Dreptul românesc şi latinitatea

21 dec. 2021
Vizualizari: 2260
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dreptul românesc medieval este, din păcate, o realitate puțin cunoscută, deopotrivă istoricilor și istoricilor statului și dreptului[1]. Faptul se datorează, în primul rând, izvoarelor (mult reduse ca număr și informație) păstrate în limbi vechi, dar și viețuirii foarte multor români în entități politice conduse de elite străine, depozitare ale propriilor sisteme de drept. Dreptul vechi românesc nu are rădăcini în dreptul medieval al altor popoare, ci, în primul rând, în dreptul roman.

Când se face referire la influența dreptului roman asupra dreptului românesc medieval, se cuvin făcute câteva precizări metodologice. Întâi, dreptul medieval românesc înseamnă ansamblul realităților juridice ale românilor din perioada cuprinsă aproximativ între 500-600 și 1600, adică din perioada Evului Mediu. În altă cuprindere, dreptul medieval românesc este, întâi de toate, ceea ce sursele numesc ius valachicum în Transilvania și Ungaria, dar și în Polonia, Croația, Slovacia, Serbia etc. sau obiceiul pământului în Țara Românească și Moldova. Este, într-un fel, dreptul popular, dreptul mulțimii românilor și mai puțin dreptul elitei conducătoare, un drept livresc, provenit cu precădere din lumea bizantino-slavă.

Pentru a înțelege acest drept popular cutumiar, nescris, este nevoie de o scurtă privire istorică asupra secolelor de după retragerea aureliană (adică de după finele secolului al III-lea). Dacia a fost o provincie romană în care, independent de dimensiunea moștenirii daco-getice, s-a aplicat în chip oficial, timp de circa cinci-șase generații (timp de 170-175 de ani), dreptul clasic roman. După această îndelungată experiență, populația de la anul 275 era, desigur, deplin familiarizată cu sistemul juridic roman. Cu alte cuvinte, populația latinofonă de la finele secolului al III-lea avea o forma mentis romana și în privința dreptului, nu doar a limbii, religiei, culturii, vestimentației etc. Firește, nemaiexistând instituții centrale, cu magistrați învestiți de Roma sau de reprezentanții săi, trebuie să ne imaginăm că și dreptul roman s-a vulgarizat, adică a devenit unul popular, impregnat de cutume locale, de norme transmise pe cale orală, în acord cu vechile reguli scrise de odinioară. Deosebirea față de epoca stăpânirii romane nu va fi fost foarte mare inițial, dar se va fi accentuat treptat, odată cu venirea valurilor de migratori, cu grecizarea Imperiului Roman de Răsărit și transformarea sa în ceea ce istoricii mai noi au numit Imperiul Bizantin, cu formarea statelor slave din sud și din est, tributare și ele modelului bizantin. În acest fel, și moștenirea romană – deopotrivă cea lingvistică, culturală, religioasă, juridică – s-a impregnat cu elemente alogene postromane, în primul rând, din sfera bizantino-slavă. Creștinismul, preluat de daco-romani și de proto-români în haină latină, începând cu secolele al III-lea – al IV-lea, a întărit și el latinitatea dunăreană, pentru ca în Evul Mediu să sufere puternice influențe slavone, de la limba de cult și până la organizarea Bisericii. De aceea, urmele moștenirii romane, deși puternice și numeroase, sunt greu de depistat astăzi în nuditatea lor, fiind contaminate de aceste influențe. Pe de altă parte, realitățile de demult ale comunităților sătești nu s-au transmis posterității, de obicei, prin surse scrise, ci prin folclor, adică prin produse orale, anonime și colective, mult „corupte” de varii influențe și greu de încadrat cronologic.

Este totuși important faptul că unii autori străini din Epoca Medievală și din timpul Renașterii, călători prin Țările Române, mărturisesc nu doar faptul că românii (cel puțin unii dintre ei) aveau conștiința latinității lor, că povesteau străinilor cum se trăgeau ei de la Roma, ci și că aveau obiceiuri romane sau italiene[2]. Cei care realizează mai ușor acest lucru sunt, natural, italienii. Mai mult, Paolo Giovio (1483-1552) scrie că românii au și legi care demonstrează latinitatea lor, iar Francesco Commendone (1523-1584), menționând că Valahia înseamnă de fapt Italia, spune că românii au legi provenite din „disciplina romană”. De altminteri, chiar numele de ius valachicum, derivat din substantivul Valachus (care înseamnă latinofon sau vorbitor de latină, provenit de la Roma), trimite indubitabil la latinitate, la tradiția romană. Mai mult, câteva documente emise în contextul unor adunări ale elitei românești din Banat, în jurul anului 1500, vorbesc despre „dreptul Țării Românești” și îl aplică, în condițiile în care Banatul făcea parte din Regatul Ungariei, și nu din vreo Țară Românească[3]. Astfel, la 8 august 1499[4], banii Severinului, în adunarea nobililor districtului Caransebeș, adeveresc că nobilii Nicolae Albu, Ioan Albu și Ioan Dogan de Zorilenț s-au împăcat cu Doroteea, soția lui Gheorghe Găman, prin plata, „după dreptul Țării Românești”, a 20 de florini de aur, în contul zestrei și al cheltuielilor de nuntă (…omnes dotes et honores nuptiales cum viginti florenis auri disponere potuissent, iuxta ritum Volachie), cuvenite de pe urma posesiunilor tatălui ei, rămase celor reclamați. Aceștia, neavând disponibilă suma respectivă de bani, au acceptat să-și zălogească reclamantei părțile de moșie aflate în litigiu, după cum decisese o comisie de arbitri.

Cam același gen de probleme sunt ridicate și în documentul din 8 octombrie 1500[5], emis tot de banii Severinului, în aceeași adunare-tribunal de la Caransebeș: doamna Cristina, fiica răposatului nobil Nicolae Bizerea, alături de soțul ei, nobilul Ioan Turcu, își reclamă drepturile de zestre și darurile de nuntă (dota et honores nuptiales), rămase de pe urma posesiunilor moștenite de la tatăl său de către Gheorghe Găman, împreună cu frații și cu fiii săi. Cererea este motivată de faptul că așa „cere dreptul Țării Românești” (iure Wolachie requirente). Rezolvarea s-a făcut, de asemenea, prin intermediul a cinci arbitri. Cu o săptămână înainte, la 1 octombrie 1500[6], în forul de judecată amintit, nobila doamnă Elena (mama Cristinei, din documentul precedent), văduva lui Nicolae Bizerea, îl reclamă, împreună cu menționata fiică și prin mijlocirea ginerelui, pe nobilul Gheorghe Găman, pentru că acesta din urmă primise niște puști (pixides) spre păstrare din „castelul” (castellum) răposatului ei soț și nu mai voia să le înapoieze. Cel reclamat a răspuns acuzei declarând că a cumpărat puștile de la doamna Elena, la care aceasta a replicat că a vândut respectivului numai două puști, celelalte fiind ținute de învinuit prin forță. În final, cele două părți, neputând aduce în sprijinul declarațiilor lor nicio probă documentară în fața instanței (cum pretindeau principiile de drept din Regatul Ungariei), au cerut să-și susțină cauza după „dreptul Țării Românești” [() nullo ampliori documento eedem partes sua allegata, iure Volachie requirente, coram nobis probare potuerunt ()]. Ca urmare, instanța a propus ca Elena să jure înaintea adunării că nu a vândut lui Gheorghe Găman decât două puști, acceptând ca restul de arme să-i fie plătite de cel reclamat, ceea ce a refuzat. În schimb, a fost de acord ca reclamatul să jure, dacă poate, că toate puștile în litigiu îi fuseseră vândute de către ea, urmând ca respectivul jurământ să rămână decisiv și absolut. Găman a acceptat propunerea și, la sorocul fixat, a depus acel jurământ.

Din aceste mărturii se vede că, în procedura de judecată, dreptul românesc, în cauze patrimoniale, pretindea decizia cu arbitri sau acorda jurământ decizoriu uneia dintre părți. Este posibil ca aceste cutume judiciare să vină din perioada postromană – când vechile autorități ale provinciei Dacia dispăruseră – și ca ele să se fi încetățenit în cadrul „Romaniilor populare”, cum spunea Nicolae Iorga. Noțiunea de „Romanie”, departe de a fi o găselniță a marelui istoric (cum insinuează unii necunoscători), are o perfectă acoperire documentară și literară, chiar dacă nu neapărat pentru întreaga perioadă a migrațiilor. Spre pildă, termenul de Valahia – cu variantele sale: Valachia, Vlachia, Volachia, Wolachia, Volohia, Vlașca, Blachia etc. –, atunci când nu se referă la voievodatul/principatul medieval al Țării Românești sau la cel est-carpatic (Moldova), are în atenție o astfel de Romanie, adică o comunitate organizată de latinofoni/români, înconjurată de alte neamuri (slavi, germanici, unguri). La fel se întâmplă și cu Romania, atunci când nu are în atenție Imperiul Bizantin sau, mai restrâns, zona Traciei (devenită sub turci Rumelia), caz în care are conotație politică, și nu etnică. De aceea, se poate spune că termenii de Valachia și Romania (cu excepțiile arătate) sunt cvasi-sinonimi[7]. Astfel, Banatul de pe la 1500 – denominat și Valahia Cisalpina de către unii cunoscători[8] – este numit Valahie și în documentele invocate mai sus. Este adevărat că faptul este indirect, cu referire la realitățile juridice, la judecăți făcute după „dreptul Țării Românești”.

Cu alte cuvinte, judecățile în Banat se făceau după cutuma Vlahiilor/Romaniilor, adică după moștenirea din vechile comunități romanice, rămase după căderea Imperiului Roman. În Țara Românească, aceste cutume nu au mai supraviețuit la nivelul elitei, pentru că statul le-a impus treptat pe cele bizantino-slave. Dar și aici, analogiile sunt tulburătoare. Astfel, când se face trecerea de la scrisul de cancelarie în slavonă la cel în limba română, terminologia politico-juridică se dovedește în mare parte de sorginte latină. Tot Iorga[9] – cu extraordinara-i intuiție – vorbea de „domnia a toată Țara Românească”, drept expresie provenind din dominatio totius Terrae Romanae sau Romanescae, variantă neatestată, dar posibilă în latina de tranziție a secolelor antichității târzii și, cu atât mai mult, în latina vulgară dunăreană.

Organizarea statului și dreptului după model latin la români se poate reconstitui, cum spuneam, mai ales prin terminologie. În toate ramurile principale ale acestor domenii predomină cuvinte moștenite din limba latină[10]:

– autorități juridice: domn (dominum), împărat (impertorem), ducă (duca), cap (caput), căpetenie (capitem), jude (judex), sând/sândie, înțelept (intellectus), județ (judicium), judecător, țară (terram), (f)sat (fossatum), cetate (civitatem), oameni buni și bătrâni etc.

– instanțe și locuri de judecată, infracțiuni, procedură, părți: adunare (adunare), judecată (judicationem), scaun (scamnum) de judecată, câmp (campum) de judecată, curte, răspundere, înălțarea mâinii, a învinge, a pierde, a lega și legământ (ligare), parte, a păți și pățire (patire), rău (reus, adică acuzat, vinovat), jurământ (juramentum), jurat, jurător, jur (gyrus), rumân (romanus), fur, furare (furare), furt, blestem (blastimare), aruncarea blestemului, înjurare (iniuriare), minciună (mentionem), amenințare, ascundere, răufăcător, călcarea legii, păcat, căderea în păcat, fărădelege, faptă rea, alegerea juraților etc.

