CONSTITUȚIA vs. DREPTUL UE. Despre iminența declanșării procedurii contralimitelor de către Curtea Constituțională a României

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Apariția conflictului constituțional

Orice problemă juridică parcurge un oarecare drum până la maturitate. Când sunt în discuție valori importante precum identitatea constituțională sau drepturile fundamentale, timpul necesar de regulă pentru dezbateri și clarificări se comprimă, iar nevoia de soluții devine urgentă.

România s-a trezit în mijlocul unei astfel de complicații în anul 2021, când Înalta Curte de Casație și Justiție („Înalta Curte” sau „ÎCCJ”) și alte instanțe din România au formulat trimiteri preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene („Curtea de Justiție” sau „CJUE” sau „CEJ”), una dintre întrebările adresate urmărind un răspuns privind conformitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale referitoare la admisibilitatea anumitor probe și la legalitatea compunerii completurilor de judecată.

Legalitatea compunerii completurilor de judecată este o componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat prin articolul 21 din Constituție, prin articolul 6 din Convenția privind drepturile și libertățile fundamentale („Convenția”) și prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („CDFUE” sau „Carta”).

Prin hotărârea din 21 decembrie 2021, cunoscută drept cauza Euro box^[1], Curtea de Justiție a oferit un răspuns de tipul da, dar nu, recunoscând obligativitatea deciziilor curții constituționale naționale, dar condiționând aplicarea acestora de respectarea cerinței impunerii de sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv în domenii reglementate de dreptul Uniunii.

Mai specific, Curtea de Justiție a declarat  că instanța națională nu poate aplica un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, stabilind o ierarhie potrivit căreia articolul 47 din CDFUE, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție, se situează deasupra și exclude, în același timp, articolul 21 din Constituția României așa cum a fost interpretat de Curtea Constituțională a României (sau „CCR”).

În alte cuvinte, CJUE a declarat, cu anumite rezerve asupra cărora vom reveni, supremația dreptului UE față de Constituția României.

Hotărârea Euro Box a produs un moment de perplexitate în ordinea juridică internă, CCR explicând mecanismele care ar fi trebuit să impună păstrarea nivelului de protecție pe care, în exercitarea atribuțiilor sale constituționale, îl stabilise prin deciziile la a căror neaplicare a îndemnat instanța Uniunii.

Nici teoria nivelului uniform, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului („CtEDO”), nici chiar propria jurisprudență a Curții de Justiție nu puteau explica relativizarea dreptului la un proces echitabil și protecția acestuia la un standard redus față de cel consacrat constituțional.

Cu toate acestea, nu cunoaștem ca instanța de contencios constituțional din România să fi fost sesizată după pronunțarea CJUE pentru declanșarea așa-numitei proceduri a contralimitelor. Dimpotrivă, instanțele naționale au aplicat întocmai hotărârea CJUE, răspunsul la întrebările născute din situația astfel ivită fiind, cumva, prorogat pentru viitor.

Antamând o reacție de acest fel, Curtea Constituțională declarase^[2]:

Subliniem faptul că, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt și rămân general obligatorii.

De altfel, și CJUE recunoaște, în cuprinsul Hotărârii sale din 21 decembrie 2021, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Cu toate acestea, concluziile din Hotărârea CJUE potrivit cărora efectele principiului supremației dreptului UE se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv cele de ordin constituțional să poată împiedica acest lucru, și potrivit cărora instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicate, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții a dreptului UE, presupun revizuirea Constituției în vigoare. În plan practic, efectele acestei Hotărâri se pot produce numai după revizuirea Constituției în vigoare, care, însă, nu se poate face de drept, ci exclusiv la inițiativa anumitor subiecte de drept, cu respectarea procedurii și în condițiile prevăzute chiar în Constituția României.

Nu era prima dată când CCR afirma supremația Constituției asupra dreptului UE.

Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, pe care o apreciem ca istorică, în ciuda unei aparente discreții în dreptul național cu privire la considerentele sale, CCR statua:

80. În acest context, Curtea constată că raportul dintre dreptul național și dreptul internațional este
stabilit în Constituția României în cuprinsul art.11 și art.20. Din interpretarea coroborată a celor două norme constituționale se desprind următoarele principii: (i) angajamentul asumat de întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte; (ii) prin ratificarea actelor
sau tratatelor internaționale de către Parlamentul României, acestea devin norme naționale, de drept
intern; (iii) supremația Constituției României în raport cu dreptul internațional: România nu poate
ratifica un tratat internațional care cuprinde dispoziții contrare Constituției decât după revizuirea prealabilă a Legii fundamentale naționale; (iv) interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor se realizează în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; (v) în materia drepturilor omului, conflictul între un tratat internațional la care România este parte și dreptul intern se soluționează în favoarea tratatului internațional doar dacă acesta cuprinde norme mai favorabil;

81. O reglementare specială în Constituția României o are raportul dintre dreptul național și dreptul
Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art.148 alin.(2) și (4), potrivit căruia: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.[…] (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).” Astfel, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naționale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze și aplice dreptul U.E. Acest lucru este valabil și pentru Curtea Constituțională, care asigură, în virtutea art.148 din Constituție, prioritatea de aplicare a dreptului european. Însă această prioritate de aplicare nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identității constituționale naționale, consacrate de art.11 alin.(3) coroborat cu art.152 din Legea fundamentală, ca garanție a unui nucleu identitar de fond al Constituției României și care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene. În virtutea acestei identități constituționale, Curtea Constituțională este abilitată să asigure supremația Legii fundamentale pe teritoriul României (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 30 iunie 2009, 2 BvE 2/08 ș.a., pronunțată de Curtea Constituțională Federală a Republicii Federale
Germania). Potrivit clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art.148 din Constituție, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru (a se vedea Decizia nr.887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.191 din 15 martie 2016, paragraful 75), însă cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituțională, întemeiată pe conceptul de ”identitate constituțională națională” (a se vedea Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr.64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015, Decizia nr.104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 29 mai 2018,par.81).

82. Pe de altă parte, chiar articolul 4 paragraful 2 TUE, stabilind în mod expres că Uniunea respectă
„egalitatea statelor membre în raport cu tratatele”, „identitatea lor națională” și „funcțiile esențiale ale statului”, folosește conceptul de „identitate națională”, care este „inerentă structurilor fundamentale politice și constituționale” ale statelor membre și care are semnificația că procesul de integrare constituțională în cadrul U.E. are ca limită tocmai structurile fundamentale, politice și constituționale, ale statelor membre.

83. Curtea reține că o instanță judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei
dispoziții „din legile interne”, deci aparținând dreptului intern, cu dispozițiile de drept european prin prisma art.148 din Constituție și, în cazul în care constată contrarietatea, are competența să aplice cu prioritate dispozițiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noțiunile de „legi interne” și „drept intern”, Constituția are în vedere exclusiv legislația infraconstituțională, Legea fundamentală prezervându-și poziția ierarhic superioară în virtutea art.11 alin.(3) din Legea fundamentală. Așa fiind, atunci când stabilește că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne”, art.148 din Constituție nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare față de Constituția României, astfel că o instanță națională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din dreptul intern, constatate ca fiind constituționale prin prisma art.148 din Constituție, cu dispozițiile de drept european. Sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român și care trebuie să fie în consonanță cu principiul supremației Constituției și principiul legalității, care sunt de esența cerințelor statului de drept, principii înscrise în art.1 alin.(5) din Constituție, potrivit căruia: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, unica autoritate legiuitoare a țării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. Democrația constituțională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracție, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremația Constituției limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice și de adoptare a unor acte normative trebuie să țină cont de o serie de principii de rang constituțional (a se vedea Decizia nr.104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 29 mai 2018, par.73).

România a intrat, astfel, în rândul statelor membre care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să nuanțeze, la fel cum au făcut multe alte state, raportul între dreptul constituțional intern și dreptul Uniunii Europene, adică să precizeze, cu și mai multă claritate limitele supremației dreptului UE.