Expertiza judiciară în procesul penal. Reglementări și uzanțe care încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Foarte multe probleme ridică, în ultimii ani, procedura expertizei judiciare în procesul penal și, în mod particular, expertiza contabilă sau fiscală. În încercarea de a desluși legea și obiceiurile legate de administrarea acestei probe, de a verifica vocația acestora de a respecta dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și eventualele remedii în cazul unui răspuns negativ, vom trece în revistă câteva dintre problemele recurente constatate în practica judiciară.
Cu titlu preliminar, se impune observația că standardele naționale privind expertiza judiciară par să fie mult coborâte în materie penală, comparativ cu procedura similară în materie civilă, ceea ce constituie în sine o problemă majoră, deoarece procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere penală și aplicarea celor mai aspre sancțiuni reglementate într-un sistem de drept.
O altă constatare, simplă, dar relevantă, este aceea că în Codul de procedură penală există un singur set de norme privind expertiza, fără deosebiri după cum procesul penal s-ar afla în faza de urmărire penală sau de judecată.
Toate dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la expertiză vizează, în egală măsură, organul de urmărire penală sau instanța de judecată ca autorități care, prin acte procesuale motivate (ordonanță sau, după caz, încheiere), dispun cu privire la efectuarea expertizei, desemnarea experților, stabilirea faptelor sau împrejurărilor pe care experții trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care aceștia trebuie să răspundă, termenul în care trebuie întocmit raportul de expertiză ș.a.m.d.
Totuși, procedura expertizei este diferită atunci când administrarea probei este dispusă de procuror, față de situația în care o asemenea decizie aparține judecătorului.
I. Numirea sau desemnarea expertului?
Cei doi termeni au același înțeles, fără diferențe notabile. De altfel, nici legiuitorul nu folosește exclusiv unul sau altul dintre aceștia, ci îi utilizează alternativ. „Desemnarea” este folosită în cuprinsul art. 172 alin. (6), art. 173 alin. (2) și (3), art. 174 alin. (2) și (21), art. 177 alin. (1), art. 180 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar termenul „numit” apare în titulatura și conținutul art. 173 din același cod.
Sinonimia fiind incontestabilă, nu există nicio rațiune pentru care să se poată deosebi, conceptual, desemnarea de numire, cu consecința sensului de alegere aleatorie pentru desemnare și nominalizarea arbitrară a unei persoane, pentru numire.
Oricum, de fiecare dată când unul sau altul dintre aceste cuvinte este folosit în cadrul reglementării, textele respective ar trebui să aibă același înțeles pentru instanță și pentru organele de urmărire penală.
Acestea fiind spuse, pentru care motiv desemnarea/numirea unui expert se realizează prin tragere la sorți de către instanțele de judecată, dar prin alegerea unei anumite persoane, direct și în lipsa oricăror criterii transparente, de către organele de urmărire penală?
Legea procesual penală nu descrie modalitatea desemnării/numirii expertului. Aceasta nu înseamnă că există un vid legislativ, de natură a justifica posibilitatea alegerii arbitrare a unei persoane pentru a-i fi încredințată sarcina efectuării expertizei judiciare, întrucât procedura numirii expertului este reglementată în Codul de procedură civilă.
Conform art. 2 din Codul de procedură civilă: „Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”.
Art. 331 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că, în lipsa unei înțelegeri a părților privind numirea experților, „ei se vor numi de către instanță, prin tragere la sorți, de pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare”.
Cum dispozițiile art. 173 din Codul de procedură penală privind numirea expertului nu sunt contrare prevederilor art. 331 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acestea se completează, în mod necesar, cu prevederile ce constituie drept comun în materie.
În acest sens, al aplicabilității dispozițiilor de procedură civilă în procesul penal, s-a pronunțat în mai multe rânduri Curtea Constituțională a României cu referire la diverse instituții de drept procesual penal, raționamentul fiind aplicabil mutatis mutandis și în legătură cu procedura expertizei[1].
