Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.184 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentului şi nesocotirea principiului contradictorialităţii, este nefondată.
Sub acest aspect, în speţă, recurentul-reclamant a arătat că, în şedinţă publică de la data soluţionării cauzei, deşi a fost prezent în sala de judecată, dosarul a fost strigat peste ordine, fără nicio justificare, pricina fiind strigată într-un moment în care apărătorul reclamantului punea concluzii în alt dosar, în faţa secţiei de contencios administrativ.
Înalta Curte, verificând actele dosarului, constată, însă, că susţinerile recurentului nu au suport factual, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada că pricina a fost strigată cu nerespectarea ordinii evidenţiate în lista de şedinţă întocmită şi afişată conform art. 215 alin. (1) din C. proc. civ.
De altfel, trebuie observat că, aşa cum rezultă din încheierea de amânare, care nu a fost contestată, în recurs, nici la momentul prezentării apărătorului reclamantului în sala de judecată, după strigarea cauzei şi reţinerea ei spre soluţionare, acesta nu a evidenţiat o atare împrejurare ci, a solicitat amânarea pronunţării pentru a formula concluzii scrise, cerere care a fost încuviinţată de către instanţa de apel.
Pe de altă parte, este real că, potrivit art. 13 din C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat, însă, deopotrivă, trebuie observat că, potrivit art. 223 din C. proc. civ., prezenţa părţilor nu este obligatorie, cauzele civile putând fi soluţionate chiar în lipsa unora dintre acestea, sub rezerva că toate părţile să fi fost legal citate, aşadar să fi avut cunoştinţă de data şi locul judecăţii şi să fi fost informate de existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentele părţilor adverse însă nu au înţeles să se prezinte la termenul stabilit.
În speţă, apărătorul recurentului susţine că a fost prezent în sala de judecată, însă pricina a fost strigată, în lipsa sa. Or, dincolo de acurateţea care trebuie să caracterizeze cererile adresate instanţelor de judecată, formulate de persoane care au o pregătire juridică şi cărora legiuitorul le acordă prezumţia de cunoscători ai legii, cum sunt avocaţii, trebuie observat că, în condiţiile în care apărătorul reclamantului cunoştea că prezenţa sa este necesară într-o altă sală de şedinţă, acesta avea obligaţia să aducă la cunoştinţa instanţei de apel o atare împrejurare şi să solicite, în temeiul art. 215 alin. (4) din C. proc. civ., strigarea pricinii mai târziu sau lăsarea cauzei la urmă.
Cum, în speţă, apărătorul reclamantului a omis să procedeze astfel şi nici nu a luat măsuri pentru a asigura substituirea sa de către un alt avocat, în condiţiile reglementate de statutul acestei profesii, argumentele recurentului circumscrise acestei critici nu au aptitudinea de a evidenţia, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, încălcarea dreptului la apărare al recurentului reclamant sau a principiului contradictorialităţii.
Critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este fondată, în limitele considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Înalta Curte reţine că, în speţă, obiectul cererii deduse judecăţii este reprezentat de obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale, reprezentând taxele de şcolarizare pentru perioada 2015-2019 şi a daunelor morale în sumă de 20.000 euro, prejudiciu cauzat prin neluarea de către pârâţi a măsurilor constând în adaptările rezonabile pentru ca reclamantul să poată participa la cursuri în învăţământul de stat faţă de dizabilitatea sa.
Recurentul-reclamant a invocat, ca fapt generator al prejudiciului pretins în cauză, nesocotirea de către pârâţi a obligaţiilor care le reveneau în calitatea lor de autorităţi ale statului, cu responsabilităţi în domeniul respectării dreptului la educaţie a elevilor cu cerinţe educaţionale speciale, respectiv în realizarea integrării acestuia în învăţământul şcolar de masă, respectiv, acţiunile dirigintelui, B., calificate de către instanţa penală ca reprezentând purtare abuzivă, în privinţa cărora a susţinut că au fost tolerate şi încurajate de către ceilalţi pârâţi.
În acest sens, recurentul reclamant a susţinut că fapta de discriminare s-a produs în fiecare an şcolar în care pârâţii au refuzat să recunoască dizabilitatea sa.
În considerarea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, trebuie observat că, potrivit art. 2 alin. (11) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu poate atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii.
Aşa cum corect a apreciat instanţa de apel, dispoziţiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 stabilesc un termen special de prescripţie extinctivă de 3 ani pentru formularea cererii pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul produs prin discriminare, termen care curge de la data săvârşirii presupusei fapte de discriminare sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.
