Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

25 sept. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 385

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Simpla discuție asupra instituționalizării juridice a parteneriatului declanșează susceptibilități în România. Optanții pentru tradiție resping orice constituire a vreunui cadru legal în acest sens, prin promovarea soluției brutale a blocării constituționale a definiției familiei. Cealaltă orientare opune evoluțiile legislative recente din Occidentul european și din spațiul nord‑american pentru a susține o adaptare a dreptului român la modernitatea libertății de constituire a familiei.

Față de intensitatea dezbaterii, ne propunem să verificăm printr‑o analiză de ordinul istoriei dreptului și al sociologiei juridice adecvarea acesteia pentru România. Nu cumva înșiși termenii uzitați de ambele tabere sunt arbitrar formulați? Concordă argu­mentele morale, juridice, istorice și sociologice aruncate în vâltoarea încleștării cu realitatea din teren? Există suficiente argumente pentru a susține legiferarea partene­riatului civil în România?

Conferința națională de Drept Penal al Afacerilor, ediția a VIII-a, ON-LINE

Pentru a răspunde, vom relua aici câteva dintre rezultatele unei cercetări pe care am întreprins‑o relativ recent împreună cu câțiva colegi de la Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca[1]. În esență, încercaserăm să surprindem dacă există o corelare între ipostaza sociologică concretă a familiei în România și ipostazierea juridică a acesteia în legislația românească (în primul rând în codurile fundamentale).

 

1. Ce însemna familia românească în secolul al XIX‑lea și prima jumătate a secolului al XX‑lea?[2] Cercetările sociologice au arătat că familia țărănească (paradigmatică pentru majoritatea covârșitoare a populației românești în perioada vizată) funcționa ca o „comu­­nitate familial‑patrimonială”[3], ai cărei membri – prin capacitățile și priceperile/calificările lor – au roluri determinate și interdependente sub conducerea capului acesteia. Este un grup restrâns, repliat asupra lui însuși prin faptul că își este autosuficient și grupat în jurul pământului familial pe care îl muncește și al industriei casnice pe care o desfă­șoară. Devălmășia tradițională ce caracteriza familiile de țărani liberi români făcea ca averea să aparțină familiei ca grup, membrii săi având mai degrabă folosința asupră‑i[4]. Regimul juridic ce guverna familia astfel constituită determina dependența oricărui membru față de grup și interdependența tuturor membrilor, grupați în consecință sub autoritatea șefului familiei. Toate aceste aspecte au concurat la autonomia întregului grup față de circumstanțele externe și credem că aici se găsește una dintre cauzele rezistenței mediului nostru rural la penetrarea Codului civil modern de la 1864.

Istoricul dreptului Ion Peretz evidențiase într‑un amplu studiu[5] neîncrederea țăra­nului român față de reglementarea importată de subțirea pătură cultivată a societății românești de secol al XIX‑lea. În opinia sa, această atitudine a făcut ca noul cod, prea francez pe fond, să fie literă moartă la sate și să aibă nevoie de o perioadă de asimilare în țara sa de adopție – încheiată abia la finele primei conflagrații mondiale. Părerea noastră este că Peretz are dreptate când identifică aici o aplicație în juridic a teoriei maiores­ciene a formei fără fond. Credem însă că la cantonarea timp de șase decenii a Codului civil de la 1864 în stadiul de literă moartă a contribuit și modul de funcționare a familiei țărănești, schițat mai sus: un grup social opac la impactul unei codificări conținând reguli dintre care unele îi erau străine și care, în final, nici nu îi erau necesare pentru buna sa funcționare.

