Conferința Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române – „Cum scriem și cum predăm istoria?”

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Ioan-Aurel Pop: Doamnelor și domnilor, mai întâi trebuie să mulțumesc gazdelor mele de la Legal Point pentru această onorantă invitație. Vă mărturisesc că am fost tentat, știind că vin printre atâția juriști, să vă spun o poveste despre dreptul roman reflectat în dreptul românesc medieval. Dar pe urmă m-am gândit că aș vinde castraveți grădinarului, istoria dreptului, din fericire, încă se mai face – nu știu dacă mai e materie obligatorie sau e opțională – și probabil că și dreptul roman se mai face, încă, în facultățile noastre de drept. Dacă nu se face, e rău. Probabil că își vor da seama cei care n-au avut grijă. Și atunci, m-am gândit, totuși, să vă vorbesc despre ceea ce știu eu mai bine, adică despre istorie. De câte ori nu i se întâmplă unui autor de istorie și de istorii să fie întrebat: „Când veți scrie voi, istoricii, odată, istoria cea adevărată?” Noi suntem obsedați de adevăr, chiar dacă nu știm foarte bine și sigur ce este adevărul absolut, care nu e apanajul nostru omenesc, ci este apanajul Divinității; și atunci, și în istorie suntem mereu tentați spre absolut – ceea ce e foarte frumos. Că n-ajungem niciodată acolo iar e frumos, că dacă am ajunge, ne-am opri din cercetări. De câte ori nu vi s-a întâmplat – sau nu ni s-a întâmplat – să vedem scris, de pildă, că geții nu erau un popor; și că n-au format o masă omogenă. Sau, dimpotrivă, să vedem scris că geții erau cel mai avansat popor al lumii și că populau toată Eurasia. Sunt „adevăruri” care apar în lucrări. Sau recent am văzut un titlu: „Limba română este limba cel mai puțin latină”. Sau alții care zic că limba română nu-i deloc latină; și că romanii au învățat latinește de la daci… chiar dacă limba lor nu era latină. Sau am fost întrebat nu de mult cât sânge slav au românii. Sigur că cel mai comun răspuns este că sângele n-are naționalitate, deși noi folosim noțiunea asta pentru a clasifica și a clarifica câteodată etnicitatea. Dar nu-i chiar o glumă, pentru că în deceniul obsedant, cam din 1948 până prin 1958-1959, la noi în școli se învăța că românii sunt slavi de-a dreptul. Astea s-au cam uitat. Și atunci, întrebarea nu e superfluă. Sau dacă românii au avut, de-a lungul timpului, orașe românești sau orașe populate de străini. Dar am putea să mergem mai departe și să ne întrebăm care e raportul de mobilitate dintre sat și oraș. Și vom constata că orașele își schimbă cel mai ușor etnicitatea. Și orașele românești – depinde de modelul de oraș – de-a lungul timpului n-au fost populate în majoritate de români, și asta nu numai în Transilvania; ci și în Moldova și parțial în Țara Românească, sub munte. Unde, de pildă, la Câmpulungul Muscelului, una din capitalele Țării Românești, avem o inscripție de pe la 1300: „Laurencius comes de Longo Campo”, care sigur nu era român – însemnele de pe mormânt sunt catolice. Dar, dacă mergem mai departe, vedem că în toate țările din jurul nostru era așa: Bratislava a devenit capitala Slovaciei, înglobată în Cehoslovacia în 1918, și în Bratislava 19% erau slovaci; în 1918. Prin urmare, n-am păcătuit numai noi cu lipsa de spirit urban, iar dacă satul a fost imobil, aceasta i-a permis lui Blaga să scrie că veșnicia s-a născut la sat. Și cred sincer că ne-am apărat limba și etnicitatea în primul rând prin sate, și nu prin orașe.

Românii n-au câștigat victorii militare și morale în lume. Unii spun că n-au câștigat niciodată niciun fel de victorii, ceea ce poate fi ușor combătut. Un popor care n-a câștigat nimic de-a lungul vremii e un popor care moare. Noi încă n-am murit. Dacă te întrebi unde sunt avarii, hunii, pecenegii, cumanii sau tătarii, care au creat imperii, constați că nu sunt pe nicăieri astăzi; că s-au topit în alte popoare și au dispărut treptat.