În plus, aşa cum s-a statuat şi prin decizia nr. 10/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării, calificarea dată în jurisprudenţă noţiunii de discriminare fiind aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, discriminarea constituind o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în condiţiile dreptului comun, caz în care constatarea existenţei faptei ilicite discriminatorii reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanţei are loc în absenţa hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanţa de judecată – indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „capăt de cerere” – în vederea antrenării răspunderii civile delictuale.
Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma argumentelor recurentului subsumate acestor critici, raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, Înalta Curte constată că, soluţionând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea de apel a reţinut că pretinsa faptă de discriminare nu s-a produs în fiecare an şcolar în care intimaţii – pârâţi ar fi refuzat să recunoască presupusa dizabilitate a elevului, câtă vreme reclamantul nu a mai avut, ulterior lunii septembrie 2011, niciun fel de raport cu persoanele chemate în judecată ca pârâte, ca urmare a opţiunii acestuia de a nu a mai proceda la completarea niciunei cereri de înscriere/reînscriere în cadrul învăţământului liceal de stat.
În referire la argumentele apelantului în sensul incidenţei, în speţă, a cauzelor de întrerupere a prescripţiei extinctive consacrate de art. 2537 pct. 2 şi 3 din C. civ., s-a apreciat că este necesar să existe triplă identitate de părţi, obiect şi cauză juridică între prezenta acţiune şi litigiile anterioare, întrucât nu se poate justifica întreruperea cursului prescripţiei extinctive în privinţa dreptului material la o anumită acţiune (configurată prin cele trei elemente indicate anterior), prin raportare la introducerea, în trecut, a unei alte acţiuni, cu obiect diferit şi cauză juridică distinctă.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că reclamantul, personal, în mod direct şi/sau asistat de reprezentanţii săi legali, a introdus împotriva aceloraşi pârâţi o serie de acţiuni în justiţie, cu obiecte juridice diferite (pretenţii vizând perioade de timp diferite) şi fundamentate pe cauze juridice diferite (răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, refuzul autorităţilor administrative de a se conforma unei conduite pretinse, discriminare), toate aceste litigii (spre exemplu, dosarele cu nr. x/2011, y/2013, z/2013, w/2014) având la bază raporturi de fapt existente anterior lunii septembrie 2011, în toate litigiile invocându-se aceeaşi conduită pretins a fi ilicită. Concluzionând, instanţa de apel a apreciat că, „cu toate acestea, nu se poate reţine întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acţiunea ce face obiectul acestui dosar, de vreme ce acţiunile (identificate prin tripla identitate de părţi, obiect, cauză juridică) sunt, în esenţă, diferite”.
În speţă, recurentul reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, neexistând o argumentare în fapt şi în drept cu privire la aprecierea acestei instanţe relativă la faptul că litigiile dintre părţi nu ar constitui o dovadă a discriminării faţă de susţinerile acestuia din cadrul litigiilor anterioare.
Este real că, în speţă, argumentele reclamantului au fost expuse într-o manieră nestructurată şi chiar contradictorie, în sensul că acesta a susţinut pe de o parte, că fapta de discriminare constând în refuzul pârâţilor de recunoaştere a diagnosticului reclamantului şi luării măsurilor rezonabile necesare, a continuat să fie săvârşită de pârâţi şi ulterior datei de 01.09.2011 – când reclamantul a fost nevoit să apeleze la unităţi de învăţământ din sistemul privat pentru continuarea studiilor (ceea ce ar însemna că acesta a înţeles să susţină săvârşirea unor fapte succesive, în privinţa cărora prescripţia curge distinct, pentru fiecare faptă pretins discriminatorie, cu consecinţa că ar fi exclusă, prin raportare la data sesizării instanţei, împlinirea termenului de prescripţie extinctivă), iar pe de altă parte, că a operat o întrerupere a cursului prescripţiei, prin formularea altor demersuri judiciare întemeiate pe aceeaşi conduită ilicită a pârâţilor (acceptând astfel că momentul de început al termenului de prescripţie ar fi început să curgă la data de 01.09.2011).
Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă că, în privinţa susţinerilor din apel care conturau caracterul continuu al faptelor imputate pârâţilor, în speţă, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, respectiv împrejurarea că reclamantul nu a mai urmat cursurile învăţământului de stat, ulterior lunii septembrie 2011, context în care a concluzionat că nu există nicio conduită în fapt din partea pârâţilor chemaţi în judecată care să justifice o eventuală faptă de discriminare, ulterior lunii septembrie 2011.
Or, formularea unei asemenea concluzii, fără ca raţionamentul instanţei de apel să fie precedat de o individualizare a faptelor deduse judecăţii şi de o calificare corespunzătoare a acestora din perspectiva normelor invocate de reclamant drept temei al cererii de chemare în judecată, relevă omisiunea instanţei de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă şi adecvată a argumentelor esenţiale ale apelantului reclamant, în lipsa cărora realizarea controlului de nelegalitate în recurs nu poate fi realizat.
În acest context, o atare construcţie juridică nu răspunde nici argumentelor recurentului reclamant, în sensul că, prin declanşarea litigiului de faţă, acesta urmăreşte repararea prejudiciului care, având drept cauză aceeaşi conduită imputată pârâţilor chemaţi în judecată, nu exista la momentul sesizării instanţelor de judecată cu soluţionarea litigiilor ce au făcut obiectul dosarelor anterior menţionate, în raport de care a pretins că au avut drept efect întreruperea prescripţiei extinctive şi nici apărărilor fundamentate de reclamant pe demersurile judiciare anterioare, în condiţiile în care reclamantul a susţinut că aceste litigii au fost generate tocmai de imposibilitatea reclamantului de a reveni în învăţământul de stat, generată de aceeaşi conduită ilicită a pârâţilor.
Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat aceste susţineri ale reclamantului, deşi aceste apărări, prin conţinutul lor, fiind susceptibile să influenţeze soluţia (în contextul în care, recurentul a invocat, iar instanţa de apel a reţinut că litigiile anterioare se referă la aceeaşi conduită pretins a fi ilicită), impuneau o analiză adecvată, aşadar, o expunere a argumentelor fundamentale pentru care nu au fost validate.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentul a susţinut caracterul incomplet al considerentelor deciziei recurate şi contrarietatea acestora, sens în care a subliniat că, deşi la finalul paginii 5 din hotărâre, instanţa de apel recunoaşte că litigiile anterioare se referă la aceeaşi conduită pretins a fi ilicită, ulterior reţine că nu a operat o întrerupere a cursului prescripţiei întrucât nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, fără să se argumenteze nici de ce nu este întrunită această cerinţă şi nici de ce ar fi fost necesară această identitate pentru întreruperea cursului prescripţiei, din moment ce întrunirea acestei identităţi ar fi dus la admiterea excepţiei de autoritate de lucru judecat (art. 430 din C. proc. civ.) şi nicidecum la întreruperea cursului prescripţiei.
De asemenea, recurentul a invocat că instanţa de apel nu a clarificat concluzia sa în sensul că dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti avea o altă cauză şi un alt obiect juridic de vreme ce, anterior, în cadrul considerentelor, s-a reţinut că în acest litigiu s-a invocat aceeaşi faptă ilicită, în concordanţă cu argumentele reclamantului potrivit cu care, în acest litigiu, a fost invocată aceeaşi faptă de discriminare şi au fost solicitate prejudiciile născute la data respectivă, neputând fi solicitate prejudicii viitoare.
Procedând la verificarea legalităţii deciziei recurate prin prisma argumentelor anterior evocate, care tind la a evidenţia că decizia instanţei de apel se bazează considerente ce se contrazic în statuările lor, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, de vreme ce aceeaşi instanţă reţine, pe de o parte, că în toate litigiile s-a invocat aceeaşi conduită ilicită a pârâţilor chemaţi în judecată, ce viza, în esenţă, lezarea dreptului reclamantului de acces la educaţie, iar pe de altă parte, că acţiunile deduse judecăţii, în aceste litigii, sunt diferite.
În acest context, se impune a fi observat că argumentele recurentului reclamant au vizat faptul că toate acţiunile deduse judecăţii, inclusiv cea prezentă, au urmărit valorificarea dreptului la repararea pretinsului prejudiciu înregistrat ca urmare a aceloraşi fapte, aceste acţiuni neavând cauze juridice diferite, ci o cauză unică.
Tot astfel, instanţa de apel nu a dat un răspuns adecvat argumentelor reclamantului, expuse, de altfel, şi în cuprinsul considerentelor deciziei ce face obiect al recursului care tindeau la a demonstra o imposibilitate a acestuia de a aprecia, la momentul cunoaşterii săvârşirii faptei ilicite, care este întinderea concretă a prejudiciului înregistrat, acesta susţinând că, în realitate, lipsa adoptării măsurilor necesare integrării sale în învăţământul de stat s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, aşadar, a avut drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului şi apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.
În consecinţă, deşi, statuarea instanţei de apel în sensul că, potrivit art. 2539 din C. civ., întreruperea prescripţiei, prin formularea unei cereri de chemare în judecată, presupune atât existenţa triplei identităţi, de obiect, părţi şi cauză, cât şi pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii, de către instanţa de judecată/organul arbitral învestit cu soluţionarea acesteia, nu relevă o eroare de aplicare a acestei norme în speţă, ea nu are aptitudinea de a sprijini soluţia adoptată în privinţa argumentelor recurentului vizând faptul că actualul său demers judiciar urmăreşte acoperirea unui prejudiciu nou, intervenit ulterior sesizării instanţelor în litigiile anterioare, dar care a fost produs prin săvârşirea aceloraşi fapte ilicite.
De altfel, deşi prin decizia recurată se reţine că, în mod corect tribunalul a respins excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de litigiul cu nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, constatându-se că acel dosar are un alt obiect juridic şi o altă cauză, nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., context în care, s-a apreciat că nu se poate susţine efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului material la acţiunea ce face obiectul acestui litigiu prin raportare la acest dosar, curtea de apel nu a explicitat raţionamentul care a justificat concluzia sa referitoare la împrejurarea că acesta are o altă cauză juridică.
Trebuie observat sub acest aspect că recurentul a invocat faptul că în dosarul nr. x/2013, anterior menţionat, prin cererea de chemare în judecată şi precizarea acestei cereri din data de 27.10.2014, precizare reiterată în căile de atac exercitate de reclamant în acea cauză, s-a invocat discriminarea recurentului şi au fost solicitate prejudiciile născute la data respectivă; or, instanţa de apel a omis să verifice aceste susţineri prin raportare la actele de procedură invocate şi să expliciteze într-o manieră adecvată, corespunzătoare exigenţelor dreptului la un proces echitabil, concluzia sa în privinţa lipsei identităţii de părţi, obiect şi cauză între cele două pricini.
Din acest unghi, se impune a fi observat, de altfel, că stabilirea identităţii de cauză, trebuie să aibă în vedere ca prim termen de referinţă hotărârea instanţei anterioare, urmând să se cerceteze dispozitivul acesteia coroborat cu conţinutul considerentelor, la care urmează să se raporteze obiectul cererii subsecvente. Or, în speţă, instanţa de apel nu a făcut trimitere la considerentele decizorii ale hotărârilor judecătoreşti prin care a fost tranşat litigiul ce constituie obiect al dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, respectiv la faptele analizate în respectiva pricină şi încadrarea lor juridică, realizată de instanţele învestite cu analiza acelei cauze, aşa cum s-ar fi impus, în contextul verificării incidenţei prevederilor art. 431 din C. proc. civ.
Cum în sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească, iar motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului, prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligaţia legală de a examina, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză, Înalta Curte constată, pentru considerentele expuse mai sus, că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Întrucât, în speţă, vătămarea procesuală a recurentului -reclamant, de natură să determine afectarea dreptului acestuia la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, nu poate fi altfel înlăturată, se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 din C. proc. civ.
Nu vor fi însă validate argumentele recurentului vizând greşita apreciere a instanţei de apel în privinţa întreruperii prescripţiei extinctive ca efect al constituirii acestuia, la data de 28.09.2016, ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2016
Astfel, este real că, iniţial, prin sentinţa penală nr. 37/26.01.2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia penală a respins cererea reclamantului de obligare a inculpatului B., pârât în prezenta cauză, la plata despăgubirilor materiale reprezentând taxele de şcolarizare în perioada 2011-2016 şi daune morale pentru suferinţa provocată de acest pârât, reclamantului, prin jignirea şi agresarea sa fizică săvârşite în anul şcolar 2010-2011, ca inadmisibilă.
Cu toate acestea, prin decizia penală nr. 946/15.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia penală, menţinând soluţia primei instanţe în ce priveşte acţiunea civilă, a reţinut, substituind considerentele primei instanţe, că această cerere este nefondată, întrucât, chiar dacă partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, acesta a solicitat mai întâi unei instanţe civile acordarea daunelor materiale reprezentând taxele de şcolarizare în perioada 2011-2016, şi daune morale pentru suferinţa provocată de acest pârât, reclamantului, prin jignirea şi agresarea sa fizică, săvârşite în anul şcolar 2010-2011, iar această cerere a fost soluţionată definitiv, prin decizia civilă nr. 1720/07.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, hotărâre care s-a constatat că are autoritate de lucru judecat, în procesul penal, în ceea ce priveşte prejudiciul.