 

2. Noțiunea de familie nu se suprapunea total, în concepția Codului lui Cuza, cu cea de rudenie, iar vocația succesorală nu ieșea din familia legitimă[6]. Era, în fond, o concepție cu o venerabilă vechime, originată în influențele creștine asupra legislației promulgate în materie de către Iustinian și prezentă atât în vechiul drept francez, cât și în vechiul drept românesc. Codul Napoléon a dorit la 1804 să favorizeze căsătoriile, astfel că a întemeiat vocația succesorală a descendenților pe legitimitatea dată de mariaj. Ideile umaniste promovate de Revoluția franceză din 1789 au reușit totuși să nu lase copiii naturali fără niciun drept, iar Codul lui Cuza a mers chiar mai departe de atât: pe linia tradiției juridice românești, le‑a acordat vocație numai față de mamă (art. 652 alin. 2). Această soluție a ajuns să fie criticată pentru că nu ținea seama de o realitate: numărul mare de copii nelegitimi, în pofida interdicțiilor tradiționale de ordin religios. Aceștia nu erau numai fructul adulterelor, dar și consecința conviețuirilor consensuale (peiorativ numite „concubinaj”) – răspândite atât în mediul urban, cât și în cel rural încă din secolul al XIX‑lea[7]. Ca urmare, contemporanii au adoptat un punct de vedere moderat, în care legitimitatea familială nu trece principial dincolo de cadrul căsătoriei:

„Sistemul legii române este de neînțeles, lipsit de logică și de echitate. Copilul natural nu este cu nimic vinovat de greșeala părinților. Desigur că, într‑o legislațiune bine chibzuită, situațiunea sa juridică nu poate fi echivalentă cu a copiilor legitimi; legea are prea mare interes, din punct de vedere social, să sprijine și să încurajeze familia pentru a da copiilor naturali avantaje sau prerogative identice cu ale copiilor născuți dintr‑o căsătorie regulată. Această chestiune de principiu pare a fi scăpat din vedere legiuitorului nostru”[8].

Occidentul european a cunoscut ulterior (în unele cazuri chiar din secolul al XVIII‑lea), pe măsura migrării în mediile industrializate, o scădere în importanță a bunurilor moște­nite legate de ocupațiile agricole (bunurile „familiale”) și creșterea corelativă a pon­derii patrimoniale a bunurilor achizite, rezultat al muncii fiecăruia. Migrarea populației către oraș s‑a efectuat, de obicei, în formula părinți plus copii, ceea ce a dus la o „dispersare a legăturilor de rudenie de la sate”[9] și a augmentat substanțial ponderea afectivă și pecuniară a rolului jucat de soție. Urmarea este că tânărul cuplu depinde mai puțin de mijloacele de producție pe care ascendenții „binevoiesc” (sau nu) să i le pună la dispoziție la intrarea în mariaj, veniturile din noile activități asigurând‑i confortul necesar. Chiar și comportamentul ascendenților se schimbă, constituirile de zestre fiind treptat înlocuite cu ajutoare (mai puțin consistente) pentru educație și pentru procu­rarea unei locuințe. Consecința în planul moștenirii este că legătura de sânge nu înce­tează să fie temei al vocației succesorale legale: este doar pusă tot mai mult în umbră de colaborarea afectivă și pecuniară a partenerului de viață[10].

Fenomenul se observă și în România (în pofida rămânerilor în urmă istorice), fiind constatat cel târziu de la începutul secolului al XIX‑lea[11] și accentuat după cooperati­vizarea comunistă[12]. Populația rurală a României reprezenta 77% în 1920[13], în timp ce la 1 ianuarie 2015 a ajuns la proporția de 46,2%[14]. Durata medie de viață a crescut sensibil în secolul al XX‑lea: aceasta se ridica în România la 42 de ani în anii 1930‑1932[15], la 63,2 ani în 1956[16], pentru ca Institutul Național de Statistică să ne indice pentru anul 2014 valorile de 78,9 ani pentru femei și 72 de ani pentru bărbați[17]. Moștenirea – mod de dobândire a proprietății a ajuns astfel și aici ca, în decurs de mai puțin de un secol, să nu mai aibă pentru descendenții ajunși la vârsta maturității impor­tanța pe care o poate avea față de partenerul de viață ce a conviețuit ani buni cu de cuius.

Sprijinul afectiv și colaborarea patrimonială a soțului au devenit realități tot mai pregnante începând cu sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea, pe măsură ce – din perspectivă sociologică – familia elementară (părinții plus copiii) tinde să o înlocuiască pe cea patriarhală (sau extinsă, bazată pe conviețuirea și întrajutorarea rudelor de sânge)[18] și conceptul exclusivist al succesiunii cognatice (fundamentate pe înrudirea de sânge) să fie înlocuit progresiv cu cel al succesiunii-menaj[19].

Putem spune deci că sfârșitul secolului al XIX‑lea și prima jumătate a secolului
al XX‑lea au adus progresiv trecerea de la familia patriarhală, întemeiată pe legăturile extinse și indestructibile între rudele de sânge, la familia‑menaj (elementară), relativ independentă de restul rudelor și centrată tot mai mult pe legătura cu partenerul de viață căsătorit[20].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

* Este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018.

[1] A se vedea volumul concluziv al cercetării în cauză: Familie și moștenire în România, M.D. Bob (coord.), Ed. Universul Juridic, București, 2016.

[2] M. Cernea, Schimbări ale structurii familiei țărănești în cooperativele agricole de producție, în Revista de filozofie 16 (1969) [citat în continuare „Cernea, Schimbări”], pp. 1009‑1011, cu autorii citați acolo.

[3] Grofșoreanu, Raport asupra anchetei etico‑juridice la Belinț, p. 340, apud Cernea, Schimbări, p. 1012.

[4] Costa‑Foru, Cercetarea, pp. 31‑32, apud Cernea, Schimbări, p. 1010.

[5] I. Peretz, În marginea codului civil, în C. Jud. (31) 1922, 19, pp. 272‑277. În același sens: „[…] țăranii se împart și astăzi tot după «obiceiul pământului», după normele venite lor din adâncul veacurilor, fără formalități sau mijlocirea judecătorului și fără a se preocupa câtuși de puțin de ceea ce prescrie condica civilă. […] Cea mai evidentă dovadă despre aceasta este nemărginitul dispreț cu care, și astăzi, masa cea mare a populației tratează unele prescripții isvorâte din mințile sofisticate ale unor amatori de simetrie – păcatul raselor latine” (E. Cerkez, Obiceiul pământului, în „Din vremuri trecute”, București, 1924, pp. 48 și 50).

[6] Mai precis: din familia de sânge. De asemenea, fără a intra aici în detaliile controversei, mergem pe ideea că statul venea la moștenire în virtutea suveranității sale – nu a calității de moștenitor de ultim recurs.

[7] M. Ioniță‑Niculescu, Căsătoria și familia în nordul Olteniei în a doua jumătate a secolului
al XIX‑lea și începutul secolului XX
, teză, Cluj‑Napoca, 2012 [citată în continuare: „Ioniță‑Niculescu, Căsătoria”], pp. 100‑105. Pentru sinteza cauzelor acestei realități, a se vedea și p. 179. Pentru situația similară din Transilvania, a se vedea I. Bolovan, Illégitimité, în I. Bolovan [și] C. Pădurean (coord.), „Concubinage, illegitimacy and morality on the Romanian territory between the 17th and the 20th century”, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2005.

[8] C. Hamangiu [și] I. Rosetti‑Bălănescu [și] Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. „Naționala” S. Ciornei, București, 1928, nr. 800, p. 497.

[9] J. Goody, Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, trad. S. Doboș, Ed. Polirom, Iași, 2003 [citat în continuare „Goody, Familia”], pp. 78 și 160.

[10] A se vedea și Y. Loussouarn, Rapport particulier, în „Les procédés de défense des intérêts patrimoniaux de la famille légitime – Journées canadiennes, Travaux de l’Association Henri Capitant des amis de la culture juridique française. T. XII, 1958”, Paris, 1961, pp. 50‑51.

