Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

A doua jumătate a secolului al XIX‑lea promovase în Occident imaginea femeii care nu iese din gospodărie, bărbații având slujbe suficient de bine remunerate pentru a putea întreține familia. Revoluțiile menționate au ajuns să schimbe total această optică, lucru ce s‑a datorat, în a doua jumătate a secolului al XX‑lea și începutul secolului al XXI‑lea, și creșterii costurilor vieții în societatea de consum. Cercul vicios se închide când observăm că bunurile de consum care au eliberat femeia de multe corvezi casnice costisitoare în termeni de efort și timp (aparatele casnice elec­trice, de exemplu) au valoare ridicată de achiziție – ceea ce obligă ambii soți să mun­cească, pentru că mai au și de suportat costurile locuinței, mașinii (‑lor) și ale conce­diilor –, iar activarea bunului consumator este indispensabilă, pentru că producția bunurilor de consum susține economia și stabilizează piața muncii.

11. Aceste aspecte concură la o consecință interesantă pentru cercetarea noastră: soția (sau, după caz, partenera de fapt) ocupă un loc cel puțin egal din punctul de vedere al contribuției financiare la bunăstarea grupului familial^[93].

Credem că, chiar dacă toate caracterizările occidentale de mai sus sunt corecte și superpozabile (cu o întârziere cronologică estimată de o autoare la o sută de ani^[94]) realității românești, mai trebuie ținut seama de încă un aspect evidențiat în sociologia noastră: consecințele exproprierilor masive și ale urbanizării intensive, practicate la nivel de politică de stat înainte de 1989^[95]. Dezechilibrele grave produse prin deplasările populaționale ca urmare a cooperativizării și naționalizărilor, precum și a sistematizărilor teritoriale (e.g., Legea nr. 59/1974) au făcut ca la ora actuală să nu existe în România o diferențiere netă între stilul de viață urban și cel rural:

„Țăranii dezmoșteniți peste noapte au dus cu ei spre noile destinații comporta­mente, atitudini și reguli specifice cadrului natural în care s‑au format și au crescut.”^[96]

„Valurile de țărani care au venit în medul urban au adus cu ele modele tradiționale, care cu greu au fost dezintegrate de modernism. Așa se explică de ce familia, în România, este puternic valorizată, de ce modelul cultural familial nu a fost supus eroziunilor, de ce instituția familiei rămâne o constantă a societății românești, în ciuda bulversării actuale.”^[97]

Citatul de mai sus are marea calitate de a fi o concluzie particularizantă de mare sinteză. Pentru a‑i detalia consecințele, trebuie subliniată existența în România a unui atașament puternic conservator față de familia clasică. Acesta alunecă de multe ori pe panta intoleranței, din cauza mai multor factori:

– religiozitatea crescută, cu derapaje habotnice frecvente, favorizată și de dispe­rarea adusă de problemele materiale postdecembriste;

– nivelul scăzut de instruire a populației, cauzat în parte de epoca dinainte de 1989 și în parte de exaltarea postdecembristă la nivel național a modelelor de reușită în viață a unor „oameni de afaceri” cu baze educaționale precare;

– neîncrederea cronică în celălalt – moștenită din perioada comunistă;

– capitalul social‑relațional redus^[98].

În același plan se situează cercetările sociologice recente, care au arătat că nuclea­rizarea familiei nu poate fi absolutizată în România: problemele financiare, cele legate de îngrijirea copiilor cât timp ambii părinți sunt la serviciu și nevoile de asistare ale ascen­denților ajunși la vârsta senectuții sunt încă porți deschise supraviețuirii unor secvențe din cooperarea existentă în familia extinsă^[99].

Astfel se explică și amploarea mișcărilor actuale dedicate restaurării conceptului de „familie tradițională”. Una dintre coordonatele principale de analiză în cercetarea noastră a fost cea religioasă. Anul 2014 a fost declarat de Patriarhia Ortodoxă Română „Anul familiei”. Motivația a fost una complexă și, în cercetările făcute, am translatat‑o prin interpretare specifică în domeniul juridic. Adoptarea Codului a generat o dezbatere asupra modului de utilizare în acesta a noțiunii de familie, o noțiune văzută a se afla astăzi într‑o perioadă de declin, din cauza mutațiilor profunde de ordin socio‑economic, care au cauzat o serie de procese acutizate recent: individualismul, divorțurile, abando­narea perspectivei de căsătorire, creșterea numărului de avorturi, degradarea condiției copiilor și adolescenților.

Cercetarea noastră a constatat că, în pofida acestor fenomene, noile coduri păs­trează conceptele tradiționale. Tot astfel, răspândirea NRT, a inseminării, a mamelor surogat, a cererilor de drepturi din partea homosexualilor și lupta pentru conștien­ti­zarea acestora au contribuit și ele la turnura socioculturală în discuție. Autorul conclu­ziilor pesimiste anterior expuse a folosit în studiul său^[100] conceptul de familie în sensul său clasic, câtă vreme orice altă semnificație rămâne într‑o arie din care este exclusă posibilitatea de procreare. Pledează, în final, astfel, pentru reconstrucția familiei, așa cum Biserica Ortodoxă Română duce o propagandă intensă de revenire la valorile „familiei tradiționale”^[101], în care contracepția și avortul nu sunt bine văzute, iar noțiunea de familie nu poate însemna decât ceea ce actualmente definește noul Cod civil român la art. 259 alin. (1). Aceste politici sunt o reacție la procesul de secularizare constatat la nivel european în ultimii două sute de ani, în urma căruia s‑au ridicat interdicțiile la căsătorie, s‑au legalizat divorțurile, s‑au permis adopțiile și, în fine, din deceniul al șaptelea al secolului al XX‑lea, s‑a răspândit contracepția artificială^[102].

Dar nu toți acești factori s‑au regăsit în spațiul societății românești. Pe de altă parte, opțiunea personală a fiecărui cetățean poate varia de la ateism la bigotism. Important este faptul că desfășurările recente de evenimente (ideea vehiculată din toamna anului 2016 de a organiza un referendum pentru redefinirea „tradiționalistă” a familiei în Constituția României) transmit viabilitatea suficientă a ideilor creștine ortodoxe în mentalul și în imaginarul românilor. Cauzele acestei viabilități le‑am analizat deja, puțin mai sus, iar literatura de specialitate evidențiază faptul că România are actualmente unul dintre cele mai ridicate grade de religiozitate a populației din Uniunea Europeană^[103]. Faptul că atari idei ajung să fie exploatate demagogic de unii sau de alții nu schimbă concluzia existenței și vitalității acestora: dacă nu ar exista, nu ar fi ce să se exploateze.

Este ordinea succesorală legală influențată de preceptele religioase? Răspunsul este afirmativ. Am văzut pe parcurs cum practicile de înzestrare, de exemplu, au rădăcini religioase neîndoielnice. Dar astfel de practici, precum și preceptele religioase se găsesc secularizate în practicile și codul moral al multora, pentru că, începând din secolul al XIX‑lea, toate aspectele vieții de familie au fost secularizate.

12. Încercând o sinteză asupra spațiului civilizației europene^[104], observăm că, dacă până în secolul al XVIII‑lea tiparul familial tradițional presupunea o legătură maritală axată pe patrimonial și indiferentă la afectivitate, perioada de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea și mijlocul secolului al XX‑lea a văzut înflorirea unei familii romantic înte­meiate pe afecțiunea reciprocă, diviziunea muncii și educația publică a copiilor. Deceniile de după 1960 au venit însă să schimbe total paradigma:

„Această familie unește pentru o durată relativă doi indivizi aflați în căutare de relații intime sau urmărind satisfacție sexuală. Atribuirea autorității devine din ce în ce mai problematică pe măsură ce sporește numărul divorțurilor, al despărțirilor și al restructurărilor conjugale.

Fără ordine paternă, fără lege simbolică, familia mutilată a societăților postindus­triale ar fi pervertită în însăși funcția ei de celulă de bază a societății. Ea s‑ar deda hedo­nismului, ideologiei lui «fără opreliști». Monoparentală, homoparentală, recompusă, deconstruită, realizată artificial, atacată din interior de pretinșii negatori ai diferenței dintre sexe, ea nu ar mai fi capabilă să transmită propriile sale valori. […]

Epoca noastră generează în privința familiei o confuzie profundă. Puterile sexului par să fie mai extinse ca oricând, generând o angoasă și o dezordine specifice, legate de spaima provocată de desființarea diferenței dintre sexe, având ca perspectivă finală disoluția familiei. În epoca modernă, familia a fost din ce în ce mai desacralizată și a încetat să mai fie conceptualizată ca paradigma unei vigori divine sau etatiste, rămânând însă, paradoxal, cea mai solidă instituție umană a societății.”^[105]

Suntem deci îmbarcați într‑o etapă tranzitorie, în care nu se poate desemna un sens clar al evoluției noțiunii de familie. Exaltarea elementelor de noutate se împletește cu revalorizarea elementelor tradiționale:

„Familia postmodernă nu desemnează conform acestei perspective un nou model de familie și nici următoarea etapă de evoluție a familiei, ci una în care însăși ideea de evoluție nu mai stă în picioare.”^[106]

Părerea noastră, în final, este că ordinea succesorală legală din noul Cod civil nu reflectă complet toate realitățile de ordin sociologic din societatea românească. În plus, este o reglementare întoarsă mai mult cu fața spre trecut, textele nefiind suficient de permisive pentru a găzdui acceptări legale viitoare ale unor alte configurații familiale^[107].

Credem însă că, din punctul de vedere al tehnicii legislative, aici apar atât o parte bună, cât și una mai puțin bună.

Partea bună are în vedere posibilitatea de a repara lacunele prin crearea de regimuri paralele mariajului pe cale de legi completatoare Codului civil. Legiuitorul nostru are deschisă posibilitatea să creeze – dacă și când va considera oportun – un cadru juridic succesoral parteneriatului civil (hetero‑ sau homosexual) și familiei mono­parentale: cercetările sociologice arată că, deși uniunile consensuale (coabitarea) au crescut constant ca incidență după anul 1960, familiile alternative de toate tipurile sunt încă reduse numeric^[108]. Tot de partea bună ține și constatarea că, în România, rata nupțialității – chiar scăzută fiind – este printre cele mai ridicate la nivel european^[109] și că uniunile consensuale nu sunt fundamental diferite ca opțiune de mariaj: acestea reprezintă o opțiune pragmatică construită pe modelul familiei căsătorite, spre care sunt declarate marea majoritate a tinde^[110].

Partea mai puțin bună este că un astfel de mod de procedare este contrar însuși scopului codificării. Un nou cod a fost necesar (atât la noi, cât și în alte țări) și pentru că unul dintre fenomenele care‑i acompaniază îmbătrânirea este puzderia de acte norma­tive ce se strâng în timp în jurul său: legi interpretative, completatoare sau/și modifi­catoare, legi de republicare, legi de renumerotare, dispoziții mărunte pierdute în acte normative având mai mult sau mai puțin legătură cu codul. Aceste acte normative ajung să paraziteze Codul, despre care modul specific de funcționare a sistemului de drept continental european (romano‑germanic) spune că trebuie să fie sinteza simplificatoare și izvorul esențial în ramura pe care o reglementează. Or, lucrările de recodificare au fost inițiate pentru a‑l pune în acord cu vremurile și pentru a face ordine prin absorbirea legislației parazitare, ajunsă să fie mai consistentă decât însuși Codul. Ar fi fost, prin urmare, bine să se procedeze cu mai multă viziune, creând în Cod un cadru legislativ pentru familie mai permisiv față de mutații viitoare^[111]. Petru Iluț atrăgea, în acest sens, atenția asupra „[…] importanței cruciale a legilor, reglementărilor și politicilor statale nu doar în calitatea vieții familiei monogame, ci și în geneza și funcționarea ei. […] În Suedia, spre pildă, după ce în anii ’80 s‑au modificat condițiile de ajutor față de mama singură cu copil, restrângându‑i‑se plata în bani, numărul copiilor în afara căsătoriei a scăzut sim­țitor. Înainte de aceste modificări, multe femei, deși aveau un partener stabil, preferau să se declare necăsătorite”^[112].

La consecințele nedorite ale modului de a proceda din noul Cod civil român se mai adaugă o chestiune. Reglementarea specială în afara Codului a altor tipuri și compoziții familiale va genera o complicare a devoluțiunii legale a moștenirii: se vor naște dife­rențieri între succesibili bazate pe afinități personale, ceea ce va influența negativ sim­pli­tatea și predictibilitatea regimului succesoral. O puzderie de soluții particulare externe codificării vor apărea și vor avea vocația de a veni în contradicție cu imperativul egalității între moștenitorii de aceeași categorie – izvorât din principiile fixate în Europa de Revoluția franceză din 1789 și receptat în Codul Napoléon, sursa fundamentală a vechiului și a noului Cod civil român^[113].