Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
268 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
În cuprinsul cererii de recurs, pârâta B. S.A. a dezvoltat critici susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greşita interpretare a prevederilor art. 1371 C. civ. şi, respectiv, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, normă prevăzută de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Critica referitoare la greşita interpretare a art. 1371 C. civ. (în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o) are caracter nefondat.
Recurenta-pârâtă a arătat că, deşi a reţinut că la momentul producerii accidentului reclamanta se afla în picioare pe culoarul autoturismului de transport, instanţa de apel a conchis că această împrejurare nu ar fi contribuit cu nimic la producerea vătămărilor suferite, excluzând contribuţia personală a reclamantei la producerea/mărirea prejudiciului.
Contrar susţinerilor părţii, răspunzând criticii formulate în apel pe aspectul culpei concurente, instanţa a avut în vedere alte considerente decât cele expuse de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs – Curtea a reţinut că această circumstanţă nu este de natură a schimba reţinerea culpei exclusive în producerea prejudiciului a conducătorului mijlocului de transport în comun, având în vedere legislaţia specială în domeniu, ce stabileşte în sarcina acestuia răspunderea asigurării transportului public de persoane în condiţii de securitate, fiind atribuţia conducătorului auto să nu permită încărcarea mijlocului de transport peste limita locurilor disponibile, astfel cum se dispune prin art. 48^2 din O.U.G. nr. 109/2005 (persoanele cu funcţii care concură la siguranţa rutieră sunt conducătorul auto) – dispoziţii ce derogă de la normele cu caracter general de care se prevalează pârâta (art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002).
De asemenea, a reţinut că reglementarea specială a răspunderii conducătorului mijlocului de transport în comun se corelează cu prevederile art. 1358 C. civ., în considerarea calităţii de profesionist a autorului faptei ilicite, astfel încât, pentru aprecierea vinovăţiei trebuie să se ţină seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, precum şi, cum este cazul în speţă, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Nu se poate reţine, aşadar, că instanţa de apel nu ar fi făcut o corectă interpretare a art. 1371 C. civ., având în vedere prevederile cu caracter special în materia transportului public de persoane ce nu permiteau încărcarea mijlocului de transport peste limita locurilor disponibile, ţinând cont şi de faptul că pârâta nu a probat existenţa unei alte situaţii de fapt.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, se constată că recurenta-pârâtă contestă de fapt cuantumul daunelor morale acordate, susţinând că suma de 250.000 RON acordată reclamantei reprezintă un cuantum ridicat faţă de practica instanţelor de judecată în materie.
Înalta Curte nu va reţine ca fiind fondată critica de nelegalitate astfel formulată, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, ţinând cont de jurisprudenţa în materie atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale.
În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.
Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. În acest sens, recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, ce stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Astfel cum a punctat şi recurenta în cuprinsul motivelor de recurs, legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudenţa instanţelor naţionale este unicul reper oferit de lege.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că criteriile de evaluare a întinderii acestui tip de daune, stabilite pe cale jurisprudenţială, confirmă justeţea acordării acestora în cuantumul stabilit de prima instanţă care s-a raportat atât la limita de despăgubire statuată de legiuitor – ceea ce constituie un criteriu obiectiv, cât şi la împrejurarea că, în urma evenimentului rutier, reclamanta a suferit traume însemnate ce au condus, în mod corelat, la pierderea locului de muncă, la o imposibilitate de deplasare şi de participare la viaţa socială şi economică eficientă, urmare a gradului de invaliditate dobândit. Cuantificarea daunelor morale apare ca fiind justă şi echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.
Recurenta-pârâtă a indicat câteva cauze în care s-au acordat daune într-un cuantum mai mic decât cel stabilit în speţă, însă acestea nu pot constitui acea jurisprudenţă constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa. Soluţia criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în speţe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligaţi să plătească celor vătămaţi sume comparabile cu cea acordată în cauza de faţă.
Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.
Simplele afirmaţii ale recurentei în sensul că suma acordată de către instanţa de apel reclamantei depăşeşte media jurisprudenţei şi enumerarea selectivă a unor asemenea cauze, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor.
Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată care nu se poate rezuma doar la o valoare medie stabilită jurisprudenţial.
Înalta Curte reţine că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit – acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de distrugerea legăturii afective şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.
În materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanţa de apel apreciind că suma acordată de judecătorul fondului victimei cu titlu de daune morale respectă jurisprudenţa în materie.
În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, iar în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3570 RON către intimata-reclamantă A., cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în recurs.
Sursa informației: www.scj.ro.