[11] Goody, Familia, pp. 163‑164; C. Negrea, Dreptul de moștenire ab intestat între soții căsătoriți, în Consiliul Național al Femeilor Române. Comisiunea legislativă, „Drepturile femeii în viitorul cod civil – Studii, comunicări și propuneri în vederea reformei”, C.C. Botez (coord.), București, 1924, p. 126.

[12] R. Popescu, Familia țăranului colectivist, în Revista de filozofie (11) 1964 [citată în continuare „Popescu, Familia”], pp. 739‑742.

[13] http://moldova.go.ro/pagini/populatie.htm#1930 (consultat la 1 iulie 2012).

[14] http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/romania_in_figures.pdf, p. 10 (consultat pe 20 noiembrie 2016).

[15] V. Ghețău, Speranța de viață a populației din România, în Viitorul social (7) 1978, 1, p. 143, online la http://adatbank.transindex.ro/html/cim_pdf608.pdf (consultat pe 20 noiembrie 2016).

[16] Ibidem, p. 145.

[17] http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/romania_in_figures.pdf, p. 15 (consultat pe 20 noiembrie 2016).

[18] Pentru detalii, a se vedea Al. Otetelișanu, Curs de drept civil. Anul III licență. Succesiuni și testamente, (lito), București, 1941‑1942 [citată în continuare „Otetelișanu, Curs III”], p. 143; idem, Curs de drept civil comparat. Materia specială. Dreptul de succesiune al soțului supraviețuitor în dreptul comparat, (lito), București, 1947, pp. 19‑26 și 253‑260; J. Flour, Cours de droit civil. Licence 4ème année, lito., Paris, 1966/67, pp. 12‑13; S. Gaudemet [și] Fr. Terré [și] Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 2013, pp. 16‑17; G. Brière, Traité de droit civil. Les successions (coord. P‑A. Crépeau), Yvon Blais, Montréal, 1994, p. 47; M. Brie, Familie și societate în nord‑vestul Transilvaniei (a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX), Ed. Universității din Oradea, 2008 [citată în continuare: „Brie, Familie”], pp. 420 și 426; U. Spellenberg [și] C.N. Himonga [și] C. Adjmagbo‑Johnson, Recent developments in succession law, în „Law in motion: recent developments in civil procedure, constitutional, contract, criminal, environmental, family & succession, intellectual property, labour, medical, social security, transport law”, coord. de R. Blancpain, Kluwer Law International, Haga, 1997, pp. 720 și 734. A se vedea și considerațiile lui J. Auger, Les principes de désignation des héritiers légaux. Unité – proximité – égalité, în „Mélanges Roger Comtois”, Thémis, Montréal, 2007, p. 82.

[19] P. Voirin, La famille et l’héritage, în „Le maintien et la défense de la famille par le droit”, Recueil Sirey, Paris, 1930, p. 154; L. Genghini [și] C. Carbone (coord.), Le successioni per causa di morte, în „Manuali notarili” (coord. L. Genghini), vol. IV, CEDAM, Milano, 2012, t. 1, p. 512; S. Gaudemet, loc. cit. Pentru detaliile ce țin de sociologia familiei în România, a se vedea M.D. Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 47‑48.

[20] Pentru diverse cauze ale desprinderii cuplului din familia extinsă, a se vedea și I. Bolovan, S.P. Bolovan, Familia în Europa Centrală în timpul primei tranziții demografice, în I. Bolovan [și] D. Covaci [și] D. Deteșan [și] M. Eppel [și] E.C. Holom, „În căutarea fericirii – Viața familială în spațiul românesc în sec. XVIII‑XX”, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2010 [citată în conti­nuare „Bolovan ș.a., În căutarea fericirii”], pp. 303‑304.

Despre devenirea familiei în dreptul român și perspectivele legislative ale parteneriatului civil was last modified: septembrie 24th, 2020 by Mircea Dan Bob

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Mircea Dan Bob

Mircea Dan Bob

Este prof. univ. dr. hab. în cadrul Facultății de Drept, Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca și membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Juridice din România.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter