Critici privind încălcarea dreptului la apărare al recurentului şi nesocotirea principiului contradictorialităţii. Casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei

• NCC: art. 2537 pct. 2 şi 3
• NCC: art. 2539
• NCPC: art. 13
• NCPC: art. 215 alin. (1)
• NCPC: art. 223
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 430
• NCPC: art. 431 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPP: art. 25
• NCPP: art. 27
• NCPP: art. 28 alin. (1)
• O.G. nr. 137/2000: art. 2 alin. (11)
• O.G. nr. 137/2000: art. 27

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 07.03.2018 cu nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Școlar al Municipiului București, B., Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu”, DGASPC Sector 6, Consiliul Local al Sectorului 6 și Ministerul Educației Naționale, să se constate că a fost victima unei fapte de discriminare, prin neluarea măsurilor reprezentând adaptări rezonabile față de dizabilitatea sa, precum și obligarea pârâților la plata sumelor de 56.806 euro, la cursul BNR din ziua plății efective, cu titlu de daune materiale, reprezentând taxele de școlarizare pentru perioada 2015-2019 și 20.000 euro, cu titlu de daune morale.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 875 din 14 aprilie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte reține următoarele:

Critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentului și nesocotirea principiului contradictorialității, este nefondată.

Sub acest aspect, în speță, recurentul-reclamant a arătat că, în ședință publică de la data soluționării cauzei, deși a fost prezent în sala de judecată, dosarul a fost strigat peste ordine, fără nicio justificare, pricina fiind strigată într-un moment în care apărătorul reclamantului punea concluzii în alt dosar, în fața secției de contencios administrativ.

Înalta Curte, verificând actele dosarului, constată, însă, că susținerile recurentului nu au suport factual, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada că pricina a fost strigată cu nerespectarea ordinii evidențiate în lista de ședință întocmită și afișată conform art. 215 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, trebuie observat că, așa cum rezultă din încheierea de amânare, care nu a fost contestată, în recurs, nici la momentul prezentării apărătorului reclamantului în sala de judecată, după strigarea cauzei și reținerea ei spre soluționare, acesta nu a evidențiat o atare împrejurare ci, a solicitat amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise, cerere care a fost încuviințată de către instanța de apel.

Pe de altă parte, este real că, potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, însă, deopotrivă, trebuie observat că, potrivit art. 223 din C. proc. civ., prezența părților nu este obligatorie, cauzele civile putând fi soluționate chiar în lipsa unora dintre acestea, sub rezerva că toate părțile să fi fost legal citate, așadar să fi avut cunoștință de data și locul judecății și să fi fost informate de existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentele părților adverse însă nu au înțeles să se prezinte la termenul stabilit.

În speță, apărătorul recurentului susține că a fost prezent în sala de judecată, însă pricina a fost strigată, în lipsa sa. Or, dincolo de acuratețea care trebuie să caracterizeze cererile adresate instanțelor de judecată, formulate de persoane care au o pregătire juridică și cărora legiuitorul le acordă prezumția de cunoscători ai legii, cum sunt avocații, trebuie observat că, în condițiile în care apărătorul reclamantului cunoștea că prezența sa este necesară într-o altă sală de ședință, acesta avea obligația să aducă la cunoștința instanței de apel o atare împrejurare și să solicite, în temeiul art. 215 alin. (4) din C. proc. civ., strigarea pricinii mai târziu sau lăsarea cauzei la urmă.

Cum, în speță, apărătorul reclamantului a omis să procedeze astfel și nici nu a luat măsuri pentru a asigura substituirea sa de către un alt avocat, în condițiile reglementate de statutul acestei profesii, argumentele recurentului circumscrise acestei critici nu au aptitudinea de a evidenția, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, încălcarea dreptului la apărare al recurentului reclamant sau a principiului contradictorialității.

Critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este fondată, în limitele considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Înalta Curte reține că, în speță, obiectul cererii deduse judecății este reprezentat de obligarea pârâților la plata daunelor materiale, reprezentând taxele de școlarizare pentru perioada 2015-2019 și a daunelor morale în sumă de 20.000 euro, prejudiciu cauzat prin neluarea de către pârâți a măsurilor constând în adaptările rezonabile pentru ca reclamantul să poată participa la cursuri în învățământul de stat față de dizabilitatea sa.