– legislație, procedură, sentințe: lege (legem), d(i)rept (directum), d(i)reptate, alegerea dreptății, arătarea dreptății, adevăr (ad de verum), îndreptare, cetățean, pământean, scăpare, virtute/vârtute (virtutem), ceartă, certare, îndurare, îndoială, ascultare, întrebare (interrogare), rugăminte, supunere, închinare (inclinare), înfățișare, apărare, asprime, blândețe, bine și rău, bună-credință, rea-credință, prinderea furului, chemare, în numele legii, acoperire, aici și acum, cercetare, cerere, (în)cercare, fugă, scăpare, ferire, urmă, urmărire, încheiere (inclavare), începere (incipere), pace, împăcare, împăciuire, stingere (stinguere), supărare (superare) etc.

– pedepse: închisoare, închidere (includere), iertare (libertare), carceră, (în)carcerare, ferecare (fabricare), punere în fiare, tragere pe roată, tragere în țeapă, bătaie/batere, botă (bâtă), orbire, surzire, (în)junghiere (jugulare), spargerea țestei, spânzurare (expendiolare), funie, împungere etc.

– familie: părinte, mamă, tată, soț, soție, fiu, fiică, frate, frate copărtaș, soră, cumnat, cumnată, socru, soacră, cuscru (consocerum), cuscră, nepot, nepoată, făt, fecior, fată, fecioară, văr, vară, unchi, bunic/bunel, bunică, înaintaș, fin, ins (ipsum), străin, localnic, casă, căsătorie, nun, naș (nunaș), legătură de sânge etc.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

– dări, bunuri: ruptă, ruptoare, dare, iugăr, împrumut (in promotum), înstrăinare, luare (levare), poartă, măsură (mensura), a lăsa și lăsământ (laxare), pământ, avere, lucru, arie, funie, soarte și sorți, casă, curte, pomet, nucet, pinet, vie etc.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 1/2021.

[1] Vezi Istoria statului și dreptului (tratat), vol. I, București, 1980.

[2] I.-A. Pop, Identità dei romeni nel XVI secolo nella visione degli autori italiani, in vol. „Romania e Romània. Lingua e cultura romena di fronte all’Occidente”, a cura di Teresa Ferro, Udine, 2003, pp. 209-218.

[3] I.-A. Pop, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, pp. 120-163.

[4] Hurmuzaki, vol. II, partea a 2-a, pp. 419-420, nr. 365; Gh. Ciulei, Procese civile…, pp. 228-229.

[5] Hurmuzaki, vol. II, partea a 2-a, pp. 454-455, nr. 380; Gh. Ciulei, op. cit., pp. 229-231.

[6] Hurmuzaki, vol. II, partea a 2-a, pp. 453-454, nr. 379; Gh. Ciulei, op. cit., pp. 227-228.

[7] Sinonimi sunt și termenii rumân/român și vlah/valah și acoperă semantic exact aceeași realitate. Cuvântul vlah (provenit din Volcae, numele unui trib celtic romanizat) însemna inițial latinofon, iar în spațiul carpatic și balcanic ajunge să însemne român, pentru că aceștia, românii, erau aici latinofoni. Romanus însemna inițial locuitor al Romei, apoi al statului roman, vorbitor de latină. Romanii din spațiul carpatic și balcanic s-au numit cu timpul pe sine rumâni, fiindcă erau moștenitorii latinității din această zonă. Cu alte cuvinte, când se vorbește despre ius/jus valachicum în Evul Mediu este subînțeles un ius romanicum, adică un drept cu substrat clar roman.

[8] I.-A. Pop, Instituții medievale românești…, pp. 76-77.

[9] Vezi N. Iorga, Români și Slavi, Români și Unguri, București, 1922.

[10] Nu includem aici termeni de origine latină intrați mai recent în limba română, prin intermediul limbilor neolatine occidentale sau chiar prin mijlocirea englezei.

Dreptul românesc și latinitatea was last modified: decembrie 20th, 2021 by Ioan-Aurel Pop

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice