care a făcut din soțul, chiar și de același sex, un soț ca oricare altul, cu aceleași drepturi cu cele ale unui soț dintr‑un cuplu de heterosexuali căsătoriți. Dar, ca și pentru cuplurile căsătorite, există un puternic stimulent fiscal pentru a întocmi dispoziții de ultimă voință în bene­ficiul partenerului supraviețuitor, dreptul de moștenire între parteneri beneficiind de exonerare totală de impozitare. Aceasta este una dintre explicațiile succesului PACS, inițiat la început mai ales pentru cuplurile de homosexuali, dar utilizat astăzi de mai bine de 90% dintre cuplurile de heterosexuali.

Cu titlu de informare, câteva date statistice pot fi interesante: un copil din doi se naște în afara căsătoriei (față de numai 6% în 1960); 40% dintre căsătorii se finalizează printr‑un divorț; ar exista, pare‑se, șaisprezece milioane de cupluri, dintre care 72% căsătorite și 700.000 de cupluri PACS – ceea ce înseamnă aproape patru milioane de cupluri în uniune liberă. 200.000 de francezi declarau că trăiesc într‑un cuplu de homo­sexuali; 80% dintre succesiuni sunt reglementate ab intestat^[80]. Un studiu trăgea, de aceea, în Franța concluzia^[81] că modelul familiei naturale l‑a înlocuit pe cel al familiei fondate pe căsătorie. Astăzi, căsătoria nu mai fondează familia, ci – alături de PACS și de concubinaj – este o altă modalitate de a trăi în cuplu: cetățeanul francez alege dintre acestea pe cea mai avantajoasă financiar și social. Admiterea în 2013 a căsătoriei homo­sexuale a detașat definitiv căsătoria de filiație. Familia apare odată cu copilul, fapt ce o fondează.

Privind sintetic tot ceea am expus mai sus, putem translata o concluzie sociologică trasă cu privire la situația din Marea Britanie:

„Pentru majoritatea persoanelor din marea Britanie de astăzi, cuplul, căsătorit sau nu, stă la baza familiei. Cuplul începe să fie în centrul vieții familiale pe măsură ce rolul economic al familiei intră în declin, iar iubirea sau iubirea și atracția sexuală devin baza formării legăturilor de căsătorie (deși […] termenul „familie” nu ar trebui să desemneze, în niciun caz, doar cuplurile heterosexuale și copiii lor).”^[82]

10. Studiile istorice și sociologice efectuate pe teritoriul actual al României au demonstrat cum, încă din secolul al XIX‑lea și în pofida eforturilor reprezentanților Bisericii, „ca și celibatul și văduvia, concubinajul a devenit cu timpul o alternativă nonma­ritală în cadrul căreia se închegau relații de tip familial între cei doi parteneri și copiii rezultați din conviețuire”^[83].

Trebuie precizat aici că, așa cum just a demonstrat un autor^[84], concubinajul nu poate fi plasat fără precizări clarificatoare în categoria formelor de erodare a familiei. Variate impedimente punctuale de ordin social, financiar, religios sau/și contextual politic îi făceau pe oamenii epocii să intre în uniuni consensuale acceptate de comunitate ca fiind totuși constitutive de familie^[85]. O cercetare minuțioasă a arătat că nu spiritul laic al modernității a fost factorul determinant în răspândirea concubinajului, ci situațiile concrete fortuite în care s‑au găsit cei implicați^[86]:

„Secularizarea, care a făcut pași consistenți spre sfârșitul sec. al XIX‑lea și începutul sec. XX, a impulsionat fenomenul de modernizare, însă determinante au fost evoluțiile social‑economice de după desființarea relațiilor feudale și construirea unei societăți bazate pe economia de piață și pe industrialism, care au afectat masiv individul și comu­nitatea. […] Ceea ce a rezultat a fost o vădită emancipare individuală și o liberalizare a relațiilor familiale și matrimoniale la nivelul întregii populații.”^[87]

Indiferent de ipoteză însă, practicarea concubinajului a erodat formula promovată de biserică pentru familie.

„Derapaje” mai serioase ale familiei românești tradiționale au început să apară încă de la finele celei de‑a doua conflagrații mondiale, când rata destrămării familiilor a crescut spectaculos. Faptul s‑a datorat întoarcerii acasă a taților, care s‑au văzut confruntați cu soțiile obișnuite între timp să se descurce singure și cu copiii care nu‑i mai (re)cunoșteau. Divorțurile numeroase au adus pentru prima dată serios în atenție în România realitatea mamei singure și a familiei monoparentale, deși aceste noțiuni nu existau în propaganda oficială^[88]. Schimbarea ideologică brutală de după 6 martie 1945 a venit să accentueze perimarea apelului tradițional la autoritatea moralizatoare a religiei, cu influență directă asupra comportamentului familial^[89]. Concluzia noastră nu trebuie să surprindă, căci se întemeiază pe comparația, de exemplu, cu situația raportată pentru nordul Olteniei la început de secol XIX, când morala creștină este identificată între factorii care au determinat o frecvență foarte redusă a divorțurilor^[90]. Lucrurile au intrat însă după 1950 pe un făgaș care a condus astăzi și autorii noștri (pe urmele celor occidentali și nord‑americani) să formuleze definiții ce se doresc a atesta realitatea cotidiană:

„Familia este un grup social, care poate sau nu să includă adulți de ambele sexe […], poate sau nu include pe unul sau mai mulți copii […], care pot sau nu să fie născuți din căsătoria lor […]. Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie […], ei pot sau nu să împartă o locuință comună […]. Adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația.”^[91]

Realitatea descrisă vine și din consecințele celei de‑a doua și celei de‑a treia revoluții industriale (cele ale primei industrializări au fost deja abordate în capitolul referitor la vechiul cod civil)^[92].