Iarăși suntem avertizați, când vorbim despre lupta pentru independență, că n-a existat independența țărilor române în Evul Mediu. Dar ce țară, în afară de una, două, de pe lume, au fost independente de-a lungul vremii. Independență absolută nu există. Noi zicem că ne-am câștigat independența absolută în 1877-’78; dar și asta e departe de a fi independență absolută. Prin urmare, țările sunt într-un sistem de vase comunicante și întotdeauna cele mici au depins, într-o formă sau alta, de cele mari.

Apărarea Europei creștine de către români este un mit. Dar ce facem cu popoarele din jur, care, toate, s-au pretins, de la bulgari, greci, sârbi, croați, unguri, polonezi, porți ale creștinătății. Și ei au pretins că au apărut de creștinătatea, în Evul Mediu, de asaltul Semilunii, pentru că atunci lupta fundamentală care s-a dat era între păgâni și creștini. Și cel mai moral lucru se chema apărarea republicii creștine. Asta susținea papalitatea și asta apărau, ca principiu, toate țările europene tradiționale. Doi români au fost declarați atunci atleți ai lui Hristos: Iancu de Hunedoara – care-i numit în documente Valachus, chiar dacă a slujit Ungaria – și Ștefan cel Mare domnul Moldovei, care era menit, la un moment dat, să-i răstoarne pe iagheloni, care domneau pe vreo 5 tronuri și să devină guvernator al Transilvaniei și voievod al Țării Românești, ceea ce uneori, de fapt, a și fost.

Românii au avut târziu state – abia în 1859 – și și mai târziu monarhie – în 1866. Depinde ce înțelegem prin stat. La drept se făcea o disciplină, Istoria statului și dreptului. Avea rosturile ei, chiar și atunci când era politizată. Trebuie să definim statul, și atunci ne vom lămuri că organizarea vieții din punct de vedere politic pe acest pământ e mult mai veche. E adevărat, ne-am format nucleul de stat național în 1859. Iar monarhie avem din secolul al XIV-lea, monarhie de drept divin cu putere provenită de la Dumnezeu, dar din 1866 avem monarhie constituțională sau monarhie modernă. Ceea ce este altceva.

Și aș putea să vă mai dau exemple de acest gen, care să demonstreze în câte feluri se poate răspunde întrebărilor care ne frământă. Și atunci, revin la întrebarea de ce studiem istoria. Și cum pe mine nu mă ajută întotdeauna cuvintele, îngăduiți-mi să vă spun ce credea despre istorie prima femeie membră a Academiei Franceze. Se numea Marguerite Yourcenar, provenea din Canada francofonă și scrisese deja câteva lucruri interesante când a apărut o carte de-a ei de eseuri la Paris, în 1982, „Les yeux ouverts”. Cartea la care mă refer se cheamă „Memoriile lui Hadrianus”, dar mai are câteva, foarte frumoase. Citez: „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm în seamă că de fapt e vorba de dragoste de viață. Viața aparține mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar și când plenitudinea lui ne face să ni se pară etern. Când iubești viața iubești trecutul, fiindcă acesta, trecutul, e prezentul așa cum a supraviețuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur. Ca și prezentul, el e deopotrivă neîndurător, superb ori brutal sau pur și simplu oarecare.” Din asta eu, ca adolescent, am înțeles că istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Și mai târziu mi-am dat seama ce greșeală mare facem noi, istoricii, când considerăm viața din trecut moartă; din moment ce cei care au trăit-o au fost oameni vii. Și ar trebui să ne schimbăm perspectiva atunci când încercăm s-o redescoperim. Iar Paul Valery – care nu era foarte darnic nici cu complimentele, nici cu științele, nici cu artele și mai ales nu era darnic cu confrații lui – spune următoarele: „Să nu credeți că n-are rost să medităm asupra trecutului. El ne arată în special eșecul frecvent al previziunilor prea precise și, dimpotrivă, ne arată marile avantaje ale unei pregătiri generale și constante, care, fără a pretinde că ar crea ori ar desfide evenimentele, permite omului să acționeze cât mai repede asupra neprevăzutului. Istoria, mă tem, nu ne permite deloc să prevedem, însă, asociată cu independența spiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine.” De la Paul Valery am înțeles că dacă istoricul nu poate prevedea viitorul – și vă asigur eu că nu poate; e o iluzie ideea că dacă știi trecutul poți prevedea viitorul –, dar măcar un lucru poate: Istoria ne ajută pe unii dintre noi să vedem mai bine prezentul. Ceea ce nu este puțin lucru.

Dacă istoria este viață și dacă studiul istoriei ne ajută să vedem mai bine lumea, cum sugerează acești învățați pe care i-am citat, înseamnă că merită, câteodată măcar, să ne aplecăm asupra ei. Cum scriem și cum predăm istoria? Există adevăr istoric? Se bazează drepturile națiunii pe drepturile istorice? Se face educație patriotică prin istorie sau e normal să se folosească istoria în procesul de propagandă? – sunt doar câteva întrebări pe care ni le punem, mie mi le pun studenții frecvent, că au învățat să întrebe și uneori și să răspundă. Evident, noi, istoricii, scriem istoria în funcție de ceea ce ne permit sursele. Se poate scrie istorie și în funcție de altceva: de impresiile noastre, după lecturi serioase, dar aceasta nu se mai cheamă istorie. Se cheamă eseu istoric, poate să devină literatură, poate să devină politică, poate deveni scenariu de film… Istoria rămâne istorie câtă vreme este scrisă după surse. Așa cum în chimie nu te poți îndepărta de laborator și nu poți fără experiențe, chiar dacă ești chimist teoretician.

Istoria se predă în funcție de rezultatele la care a ajuns istoriografia. Deci istoria în școală nu pot s-o iau pieptiș. Nu pot să spun că știu tot trecutul, toată viața din trecut și mă apuc să le-o expun elevilor sau studenților. Prin urmare, când predai istorie nu poți să folosești detaliile de ultimă oră din domeniul cercetării, pentru că e nevoie de simplificare și de sintetizare. Întotdeauna va fi o mare diferență între istoria ca realitate, adică viața trecută ca realitate și istoria ca discurs. Pentru că niciodată ele nu se pot suprapune. Dar istoricul trebuie să tindă să se apropie cât mai mult de istoria ca realitate. Dacă n-o face, devine literat. Poate să scrie, precum Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanu” și face carieră mult mai bună decât un istoric; poate să scrie precum Eminescu „Scrisoarea a III-a”, și toată lumea știe că Mircea era „bătrân, atât de simplu după vorbă, după port”, chiar dacă istoricii s-au chinuit să explice că era un om tânăr Mircea atunci; și că numele de Mircea cel Bătrân înseamnă Mircea Bătrânul, adică cel dintâi în raport cu alți voievozi cu numele de Mircea. Prin urmare, imaginea pe care o oferă literatura, sau imaginea din film, sau muzica –una din simfoniile lui Beethoven era dedicată inițial lui Napoleon –, toate sunt mai grăitoare decât limbajul istoricului. Pentru că istoricul este obligat să reconstituie trecutul în funcție de mărturii. Și nu întotdeauna reușește.

Dacă există adevăr istoric? Evident că există; dar el este parțial și relativ. Există o teorie a adevărului, care zice că adevărul-corespondență se întâmplă atunci când omul se străduiește să redea fotografic ceea ce vede, întocmai cum vede. Adică ceea ce spune el tinde să corespundă perfect cu realitatea. Există adevărul-coerență, care zice că ai voie să spui orice și, dacă nu te contrazice nimeni, până la momentul respectiv înseamnă că ai dreptate. De pildă, teoria geocentrică. Până când n-a știut nimeni că Pământul nu-i în centrul Universului, teoria geocentrică a fost adevărată, spun adepții acestui adevăr numit coerență. Și, în fine, azi e la modă adevărul-semnificație; adică adevărul fiecăruia. Dacă eu spun că zăpada e albă, lucrul e valabil numai câtă vreme e albă. Dacă ea se înnegrește un pic din cauza smogului, nu e adevărat. Și atunci, n-am voie să spun că zăpada e albă. Cu toate că adepții primei teorii spun: Domnule, dacă zăpada în general e albă, eu trebuie să spun că zăpada e albă; celelalte sunt excepții. Sau dacă eu am un leu în buzunar, fiind falit complet, mă consider un om bogat. Și leul ăla are o valoare esențială. Dacă am un leu în buzunar și am un milion în celălalt buzunar, leul n-are pentru mine nicio valoare.

