Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

4. Exemplu aplicativ

Dacă am descris principalele elemente care alcătuiesc structura unui interviu, credem că ar fi utilă și oferirea unui exemplu practic, care să conțină toate aceste elemente și formulări ce pot fi utilizate în interacțiunea cu copiii. Ceea ce urmează nu reprezintă o secvență de interacțiune prescriptivă, ce trebuie urmată întocmai, ci o posibilă ordine a temelor și ideilor prezentate anterior. Interacți­unea cu copiii este caracterizată de neprevăzut, de aceea nu se pot oferi scheme precise, însă este important ca toate aceste aspecte să fie adresate, chiar dacă ordinea va fi ușor diferită:

STABI­LIREA RA­POR­TULUI	Primul contact și prezen­tarea	Eu sunt judecător/judecătoare și mă numesc… . Tu cum te numești? Îmi pare bine să te cunosc. Ia loc. Poți să îți dai haina jos. / Dorești un pahar cu apă? etc. Te‑am chemat azi aici pentru că vreau să aflu mai multe lucruri despre tine și pentru că vreau să te ajut. Vom vorbi azi despre tine și familia ta, dar, înainte de asta, am auzit că ție îți place… Povestește‑mi despre/Spune‑mi mai multe despre acest lucru. Ascultăm copilul cu atenție și nu intervenim până nu se oprește din vorbit; îl încurajăm să ofere mai multe detalii dacă descriere este sumară și oferim feedback: „Oo, foarte interesant!”. Scopul acestei invitații este acela de a nu monopoliza intervievatorul discuția de la început prin oferirea prea multor informații deodată (despre scopul lui și rolul copilului, regulile conversaționale, confidențialitate etc.).
	Explora­rea convin­gerilor copilului	Diana, spune‑mi te rog, de ce ai venit azi aici? (utilizăm prenumele copilului frecvent) Ce ți‑a spus mama/tata despre întâlnirea cu mine? Scopul aici este de a explora ce știe copilul despre vizita la instanță. Apoi se poate completa, dacă este necesar: Despre ce vom vorbi noi azi? Scopul este de a detalia înțelegerea copilului cu privire la subiectul ascultării. Unii copii vor avea dificultăți sau rețineri în a răspunde la aceste întrebări; aceasta nu este o problemă, deoarece putem spune: Spune‑mi cu cuvintele tale, cum poți. Foarte bine!/Așa este! Oferim feedback pozitiv, chiar dacă relatarea este imprecisă și trebuie să completăm/clarificăm noi, pentru a nu inhiba copilul (să nu creadă că încă de la început a spus ceva greșit).
	Prezen­tarea scopului audierii       Regulă conversa­țională	Dacă evită în continuare să răspundă sau răspunsurile sunt lacunare, nu mai insistăm, ci prezentăm noi scopul ascultării: Aș vrea să te cunosc mai bine/Aș vrea să aflu mai multe despre tine și familia ta și îți voi pune mai multe întrebări. Eu vreau (ca tu să fii bine și) să iau cea mai bună decizie pentru tine. Părerea ta este importantă pentru mine și voi ține cont de ea. Dacă copilul este mai mare (8‑10 ani):Nu voi lua decizia doar pe baza a ce spui tu, însă voi ține cont de ce‑mi spui. Eu știu că tu mergi la școală la… E corect? Da. Dacă spun sau înțeleg ceva greșit, te rog să mă corectezi. Scopul aici este introducerea unei reguli conversaționale în mod natural, firesc.
	Exercițiul narativ	Mergi și la semi‑internat (after‑school)/opționale? Sau orice altceva știm că face sau îi place copilului; dacă nu știm, îl întrebăm pur și simplu ce îi place lui să facă. Apoi, referitor la subiectul identificat ca fiind de interes pentru copil: Aș vrea să‑mi povestești mai multe despre asta. Spune‑mi, te rog, cât poți de detaliat, cum se desfășoară ora de grafică: ce învățați, ce ustensile și tehnici folosiți etc. Tot ce îți aduci aminte. Apoi nu mai intervenim până ce copilul termină de relatat, utilizăm doar facilitatori (Așa/Foarte bine/Îhâm/Aha/Aa, înțeleg!/Și apoi?), după care oferim feedback pozitiv, manifestând apreciere sau interes pentru activitatea lui: Foarte frumos! Ai descris foarte bine, chiar mă ajuți să înțeleg! Copiii mai mici sau cei reținuți/temători pot avea nevoie de mai multe încurajări pentru a descrie mai în detaliu.
	Limitele confiden­țialității	Ți‑am spus că vom vorbi despre tine și familia ta. Să știi că ceea ce discutăm va rămâne între noi, eu nu voi spune părinților tăi ce discutăm. Opțional: De aceea ei stau afară și eu vorbesc doar cu tine. De obicei, această precizare a limitelor confidențialității este suficientă, însă dacă în dosar există suspiciuni de abuz de orice fel, putem întreba copilul dacă se teme de ceva; dacă nu obținem nimic, devenim mai specifici: Te temi de cineva anume? Explorăm astfel temerile sale și implicit manifestăm interes pentru el. Dacă identifică o persoană anume (sau o posibilitate: credința eronată că nu va mai fi adus înapoi la părintele cu care stă, posibilitatea de a i se schimba domiciliul etc.), putem adresa în acest moment temerea sau putem să spunem: Am înțeles; vom vorbi despre acest lucru imediat în detaliu. Apoi continuăm cu etapele de mai jos; nu uităm să revenim la temerea lui!
	Promi­siunea de a spune adevărul	Vom vorbi azi doar despre lucruri care s‑au întâmplat cu adevărat, nu inventate sau care nu s‑au întâmplat. Aș dori să te rog să promiți că vei spune adevărul, promiți? Așteptăm răspunsul copilului. Această intervenție reprezintă varianta standard, pe care o putem utiliza în fiecare interviu. Dacă este necesar, oricând pe parcursul interviului se pot introduce una dintre celelalte două strategii de descurajare a nesincerității discutate anterior.
	Reguli conversa­ționale	Dacă cumva nu știi răspunsul la o întrebare, spune „Nu știu”! Nu este nicio problemă. Nu ghici. Dacă nu înțelegi o întrebare, spune‑mi că nu ai înțeles și o voi reformula. Acestea ar fi cele mai importante; cea referitoare la corectarea intervievatorului a fost introdusă mai sus. Dacă va fi nevoie, se va introduce la momentul oportun și cea referitoare la adresarea repetată a unor întrebări.

Sperăm că această organizare să arate mai clar faptul că toate intervențiile celui care intervievează nu consumă foarte mult timp.

Sumarizare: framing‑ul întâlnirii ar trebui să fie consultarea copilului. În cazul copiilor mai mari, putem să îi informăm că vom lua decizia analizând toate informațiile din dosar și că nu ne vom baza doar pe declarația lor. Specificăm însă că aceasta este importantă și vom ține cu siguranță cont de ea. Scopul acestor precizări este acela de a transmite copilul că povara deciziei nu este pe umerii lui. De altfel, deciziile referitoare la domiciliu sau la programul de vizită nu sunt ale copilului, ci ale judecătorului, rolul copilului fiind acela de a oferi informații care să ajute la înțelegerea dinamicilor de familie.

5. Bune practici în intervievarea copiilor în dosarele civile

În această secțiune vom aborda o serie de probleme care apar în cadrul inter­viurilor cu copiii, cu scopul de a oferi soluții practice care să fie de folos intervie­vatorilor.

5.1. Obiectivitatea intervievatorului

Credem că este important ca ascul­tarea copilului să nu fie precedată de o serie de idei preconcepute referitoare la ce se întâmplă în familia copilului. Infor­mațiile din dosar sunt importante, dar nu sunt absolute și au rolul de a ghida interviul spre colectarea de informații. Dacă avem opinii prea ferme cu privire la dinamica din familie, există riscul ca, inconștient, prin întrebările adresate, să încercăm doar să ne confirmăm acele opinii! De aceea, este indicat ca perspectiva intervievatorului să fie una caracte­rizată de ipoteze multiple: conștientizăm că există mai multe posibilități, iar în interviu încercăm să stabilim care este cea mai probabilă. Să luăm un exemplu:

Părintele A susține că al său copil (7 ani) este extrem de anxios și temător referitor la vizitarea părintelui B. Ce poate însemna asta?

a) Copilul a avut o experiență dificilă sau traumatică cu părintele B, pe care a perceput‑o corect.