Recurentul-reclamant a invocat, ca fapt generator al prejudiciului pretins în cauză, nesocotirea de către pârâți a obligațiilor care le reveneau în calitatea lor de autorități ale statului, cu responsabilități în domeniul respectării dreptului la educație a elevilor cu cerințe educaționale speciale, respectiv în realizarea integrării acestuia în învățământul școlar de masă, respectiv, acțiunile dirigintelui, B., calificate de către instanța penală ca reprezentând purtare abuzivă, în privința cărora a susținut că au fost tolerate și încurajate de către ceilalți pârâți.

În acest sens, recurentul reclamant a susținut că fapta de discriminare s-a produs în fiecare an școlar în care pârâții au refuzat să recunoască dizabilitatea sa.

În considerarea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, trebuie observat că, potrivit art. 2 alin. (11) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu poate atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

Așa cum corect a apreciat instanța de apel, dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 stabilesc un termen special de prescripție extinctivă de 3 ani pentru formularea cererii pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul produs prin discriminare, termen care curge de la data săvârșirii presupusei fapte de discriminare sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

În plus, așa cum s-a statuat și prin decizia nr. 10/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării, calificarea dată în jurisprudență noțiunii de discriminare fiind aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, discriminarea constituind o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, în condițiile dreptului comun, caz în care constatarea existenței faptei ilicite discriminatorii reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanței are loc în absența hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanța de judecată – indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „capăt de cerere” – în vederea antrenării răspunderii civile delictuale.

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma argumentelor recurentului subsumate acestor critici, raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, Înalta Curte constată că, soluționând excepția prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a reținut că pretinsa faptă de discriminare nu s-a produs în fiecare an școlar în care intimații – pârâți ar fi refuzat să recunoască presupusa dizabilitate a elevului, câtă vreme reclamantul nu a mai avut, ulterior lunii septembrie 2011, niciun fel de raport cu persoanele chemate în judecată ca pârâte, ca urmare a opțiunii acestuia de a nu a mai proceda la completarea niciunei cereri de înscriere/reînscriere în cadrul învățământului liceal de stat.

În referire la argumentele apelantului în sensul incidenței, în speță, a cauzelor de întrerupere a prescripției extinctive consacrate de art. 2537 pct. 2 și 3 din C. civ., s-a apreciat că este necesar să existe triplă identitate de părți, obiect și cauză juridică între prezenta acțiune și litigiile anterioare, întrucât nu se poate justifica întreruperea cursului prescripției extinctive în privința dreptului material la o anumită acțiune (configurată prin cele trei elemente indicate anterior), prin raportare la introducerea, în trecut, a unei alte acțiuni, cu obiect diferit și cauză juridică distinctă.

Instanța de apel a reținut, totodată, că reclamantul, personal, în mod direct și/sau asistat de reprezentanții săi legali, a introdus împotriva acelorași pârâți o serie de acțiuni în justiție, cu obiecte juridice diferite (pretenții vizând perioade de timp diferite) și fundamentate pe cauze juridice diferite (răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, refuzul autorităților administrative de a se conforma unei conduite pretinse, discriminare), toate aceste litigii (spre exemplu, dosarele cu nr. x/2011, y/2013, z/2013, w/2014) având la bază raporturi de fapt existente anterior lunii septembrie 2011, în toate litigiile invocându-se aceeași conduită pretins a fi ilicită. Concluzionând, instanța de apel a apreciat că, „cu toate acestea, nu se poate reține întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acțiunea ce face obiectul acestui dosar, de vreme ce acțiunile (identificate prin tripla identitate de părți, obiect, cauză juridică) sunt, în esență, diferite”.

În speță, recurentul reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, neexistând o argumentare în fapt și în drept cu privire la aprecierea acestei instanțe relativă la faptul că litigiile dintre părți nu ar constitui o dovadă a discriminării față de susținerile acestuia din cadrul litigiilor anterioare.

Este real că, în speță, argumentele reclamantului au fost expuse într-o manieră nestructurată și chiar contradictorie, în sensul că acesta a susținut pe de o parte, că fapta de discriminare constând în refuzul pârâților de recunoaștere a diagnosticului reclamantului și luării măsurilor rezonabile necesare, a continuat să fie săvârșită de pârâți și ulterior datei de 01.09.2011 – când reclamantul a fost nevoit să apeleze la unități de învățământ din sistemul privat pentru continuarea studiilor (ceea ce ar însemna că acesta a înțeles să susțină săvârșirea unor fapte succesive, în privința cărora prescripția curge distinct, pentru fiecare faptă pretins discriminatorie, cu consecința că ar fi exclusă, prin raportare la data sesizării instanței, împlinirea termenului de prescripție extinctivă), iar pe de altă parte, că a operat o întrerupere a cursului prescripției, prin formularea altor demersuri judiciare întemeiate pe aceeași conduită ilicită a pârâților (acceptând astfel că momentul de început al termenului de prescripție ar fi început să curgă la data de 01.09.2011).

Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă că, în privința susținerilor din apel care conturau caracterul continuu al faptelor imputate pârâților, în speță, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, respectiv împrejurarea că reclamantul nu a mai urmat cursurile învățământului de stat, ulterior lunii septembrie 2011, context în care a concluzionat că nu există nicio conduită în fapt din partea pârâților chemați în judecată care să justifice o eventuală faptă de discriminare, ulterior lunii septembrie 2011.

Or, formularea unei asemenea concluzii, fără ca raționamentul instanței de apel să fie precedat de o individualizare a faptelor deduse judecății și de o calificare corespunzătoare a acestora din perspectiva normelor invocate de reclamant drept temei al cererii de chemare în judecată, relevă omisiunea instanței de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă și adecvată a argumentelor esențiale ale apelantului reclamant, în lipsa cărora realizarea controlului de nelegalitate în recurs nu poate fi realizat.

În acest context, o atare construcție juridică nu răspunde nici argumentelor recurentului reclamant, în sensul că, prin declanșarea litigiului de față, acesta urmărește repararea prejudiciului care, având drept cauză aceeași conduită imputată pârâților chemați în judecată, nu exista la momentul sesizării instanțelor de judecată cu soluționarea litigiilor ce au făcut obiectul dosarelor anterior menționate, în raport de care a pretins că au avut drept efect întreruperea prescripției extinctive și nici apărărilor fundamentate de reclamant pe demersurile judiciare anterioare, în condițiile în care reclamantul a susținut că aceste litigii au fost generate tocmai de imposibilitatea reclamantului de a reveni în învățământul de stat, generată de aceeași conduită ilicită a pârâților.

Or, instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat aceste susțineri ale reclamantului, deși aceste apărări, prin conținutul lor, fiind susceptibile să influențeze soluția (în contextul în care, recurentul a invocat, iar instanța de apel a reținut că litigiile anterioare se referă la aceeași conduită pretins a fi ilicită), impuneau o analiză adecvată, așadar, o expunere a argumentelor fundamentale pentru care nu au fost validate.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurentul a susținut caracterul incomplet al considerentelor deciziei recurate și contrarietatea acestora, sens în care a subliniat că, deși la finalul paginii 5 din hotărâre, instanța de apel recunoaște că litigiile anterioare se referă la aceeași conduită pretins a fi ilicită, ulterior reține că nu a operat o întrerupere a cursului prescripției întrucât nu există identitate de părți, obiect și cauză, fără să se argumenteze nici de ce nu este întrunită această cerință și nici de ce ar fi fost necesară această identitate pentru întreruperea cursului prescripției, din moment ce întrunirea acestei identități ar fi dus la admiterea excepției de autoritate de lucru judecat (art. 430 din C. proc. civ.) și nicidecum la întreruperea cursului prescripției.

De asemenea, recurentul a invocat că instanța de apel nu a clarificat concluzia sa în sensul că dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București avea o altă cauză și un alt obiect juridic de vreme ce, anterior, în cadrul considerentelor, s-a reținut că în acest litigiu s-a invocat aceeași faptă ilicită, în concordanță cu argumentele reclamantului potrivit cu care, în acest litigiu, a fost invocată aceeași faptă de discriminare și au fost solicitate prejudiciile născute la data respectivă, neputând fi solicitate prejudicii viitoare.

Procedând la verificarea legalității deciziei recurate prin prisma argumentelor anterior evocate, care tind la a evidenția că decizia instanței de apel se bazează considerente ce se contrazic în statuările lor, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, de vreme ce aceeași instanță reține, pe de o parte, că în toate litigiile s-a invocat aceeași conduită ilicită a pârâților chemați în judecată, ce viza, în esență, lezarea dreptului reclamantului de acces la educație, iar pe de altă parte, că acțiunile deduse judecății, în aceste litigii, sunt diferite.

În acest context, se impune a fi observat că argumentele recurentului reclamant au vizat faptul că toate acțiunile deduse judecății, inclusiv cea prezentă, au urmărit valorificarea dreptului la repararea pretinsului prejudiciu înregistrat ca urmare a acelorași fapte, aceste acțiuni neavând cauze juridice diferite, ci o cauză unică.

Tot astfel, instanța de apel nu a dat un răspuns adecvat argumentelor reclamantului, expuse, de altfel, și în cuprinsul considerentelor deciziei ce face obiect al recursului care tindeau la a demonstra o imposibilitate a acestuia de a aprecia, la momentul cunoașterii săvârșirii faptei ilicite, care este întinderea concretă a prejudiciului înregistrat, acesta susținând că, în realitate, lipsa adoptării măsurilor necesare integrării sale în învățământul de stat s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, așadar, a avut drept consecință sporirea treptată a prejudiciului și apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

În consecință, deși, statuarea instanței de apel în sensul că, potrivit art. 2539 din C. civ., întreruperea prescripției, prin formularea unei cereri de chemare în judecată, presupune atât existența triplei identități, de obiect, părți și cauză, cât și pronunțarea unei soluții de admitere a cererii, de către instanța de judecată/organul arbitral învestit cu soluționarea acesteia, nu relevă o eroare de aplicare a acestei norme în speță, ea nu are aptitudinea de a sprijini soluția adoptată în privința argumentelor recurentului vizând faptul că actualul său demers judiciar urmărește acoperirea unui prejudiciu nou, intervenit ulterior sesizării instanțelor în litigiile anterioare, dar care a fost produs prin săvârșirea acelorași fapte ilicite.

De altfel, deși prin decizia recurată se reține că, în mod corect tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat față de litigiul cu nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București, constatându-se că acel dosar are un alt obiect juridic și o altă cauză, nefiind întrunite cerințele impuse de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., context în care, s-a apreciat că nu se poate susține efectul întreruptiv al prescripției dreptului material la acțiunea ce face obiectul acestui litigiu prin raportare la acest dosar, curtea de apel nu a explicitat raționamentul care a justificat concluzia sa referitoare la împrejurarea că acesta are o altă cauză juridică.

Trebuie observat sub acest aspect că recurentul a invocat faptul că în dosarul nr. x/2013, anterior menționat, prin cererea de chemare în judecată și precizarea acestei cereri din data de 27.10.2014, precizare reiterată în căile de atac exercitate de reclamant în acea cauză, s-a invocat discriminarea recurentului și au fost solicitate prejudiciile născute la data respectivă; or, instanța de apel a omis să verifice aceste susțineri prin raportare la actele de procedură invocate și să expliciteze într-o manieră adecvată, corespunzătoare exigențelor dreptului la un proces echitabil, concluzia sa în privința lipsei identității de părți, obiect și cauză între cele două pricini.

Din acest unghi, se impune a fi observat, de altfel, că stabilirea identității de cauză, trebuie să aibă în vedere ca prim termen de referință hotărârea instanței anterioare, urmând să se cerceteze dispozitivul acesteia coroborat cu conținutul considerentelor, la care urmează să se raporteze obiectul cererii subsecvente. Or, în speță, instanța de apel nu a făcut trimitere la considerentele decizorii ale hotărârilor judecătorești prin care a fost tranșat litigiul ce constituie obiect al dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București, respectiv la faptele analizate în respectiva pricină și încadrarea lor juridică, realizată de instanțele învestite cu analiza acelei cauze, așa cum s-ar fi impus, în contextul verificării incidenței prevederilor art. 431 din C. proc. civ.

Cum în sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească, iar motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului, prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligația legală de a examina, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză, Înalta Curte constată, pentru considerentele expuse mai sus, că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Întrucât, în speță, vătămarea procesuală a recurentului -reclamant, de natură să determine afectarea dreptului acestuia la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, nu poate fi altfel înlăturată, se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 din C. proc. civ.

Nu vor fi însă validate argumentele recurentului vizând greșita apreciere a instanței de apel în privința întreruperii prescripției extinctive ca efect al constituirii acestuia, la data de 28.09.2016, ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2016

Astfel, este real că, inițial, prin sentința penală nr. 37/26.01.2017, Judecătoria Sectorului 6 București, secția penală a respins cererea reclamantului de obligare a inculpatului B., pârât în prezenta cauză, la plata despăgubirilor materiale reprezentând taxele de școlarizare în perioada 2011-2016 și daune morale pentru suferința provocată de acest pârât, reclamantului, prin jignirea și agresarea sa fizică săvârșite în anul școlar 2010-2011, ca inadmisibilă.