De altfel, în temeiul acelorași norme de procedură penală – în sensul că nu există alte dispoziții, diferite, pentru faza de judecată – practica instanțelor judecătorești este aceea de a desemna experții în urma tragerii la sorți de pe listele comunicate de birourile locale de expertize.
Independența și imparțialitatea expertului constituie garanții fundamentale pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, procedura de desemnare aleatorie a unui expert judiciar reprezentând unul dintre mijloacele apte să asigure acest deziderat.
În considerarea importanței și naturii mijlocului de probă a raportului de expertiză, respectarea egalității de arme între apărare și acuzare impune o procedură explicită și transparentă de desemnare a expertului, cu participarea tuturor părților și subiecților procesuali principali la alegerea acestuia.
S-ar înlătura, astfel, și suspiciunea desemnării unor „experți de casă”, la dispoziția organelor de urmărire penală, gata să-și nuanțeze opiniile conform interesului acuzării.
II. Ce sunt, de fapt, opiniile experților recomandați și care este valoarea probatorie a acestora?
Trebuie să admitem că opinia majoritară la nivelul instanțelor și parchetelor este aceea că experții recomandați de părți (numiți și „asistenți” sau „consilieri”) sunt esențialmente subiectivi, că opiniile acestora au o valoare probatorie redusă și că, până la urmă, nu sunt altceva decât un fel de prelungire a părții în faza de administrare a probei cu expertiza.
Sunt numeroase situațiile în care constatările și concluziile acestor experți sunt fundamental diferite de opiniile experților numiți oficial, însă aceasta nu pare să constituie o problemă, nici măcar de natură a pune serios la îndoială opinia „principală”. Mai mult, în ciuda existenței unor reglementări care impun efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului inițial sunt neclare sau contradictorii, antagonismul între opiniile experților oficiali și cele aparținând experților numiți de părți nu pare să intre în categoria contradicțiilor care pot atrage incidența obligativității efectuării unei noi expertize.
În acest context, nu este deplasat să afirmăm că expertizele sau opiniile specialiștilor recomandați de părți nu au, în realitate, o valoare probatorie, ci sunt asimilate unor apărări. În aceeași logică, de cele mai multe ori și în special în faza de urmărire penală, expertul „oficial” se substituie cumva, la nivel subiectiv, autorității care l-a numit, ajungând să considere că nu trebuie să-și concilieze opiniile cu cele ale rudelor sărace (în autoritate, desigur), așa încât lucrările de specialitate sunt marcate obsesiv de prezența unor opinii separate.
Pagini întregi s-ar putea scrie și despre acest concept – opinie separată. În fond, nu există nicio dispoziție în legislația primară care să precizeze care dintre opinii este cea față de care altele sunt separate. De regulă, opinia ce aparține unor membri minoritari ai organelor colegiale decizionale este cea separată, însă, în cazul expertizelor, rămân opinii separate și cele împărtășite de 10 experți, dacă aceștia sunt desemnați de părți și sunt diferite de opinia singurului expert numit.
Standardul profesional nr. 35 privind expertiza contabilă, Norma 3531.4., este confuz în privința subiectului analizat, de vreme ce doar la nivel de principiu descrie opinia separată ca fiind cea formulată de expertul recomandat:
„De regulă, în expertizele judiciare, opinia expertului contabil consilier al părții / recomandat de parte se formulează în raport cu opinia expertului contabil numit/desemnat la cerere (a părților) sau din oficiu. În expertiza contabilă judiciară, opinia separată a expertului contabil consilier al părții / recomandat de parte trebuie motivată.” (subl. n.)
În sfârșit, revenind la problema independenței și imparțialității experților, care, aparent, ar justifica diferența de tratament între experți și lucrările lor, trebuie menționat că obligația de a răspunde acestor standarde revine deopotrivă experților numiți de autoritatea judiciară din oficiu și celor recomandați de părți.
Conform art. 18 din O.G. nr. 2/2000: „(1) Partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă expertul tehnic judiciar numit să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala acesteia, și un expert tehnic judiciar sau un specialist, nominalizat de aceasta și încuviințat de organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, în calitate de consilier al părții, din categoria persoanelor prevăzute la art. 11-14”.
Regulamentul privind auditul de calitate în domeniul serviciilor contabile menționează că experții contabili au obligația să aplice Standardul profesional nr. 35 „Expertizele contabile” și să prezinte rapoartele de expertiză, care cuprind și opiniile separate ale experților-parte, după caz, pentru a fi supuse auditului de calitate.
Pentru garantarea independenței expertului contabil, Standardul profesional prevede necesitatea îndeplinirii următoarelor obligații:
– efectuarea expertizelor numai de către experții contabili care sunt înscriși ca membri ai Corpului, în caz contrar fiind incidente sancțiunile privind exercitarea unei profesii fără autorizație (3511.1.);
– experții contabili au obligația să fie independenți față de beneficiarii expertizelor sau de părțile interesate în expertiză (3511.2.);
– independența expertului numit/desemnat de organele judiciare ține seama de toate cazurile de incompatibilitate, abținere și recuzare prevăzute de reglementările procedurale aplicabile (3511.3.);
– independența expertului este afectată în cazul încălcării prevederilor privind incompatibilitatea și conflictul de interese din Codul etic național al profesioniștilor contabili, secțiunea 100.25, pct. 5 și 6. Raportat la cauzele penale, conform lit. (b) de la pct. 5, există conflict de interese atunci când expertul a acceptat numirea sau desemnarea în calitate de expert în mai multe faze succesive ale aceleiași cauze, cum ar fi în etapa cercetării (implicit, a urmăririi penale), cât și în cea de judecată;
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală se aplică fără distincție tuturor experților, așa încât nu se justifică deloc, obiectiv, valoarea redusă a opiniilor experților recomandați de părți.
Din păcate, instanța de contencios constituțional a admis punctul de vedere contrar argumentelor exprimate mai sus printr-o decizie din anul 2016[2]. Aceasta nu înseamnă că este exclus un reviriment jurisprudențial, dacă există motive întemeiate, suficiente și actuale, pentru schimbarea acestei practici.
III. Ce s-a întâmplat cu dreptul părții și avocatului său de a participa la expertiză?
Potrivit doctrinei naționale, posibilitatea, iar nu dreptul, părților de a participa la efectuarea expertizei este reglementată de art. 177 alin. (5) teza ultimă din Codul de procedură penală, deși partea finală a acestui text – „încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali” – cu referire la încunoștințarea expertului, poate fi interpretată și în sensul că procurorul aduce la cunoștința expertului opțiunea părții de a participa sau nu la efectuarea expertizei.
Conform art. 175 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare”.
Norma citată se completează cu Standardului Profesional CECCAR nr. 35: „3524.5. Pentru o mai temeinică înțelegere a evenimentelor și a tranzacțiilor supuse expertizării, expertul contabil este îndreptățit să ceară, iar părțile interesate în expertiză sunt obligate (în dosarele civile) sau pot (în dosarele penale) să dea explicații suplimentare. Aceste explicații nu trebuie date în scris și nu constituie material. Particularizat, în cazul expertizelor contabile dispuse în dosarele penale, părțile implicate pot da explicațiile necesare expertului contabil numai cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată”.
Corelativ „dreptului” expertului de a solicita lămuriri părților și subiecților procesuali principali, în virtutea principiului aflării adevărului (art. 5 Cod procedură penală), organele judiciare ar trebui să acorde posibilitatea părților și subiecților procesuali principali de a oferi explicații și lămuriri expertului.
Normele cuprinse în art. 175 din Codul de procedură penală conferă, la prima vedere, mai multe drepturi expertului decât părților, cu toate că în sarcina expertului, în realitate, ar trebui impusă obligația de a asculta și analiza punctele de vedere formulate de părți pe tot parcursul desfășurării expertizei judiciare, independent de faptul participării la expertiză a unui expert recomandat de parte.
Însă, astfel de lămuriri și explicații pot fi date numai cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare, reprezentând, în logica reglementării, tot o formă de participare la expertiză, așa cum se deduce din cuprinsul art. 178 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală care impune obligația atașării dovezii încunoștințării părților atunci când au participat la expertiză sau au dat explicații în cursul expertizei.
Mai mult, în raport de dispozițiile art. 93 alin. (1) raportat la art. 92 din Codul de procedură penală, avocatul părții are dreptul de a participa la orice act de urmărire penală, cu doar două excepții: (i) situația în care se utilizează metode speciale de supraveghere ori cercetare și (ii) procedura percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.
Pe de altă parte, expertiza nu are un caracter secret, ocult, ci reprezintă o probă la a cărei administrare părțile pot, ca regulă, să participe. În caz contrar, dreptul la apărare s-ar limita la a lua cunoștință de conținutul final al raportului și la posibilitatea de a-l contesta, fără o justificare legală a restrângerii acestui drept.
În plus, în practică, regula este aceea că restrângerea nu este dispusă printr-un act motivat, ordonanțele întocmite în faza de urmărire penală fiind unele care nu cuprind mențiuni privind considerentele pentru care părțile nu pot participa la expertiză sau, uneori, nici chiar soluția adoptată în această privință. Ar fi absurdă interpretarea că legea garantează doar vocația la un drept și că oricând și oricum organul judiciar poate să refuze exercitarea sa, arbitrar.
Drepturile părților de a consulta dosarul, de a cunoaște obiectivele expertizei, de a propune obiective, de a formula obiecțiuni ori de a propune un expert recomandat sunt drepturi procesuale prevăzute de lege care garantează dreptul la apărare și care nu pot fi îngrădite de organul judiciar.
Autoritățile judiciare nu au posibilitatea de a aprecia dacă exercitarea unuia sau mai multora dintre drepturile legale ale părților sunt suficiente sau insuficiente pentru a garanta dreptul la apărare, ci trebuie să asigure părților exercitarea deplină și efectivă a oricăruia dintre acestea, fiind opțiunea exclusivă a părții de a uza sau nu unele sau altele dintre drepturile ce îi sunt conferite de lege.
A admite raționamentul contrar ar însemna că, pentru ca o parte să poată participa la efectuarea expertizei, ar trebui să renunțe, în contrapartidă, la alte drepturi în legătură cu această probă, cum ar fi cel de a recomanda un expert – ceea ce, în mod evident, este de neconceput.
Argumentul potrivit căruia explicațiile și lămuririle ar putea fi date expertului-parte este, totodată, și argumentul care infirmă teza privind imposibilitatea participării părții sau avocatului acesteia la expertiză din motive ce țin de afectarea imparțialității și independenței expertului numit, de vreme ce atât expertul desemnat, cât și expertul-parte au aceleași drepturi și aceleași obligații privind exercitarea profesiei în mod integru, independent și imparțial.
IV. Obiectivele expertizei și dreptul la apărare
Exercitarea dreptului la apărare cu prilejul stabilirii obiectivelor expertizei înseamnă, mai presus de orice, propunerea unora care să aibă vocația de a susține punctul de vedere al persoanei acuzate.
De multe ori și mai ales în faza de urmărire penală, doar formal părțile au dreptul de a propune obiective, întrebări la care expertiza este chemată să răspundă. De facto, cele mai multe sunt respinse prin ordonanțele organului judiciar.
Departe de noi gândul că ar trebui admise toate întrebările părților, însă respingerea în bloc, cu motivarea invariabilă a lipsei pertinenței sau utilității, ridică serioase semne de întrebare privind respectarea dreptului la apărare. Aceasta mai întâi pentru că partea este liberă să se apere așa cum dorește, câtă vreme respectă exigențele impuse de legalitatea procesului penal, iar, mai apoi, pentru că organul de urmărire penală este obligat să strângă și să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, conform art. 5 alin. (2) și art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Analiza logică a situației descrise mai sus conduce la concluzia că organul de urmărire penală, dator să administreze probe în favoarea persoanei acuzate, respinge obiectivele propuse de parte pentru expertiză, cu motivarea că nu servesc apărării, pentru că numai așa s-ar putea înțelege inutilitatea probei, în contextul dat. Aceasta echivalează cu cenzurarea apărării și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane aflate într-un raport de conflict de drept penal.
Sigur că se pot imagina motive diverse pentru care ar putea fi respinse propunerile părților, cum ar fi solicitările de pronunțare ultra vires de către experți, dar nu acestea sunt criticabile, ci considerentele reprezentând veritabile încălcări ale dreptului la apărare.
V. Care este temeiul juridic al obiecțiunilor la raportul de expertiză?
Poate părea șocant, dar conceptul de „obiecțiuni” la raportul de expertiză nu există în Codul de procedură penală.
De altfel, și dincolo de faptul că, în principiu, părțile pot formula cereri și depune memorii inclusiv cu privire la expertiza efectuată, nici nu este firesc ca procedeul probatoriu al expertizei să continue, în scris, până la momentul când apare un răspuns la obiecțiunile pe care cel interesat le formulează.
Aceasta pentru că orice nelămurire sau obiecție privind constatările sau concluziile expertizei conduce, potrivit art. 179 din Codul de procedură penală, la audierea expertului de către autoritatea judiciară care a dispus expertiza.
Vom reveni asupra acestei instituții, însă rămâne de subliniat că obiecțiunile ar putea fi un impediment pentru audierea expertului, cât timp reprezintă o procedură scrisă de interogare a acestuia admisă de procuror sau instanță care poate fi interpretată ca o opțiune a părții pentru înlocuirea audierii nemijlocite cu interogarea scrisă.
[1] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017:
„18. Cu privire la aceste din urmă critici de neconstituționalitate, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, paragraful 32 și următoarele, și Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 1 martie 2016, paragraful 18 și următoarele, în deciziile precitate, Curtea a reținut că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale — cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii — se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare”.
[2] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 997 din 12 decembrie 2016:
„15. În acest context legislativ, reglementarea criticată în cauză apare ca fiind rațională și justificată, întrucât expertul-parte are rolul de a supraveghea expertul desemnat de instanță, scopul desemnării sale fiind acela de a conferi părții încrederea că expertiza a fost realizată în condiții de profesionalism și imparțialitate, urmărind activitatea expertului, fără a executa efectiv expertiza, ci doar asigurându-se că modul de efectuare a operațiunilor specifice expertizei este conform standardelor și protocoalelor în materie, iar concluziile raportului de expertiză sunt rezultatul unei succesiuni de operațiuni și raționamente realiste și corect fundamentate științific.
16. Expertul-parte va putea face observații cu privire la chiar obiectul expertizei, apreciind cu privire la necesitatea modificării sau completării acestuia, deci observațiile acestuia vor putea determina o redirecționare a cercetării tehnico-științifice, o reconfigurare a cadrului inițial în care aceasta urmează să se desfășoare. De asemenea, pentru obținerea unui rezultat corect, expertul-parte poate să verifice materialul necesar pentru efectuarea expertizei și are dreptul să facă observații cu privire la nevoia ca acesta să fie completat. În fine, poate formula obiecții cu privire la raportul de expertiză elaborat în cauză de expertul oficial, având posibilitatea de a întocmi un raport distinct.
17. Curtea reține că, în cadrul procesului, constituie mijloc de probă raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță, observațiile sau raportul expertului-parte având doar rol de orientare a instanței, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificației rezultatelor raportului de expertiză și facilitându-i posibilitatea de a evalua corect relevanța concluziilor expertului desemnat. Astfel, deși opinia expertului parte nu are valoare probatorie pentru instanță, aceasta poate constitui un reper important în sensul necesității lămuririi raportului oficial sau chiar a refacerii acestuia.
18. Ca orice mijloc de probă, expertiza nu are valoare probantă absolută, ci va fi analizată în ansamblul tuturor celorlalte probe administrate (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 171 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 12 mai 2016, paragraful 26, prin care Curtea a constatat, referitor la aprecierea probelor în materie penală, că acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză).
19. În plus, raportul de expertiză întocmit de un expertul oficial poate fi discutat în contradictoriu de către părți și poate fi supus controlului prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege”.