b) Copilul a avut o experiență neplăcută cu părintele B, iar apoi l‑a auzit pe părintele A discutând îndelungat și detaliat acest eveniment; astfel, percepția lui asupra gravității sau modului în care trebuie privită situația a fost influențată.

c) Părintele A sugerează copilului că părintele B este cumva periculos/de neîncredere (copilul poate crede că părintele B nu îl va mai aduce înapoi!).

d) Părintele A manifestă distres emoțional când copilul se întâlnește cu părintele B, iar copilul, observând acest lucru și dorind să‑l protejeze, reduce frecvența contactelor cu celălalt părinte.

e) Părintele B este un părinte mai puțin competent.

f) Copilul observă singur dinamica familiei, a făcut propriile judecăți de valoare și a ales.

În exemplul de mai sus se poate observa ușor că există multe motive pentru care un copil poate manifesta rezistență la vizitare, în afară de cele două susținute de părinții săi (adesea, un părinte susține că celălalt este dezinteresat, iar celălalt că primul a influențat copilul). Altfel spus, pe noi ne interesează să aflăm toate motivele copilului (indiferent dacă ni se par complet justificate sau doar parțial), pentru a putea estima care dintre cele șase explicații de mai sus este mai proba­bilă. Sau poate vom găsi o a șaptea.

Tot în acest context atragem atenția unei alte capcane ce poate fi întâlnită de cel care intervievează copii: interviul suportiv sugestiv. Tehnicile interviului suportiv discutate anterior trebuie să fie nespecifice, nesugestive: să nu fie utili­zate doar în anumite momente, iar în altele nu. Dacă intervievatorul adoptă un stil suportiv diferențiat, adică doar atunci când copilul relatează aspecte care îi confirmă ipotezele sau le relatează în modul așteptat de intervievator, copilul va fi influențat și este posibil să considere că acelea sunt lucrurile pe care trebuie să le spună. Astfel, interviul poate fi condus (mai mult sau mai puțin conștient) în direcția în care dorește intervievatorul. Automonitorizarea și conștientizarea acestei posibilități, împreună cu o perspectivă echilibrată, pot reduce această posibilitate.

5.2. Ce pondere acordăm opiniei copilului?

Iată o altă întrebare la care este dificil de găsit un răspuns; deși ideea refe­ritoare la ponderarea opiniei copi­lului în raport cu gradul său de maturitate este recurentă în legislație, nu am găsit în literatura științifică indicații clare referitoare la cum trebuie apreciat gradul de maturitate. Totuși, și în lipsa unor repere clare care să trateze subiectul, prezen­tăm câteva idei care ar putea fi de folos în aprecierea acestei situații, care altfel rămâne la latitudinea fiecărui judecător în parte, potrivit experienței și convin­gerilor lui personale.

Sigur că opiniile și preferințele copilului sunt importante, însă credem că în primul rând contează cantitatea și calitatea informațiilor oferite de copil. Acestea sunt cele care pot informa într‑o mai mare măsură deciziile noastre refe­ri­toare la locuință sau program de vizită. De aceea, subliniem încă o dată faptul că scopul interviului este acela de a colecta informații. Altfel spus, natura infor­mațiilor obținute de la copil influențează ponderea pe care o acordăm opiniei sale. Dacă datele obținute de la copil sunt informative, atunci ele pot fi utilizate de judecător când analizează dosarul; dacă ascultarea copilului nu este pregătită și efectuată temeinic, informațiile obținute de la copil vor fi puține, iar ponderea acordată acestora mai redusă. În aceste situații, impactul opiniei copilului va fi mic, dar nu din cauza incompetenței copilului, ci a modului sub‑optim în care a fost intervievat.

În continuarea acestei idei, opiniile și preferințele copiilor pot primi o pon­dere mai mare dacă sunt argumentate corespunzător. Aceasta înseamnă că acel copil poate identifica cu ușurință motive pentru care un anumit domiciliu sau un anumit program de vizită este mai adecvat; aceste motive ar trebui să fie obiective, justificate și măcar o parte dintre ele verificate sau verificabile (și nu spuse repetat, ca o poezie învățată pe de rost sau triviale). Este important ca el să poată explica fiecare dintre motive, nu doar să le enumere, însă aceasta depinde în mare măsură de intervievator, care trebuie să ceară aceste explicații.