Cu toate acestea, prin decizia penală nr. 946/15.06.2017, Tribunalul București, secția penală, menținând soluția primei instanțe în ce privește acțiunea civilă, a reținut, substituind considerentele primei instanțe, că această cerere este nefondată, întrucât, chiar dacă partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta a solicitat mai întâi unei instanțe civile acordarea daunelor materiale reprezentând taxele de școlarizare în perioada 2011-2016, și daune morale pentru suferința provocată de acest pârât, reclamantului, prin jignirea și agresarea sa fizică, săvârșite în anul școlar 2010-2011, iar această cerere a fost soluționată definitiv, prin decizia civilă nr. 1720/07.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, hotărâre care s-a constatat că are autoritate de lucru judecat, în procesul penal, în ceea ce privește prejudiciul.

Așadar, deși este real că intimatul – pârât B., a fost condamnat pentru infracțiunea de purtare abuzivă, recurentul ignoră nepermis statuările instanței penale, în ceea ce privește acțiunea sa civilă alăturată celei penale, susținând că aceasta a rămas nesoluționată.

În realitate, dispunându-se respingerea acestei cereri, prin hotărâre definitivă, demersul judiciar al recurentului reclamant, realizat în cauza penală astfel soluționată, nu are aptitudinea de a produce întreruperea cursului prescripției în ceea ce privește cererea în despăgubire de față, chiar întemeiată pe un prejudiciu succesiv, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 2539 alin. (2) din C. civ., anume aceea ca cererea să fie admisă print-un act irevocabil al organului competent.

Împrejurarea că, în opinia recurentului, soluția instanței penale a fost în mod eronat întemeiată pe existența autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1720/2014 a Curții de Apel București nu poate susține un viciu de nelegalitate în privința raționamentului expus de instanța de apel, în prezenta pricină, în ceea ce privește chestiunea litigioasă a efectului întreruptiv de prescripție al cererii de constituire ca parte civilă în dosarul penal menționat.

Astfel, din coroborarea dispozițiilor art. 27 cu cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., reiese că părțile din procesul penal au deschisă calea unei acțiuni civile separate, de drept comun, ori de câte ori acțiunea civilă nu a fost soluționată în procesul penal. Așadar, rațiunea art. 27 C. proc. pen. rezidă în posibilitatea rezolvării pe cale separată a acțiunii civile, la instanța civilă, cât timp nu a fost pronunțată o hotărâre penală ce beneficiază de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, în conformitate cu art. 28 alin. (1) C. proc. pen., nefiind admisibilă pronunțarea a două hotărâri judecătorești cu privire la aceeași acțiune civilă și la aceeași persoană.

În caz contrar, instanța civilă s-ar substitui în mod nepermis instanței penale, rezultat ce nu a fost intenționat de legiuitor și ar conduce la posibilitatea cenzurării hotărârii penale și la o eventuală corectare a unei greșeli de judecată, în situația în care instanța penală nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 25 C. proc. pen.. Or, în virtutea principiului legalității, hotărârea penală poate fi cenzurată doar prin parcurgerea căilor de atac prevăzute de legea penală, în cazurile și condițiile expres reglementate.

În consecință, de vreme ce, în speță, instanța penală a tranșat ea însăși asupra existenței și întinderii prejudiciului, reținând incidența autorității de lucru judecat în considerarea unei hotărâri anterioare a instanței civile, această chestiune litigioasă, ar fi putut fi repusă în discuție doar în cadrul căilor de atac permise de lege a fi exercitate împotriva acestei hotărâri penale, iar nu în prezentul litigiu.

Raportat la considerentele anterior evocate, invocarea de către recurent a statuărilor din cuprinsul deciziei civile nr. 553 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2013, vizând faptul că, în mod greșit, a fost reținută, în cauza soluționată prin această hotărâre judecătorească, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1720/2014, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2011 este lipsită de relevanță juridică.

De altfel, invocând statuarea Curții de Apel București din cuprinsul deciziei civile nr. 553 din 21 iunie 2019, în privința lipsei autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1720/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul ignoră nepermis faptul că această dezlegare jurisdicțională nu s-a raportat la acțiunea civilă dedusă analizei instanței penale în dosarul penal nr. x/2016, ipoteză în care ar fi putut fi valorificată în susținerea criticii de față, ci, a fost circumscrisă cadrului procesual stabilit în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

În privința celorlalte argumente circumscrise criticii întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care tind a evidenția o ipoteză de aplicare eronată, în speță, a prevederilor art. 2537 pct. 2 și 3 din C. civ., din perspectiva consecințelor formulării cererii de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 București, sub aspectul incidenței prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiect de analiză în acest stadiu procesual, față de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicționale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate, relative la aceeași chestiune litigioasă.

Dat fiind că, în speță, decizia recurată s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare, asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului în privința cărora au fost formulate critici în apel.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimatul pârât B. având ca obiect obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

Sursa informației: www.scj.ro.