Aşadar, deşi este real că intimatul – pârât B., a fost condamnat pentru infracţiunea de purtare abuzivă, recurentul ignoră nepermis statuările instanţei penale, în ceea ce priveşte acţiunea sa civilă alăturată celei penale, susţinând că aceasta a rămas nesoluţionată.
În realitate, dispunându-se respingerea acestei cereri, prin hotărâre definitivă, demersul judiciar al recurentului reclamant, realizat în cauza penală astfel soluţionată, nu are aptitudinea de a produce întreruperea cursului prescripţiei în ceea ce priveşte cererea în despăgubire de faţă, chiar întemeiată pe un prejudiciu succesiv, nefiind îndeplinită condiţia impusă de art. 2539 alin. (2) din C. civ., anume aceea ca cererea să fie admisă print-un act irevocabil al organului competent.
Împrejurarea că, în opinia recurentului, soluţia instanţei penale a fost în mod eronat întemeiată pe existenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1720/2014 a Curţii de Apel Bucureşti nu poate susţine un viciu de nelegalitate în privinţa raţionamentului expus de instanţa de apel, în prezenta pricină, în ceea ce priveşte chestiunea litigioasă a efectului întreruptiv de prescripţie al cererii de constituire ca parte civilă în dosarul penal menţionat.
Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 27 cu cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., reiese că părţile din procesul penal au deschisă calea unei acţiuni civile separate, de drept comun, ori de câte ori acţiunea civilă nu a fost soluţionată în procesul penal. Aşadar, raţiunea art. 27 C. proc. pen. rezidă în posibilitatea rezolvării pe cale separată a acţiunii civile, la instanţa civilă, cât timp nu a fost pronunţată o hotărâre penală ce beneficiază de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în conformitate cu art. 28 alin. (1) C. proc. pen., nefiind admisibilă pronunţarea a două hotărâri judecătoreşti cu privire la aceeaşi acţiune civilă şi la aceeaşi persoană.
În caz contrar, instanţa civilă s-ar substitui în mod nepermis instanţei penale, rezultat ce nu a fost intenţionat de legiuitor şi ar conduce la posibilitatea cenzurării hotărârii penale şi la o eventuală corectare a unei greşeli de judecată, în situaţia în care instanţa penală nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 25 C. proc. pen.. Or, în virtutea principiului legalităţii, hotărârea penală poate fi cenzurată doar prin parcurgerea căilor de atac prevăzute de legea penală, în cazurile şi condiţiile expres reglementate.
În consecinţă, de vreme ce, în speţă, instanţa penală a tranşat ea însăşi asupra existenţei şi întinderii prejudiciului, reţinând incidenţa autorităţii de lucru judecat în considerarea unei hotărâri anterioare a instanţei civile, această chestiune litigioasă, ar fi putut fi repusă în discuţie doar în cadrul căilor de atac permise de lege a fi exercitate împotriva acestei hotărâri penale, iar nu în prezentul litigiu.
Raportat la considerentele anterior evocate, invocarea de către recurent a statuărilor din cuprinsul deciziei civile nr. 553 din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2013, vizând faptul că, în mod greşit, a fost reţinută, în cauza soluţionată prin această hotărâre judecătorească, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1720/2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2011 este lipsită de relevanţă juridică.
De altfel, invocând statuarea Curţii de Apel Bucureşti din cuprinsul deciziei civile nr. 553 din 21 iunie 2019, în privinţa lipsei autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1720/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentul ignoră nepermis faptul că această dezlegare jurisdicţională nu s-a raportat la acţiunea civilă dedusă analizei instanţei penale în dosarul penal nr. x/2016, ipoteză în care ar fi putut fi valorificată în susţinerea criticii de faţă, ci, a fost circumscrisă cadrului procesual stabilit în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
În privinţa celorlalte argumente circumscrise criticii întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care tind a evidenţia o ipoteză de aplicare eronată, în speţă, a prevederilor art. 2537 pct. 2 şi 3 din C. civ., din perspectiva consecinţelor formulării cererii de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub aspectul incidenţei prescripţiei dreptului la acţiune în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiect de analiză în acest stadiu procesual, faţă de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicţionale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate, relative la aceeaşi chestiune litigioasă.
Dat fiind că, în speţă, decizia recurată s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicaţiilor din prezenta decizie de casare, asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului în privinţa cărora au fost formulate critici în apel.
Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimatul pârât B. având ca obiect obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.
Sursa informației: www.scj.ro.