Prin urmare, relativizarea asta absolută, dacă pătrunde și în istorie, transformă istoria în altceva. De aceea cred că meseria de istoric se face urmărind adevărul. Sigur că astăzi drepturile națiunilor nu se mai bazează pe dreptul istoric. Dar până la Primul Război Mondial și chiar la Conferința Păcii de la Paris – iată, suntem la 100 de ani de când a început; la anul vor fi 100 de ani de când s-a terminat –, acolo unele imperii au venit în față cu dreptul istoric. Prin urmare, dacă eu am stăpânit un teritoriu ca țară vreme de 1000 de ani, ce majoritate, ce contribuții la întreținerea statului?! Nu contează nimic, decât faptul că eu am conferit organizare unui teritoriu și am fost acolo, indiferent ce spuneți voi care între timp ați devenit majoritari. Astăzi aceste lucruri nu sunt admise la masa discuțiilor internaționale. Atunci America ar trebui să dispară așa cum o știm noi. Pentru că primii au fost acolo amerindienii sau pieile roșii; din care mai sunt câțiva.

Dacă se face educație prin istorie, mă întreabă lumea. Prin orice disciplină se face educație; și prin matematică, fizică, chimie, biologie… Se face educație, nu se transmit doar cunoștințe. Menirea unui dascăl este să educe. Și chiar cei care nu recunosc că fac educație, de fapt fac educație. Pentru că matematica la noi se predă în limba română, în China se predă în limba mandarină, în zona centrală. Prin urmare, iată o deosebire. Sigur, limbajul matematic e universal. Dar prin orice disciplină se face educație.

Termenul de propagandă ne sperie. Și spunem, de regulă, că prin istorie nu-i bine să faci propagandă. Nu e bine să faci propagandă dirijată de un partid politic sau de un stat polițienesc. Dar verbul „propago, propagare” în limba latină înseamnă a răspândi cunoștințe, noțiuni, elemente. Prin urmare, istoria propagă lucruri. Dacă propagă lucruri bune, verificate, nu e nimic de condamnat în asta.

Istoria ca disciplină se predă trunchiat. Adică se extrag din viața trecută elementele care ni se par nouă esențiale. Unii știu care sunt aceste elemente și reușesc să facă un tablou atrăgător, alții nu știu, devin anoști, plicticoși, și atunci elevii spun că decât să facă istorie, mai bine ar face educație fizică. Și totuși, nu ne putem lipsi de trecut. E ca și cum noi, ca indivizi, ne-am lipsi de amintiri.

Și închei cu o constatare pe care am făcut-o și astăzi, chiar în fața dnei Ministru al Educației: multă lume își închipuie că învățământul nostru, care merge așa cum știm cu toții că merge, ar fi performant dacă am elimina toate cunoștințele care au devenit un balast. Din moment ce cunoștințele sunt stocate în baze electronice de date, menirea dascălului n-ar fi să-i mai învețe pe elevi, de pildă Legea lui Arhimede: „Un corp scufundat într-un lichid…” – toți am învățat-o la școală. Și nici măcar Postulatul lui Euclid: „Printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce decât o paralelă la acea dreaptă” – dacă ne situăm în plan. Menirea dascălului e să-i învețe pe copii să ia decizii și să gândească. Dar eu vă întreb: Pe ce bază? Dacă mintea omenească e tabula rasa, cum poți să faci, prin computer, să-ți pui un set de cunoștințe în față, pe care oricum nu le înțelegi… Un student de-al meu, când i-am spus că un postulat nu se demonstrează – „stați un pic, domnule profesor, explicați-mi întâi ce e aia postulat”. Prin urmare, dacă dascălii nu se străduiesc un pic să cultive cel mai important computer, încă, de pe lumea asta, care-i creierul omenesc și care, încă, ia decizii, vom ajunge să ia decizii instrumentele, aparatele pe care omul le-a construit. Nu cred că învățământul nostru merge rău din pricină că ne cultivăm prea mult memoria. Dimpotrivă. Generațiile trecute – și sunt aici reprezentanți ca și mine – știu că a învăța patru versuri pe de rost era piece of cake. Era o bucurie și o plăcere. Învățam teoreme pe de rost la matematică, învățam legi fizice și chimice și n-am pățit nimic. De aceea noi știm astăzi ce e o pârghie, ce e un plan înclinat, ce e un scripete, cum s-a construit o ogivă gotică și ce e aceea cheie de boltă. Astăzi ni se spune mereu că astea sunt cunoștințe perimate și că ele se găsesc la fiecare pas. Dar dacă n-ai cumva lângă tine telefonul mobil sau laptopul, te trezești că nu poți să iei niciun fel de decizie. Pentru că nu înțelegi absolut nimic. Și asta înseamnă, între altele, analfabetism funcțional.

Vă mulțumesc pentru atenție.

➕Vezi și Gala Legal Point nr. 2/2019 – Conferința acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop