Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Pentru a sumariza aceste exemple, analizăm ce trebuie să facă sistemul cognitiv atunci când este confruntat cu aceste întrebări atât de diferite calitativ. La prima întrebare, sarcina mnezică este simplă, de reactualizare: ce îmi aduc aminte cu privire la cele întâmplate. La ultima întrebare (Nu‑i așa că…?), sarcina sistemului cognitiv nu este de reactualizare, ci de evaluare/judecare a informației oferite de intervievator! Copilul nu își mai aduce aminte prea bine, nu a văzut prea bine sau e nesigur, însă în aceste condiții de incertitudine/nesi­guranță, mulți copii cedează sugestiilor și dau răspunsuri în acord cu expectan­țele/presiunile/sugestiile intervievatorului (sau în acord cu ce estimează ei că vrea să audă intervievatorul). Așadar, prima întrebare din fiecare exemplu cere o sarcină simplă, de reactualizare, iar ultima cere copilului să evalueze informația oferită de intervievator. Aceste exemple ilustrează de ce analiza transcrierilor unor interviuri din cazuri reale arată repetat și constant faptul că reactualizarea liberă are cel mai mare grad de acuratețe a informațiilor oferite de copii, iar întrebările din categoriile 3, 4 și 5 cel mai mic! Menționăm că acest rezultat al cercetărilor din domeniu este unul dintre cele mai robuste, fiind documentat în numeroase studii de laborator și aplicate deopotrivă.

Revenim acum la ce tipuri de întrebări putem utiliza în interviurile cu copiii. Acestea sunt:

1. Întrebările/invitațiile deschise: referitor la fiecare temă sau eveniment despre care vrem să discutăm cu copilul putem să cerem la început o relatare liberă: „Povestește‑mi tot ce s‑a întâmplat când a venit tata la bunicii din partea mamei/Spune‑mi tot ce îți aduci aminte, de la început până la sfârșit/Spune‑mi mai multe despre asta./Altceva ce s‑a mai întâmplat?”. Copilul oferă astfel o descriere a eveni­mentelor, pe cât posibil fără întreruperi; la nevoie, utilizăm încurajări pentru a continua relatarea, adică:

2. Facilitatori: „Așa/Foarte bine/Îhâm/Aha/Aaa, înțeleg!/Și apoi?” sau repe­tarea cu ton neutru a ultimelor cuvinte ale copilului: „Și atunci m‑a certat”. „Te‑a certat. Da, și…” (de cele mai multe ori copilul va continua să vorbească). Aceștia au rol de a încuraja copilul să vorbească și de a arăta că este urmărit cu atenție.

3. C‑întrebările: Ce? Cine? Cum? Când? În ce fel? Unde? Cu cine? Se utilizează după etapa anterioară, după ce copilul a efectuat o reactualizare liberă a unui eveni­ment. Aceste întrebări se referă tot la relatarea copilului și cer un răspuns complex; nu introduc noi teme, se referă tot la informațiile oferite de copil anterior. Folosind exemplul ipotetic anterior: „Și cine mai era acolo?” Răspuns: „Prietenul mamei”. „Aha. Spune‑mi ce a făcut el” (invitație deschisă, spre reactualizare liberă).

4. Întrebările închise și cu variante de răspuns: „Ai fost la bunici? Și cu sora ta? Câți copii sunt acolo? Era și Andrei sau nu?” Aceste întrebări creează mai multe probleme. În primul rând, copilul poate răspunde cu un singur cuvânt, fără elaborare, ceea ce nu ne dorim. Dimpotrivă, vrem ca el să vorbească cât mai mult. În al doilea rând, dacă copilul nu este lăsat (și încurajat) să vorbească, i se poate submina credibilitatea. Un astfel de dialog sugerează abilități conversa­țio­nale scăzute ale copilului, ceea ce îl poate influența pe intervievator și, eventual, pe cei care evaluează ulterior credibilitatea copilului, când vizionează înregis­trarea. În al treilea rând, se pierde perspectiva copilului. Intervievatorul va întreba doar despre lucrurile pe care le știe sau bănuiește; orice altceva ce s‑ar fi putut întâmpla va fi trecut cu vederea. Întrebările cu variante de răspuns sunt uneori periculoase deoarece varianta corectă poate să nu fie între variantele oferite de noi. În condiții de incertitudine sau presiune, copilul va alege o variantă dintre cele oferite, ceea ce înseamnă informații false.

5. Întrebările sugestive: Acestea introduc informații nemenționate de copil. „Avea barbă? Te‑a durut? Unde te‑a atins? (aceasta este o întrebare foarte sugestivă în condițiile în care anterior copilul nu a menționat niciun fel de atingere); Înțeleg că ți‑a spus să nu zici nimănui? Te‑a lovit, nu‑i așa?”. Sunt extrem de problematice, deoarece intervievatorul comunică foarte clar ce răspuns așteaptă și exercită o foarte mare presiune de a oferi un răspuns.

Când un copil menționează un eveniment (de exemplu, o pedeapsă primită), îl rugăm să elaboreze: „Povestește‑mi ce s‑a întâmplat!”. Apoi, folosim încurajări deschise: „Așa, și apoi? Aha, înțeleg; spune‑mi mai multe”. Ulterior, intervin C‑între­bările: Cine? Ce? Când? Cum? Cât timp? De câte ori? Unde? etc., pentru a obține detalii suplimentare și o imagine cât mai completă asupra subiectului.

Această secvență în trei pași – întrebare deschisă, încurajări deschise și C‑întrebările este reluată ori de câte ori este necesar pe parcursul interviului, adică în legătură cu fiecare dintre subiectele pe care vrem să le abordăm cu copilul. De exemplu: „Povestește‑mi ce faci când mergi la bunici (nu întrebăm „Cum te înțelegi cu bunica?”, deoarece răspunsul va fi o opinie, ci explorăm comportamente, acțiuni, chiar dacă ne interesează relația cu bunica). Apoi: „Așa, și altceva ce mai faci/faceți? Spune‑mi mai multe despre asta”. Apoi: „Cine te duce/îți face? Când se întâmplă? Cât de des? În ce fel? Unde?” etc., pentru a suplimenta cantitatea de detalii. Astfel, natura relației cu bunica reiese din ușurința cu care copilul răspunde la întrebări și exemplele pe care le oferă (care și ele au valoare și calități diferite).

3.3.3. Particularități specifice domeniului civil. Ascultarea copiilor în cauzele civile are o serie de particularități și presupune o serie de diferențe față de ascultarea copiilor în cauzele penale. De aceea, în completarea acestor principii generale, considerăm utile o serie de precizări care să ne ajute în alegerea între­bărilor potrivite atunci când intervievăm copii în dosarele civile.

Focalizarea pe fapte și comportamente, nu pe preferințe/opinii. Între­bările adresate copiilor trebuie să se refere pe cât posibil la aspecte obiective, cuan­tificabile din viața lui. Astfel, nu vom întreba de cine îi place mai mult (întrebare prea generală, care invită la opinii), ci vom explora comportamentele de îngrijire sau ludice manifestate de fiecare dintre părinți: cine îi pregătește masa și pachetul, cine îl duce la școală, cine îl ajută la teme, la cine apelează când e trist etc.

Perspectivă echilibrată. Unii autori^[28] au arătat că uneori intervievarea copiilor în cauzele civile se transformă într‑un context în care copilului i se permite să ia partea unui părinte în cadrul disputei legale, o mare parte a inter­viului fiind lăsat să enumere numeroase defecte sau neajunsuri ale celuilalt părinte. Credem că audierea trebuie să fie echilibrată și nu trebuie să se transforme într‑un forum organizat în care copilul este lăsat să prezinte doar perspective diametral opuse asupra părinților săi; dimpotrivă, scopul audierii fiind acela de a colecta cât mai multe informații de la copil despre părinții săi (dar și alte relații semnificative din viața lui), cade în sarcina intervievatorului să conducă interviul în așa fel încât să evite capcana de mai sus. O posibilă strategie ar consta în a încerca să acordăm atenție relației copilului cu ambii părinți apro­ximativ în mod egal. Apoi, vom explora aspecte pozitive și negative despre ambii părinți. Dacă observăm că un copil, de cum intră în cameră, începe să spună că „Am venit să spun despre mama că…”, urmând o înșiruire de defecte, îl putem opri cu blândețe și îi vom transmite că este important pentru noi ce are el de spus, însă pe noi ne interesează relația lui cu ambii părinți și vom vorbi despre amândoi. Apoi, vom încerca să identificăm aspecte pozitive și negative despre fiecare dintre părinții săi. Cum nu există părinți perfecți, este nerealist să ne imaginăm că unul dintre ei este complet rău, iar altul complet bun. În general, copiii ar trebui să reușească să identifice 3‑4 calități și defecte despre ambii părinți, însă uneori este nevoie de răbdare în explorarea acestor teme.

Evoluția în timp a relațiilor. Un aspect deosebit de informativ, care uneori poate fi identificat (din relatările părinților, de la martori, chiar de la copil sau prin coroborare), îl constituie modul în care au evoluat în timp relațiile copilului cu părinții sau cu alte persoane semnificative. Ne interesează care era relația lui cu părinții înainte de despărțirea acestora, pe parcursul separării și în prezent. Pentru explorarea acestor teme, formulăm întrebări pornind de la informațiile din dosar: ce spun părinții sau alte persoane referitor la relația copilului cu ei. Ne interesează să observăm dacă au apărut schimbări semnificative, abrupte în relația sa cu părinții. De exemplu, dacă rezistența la contact a apărut doar în urmă cu aproximativ 4‑6 luni, înainte de asta copilul având o relație bună cu părintele, ne va interesa foarte mult să aflăm de la copil care sunt motivele sale. De ce a apărut această schimbare bruscă? Mai mult, într‑o astfel de situație putem presupune că poate atașamentul său față de părintele respins nu este chiar atât de perimat, deoarece aceste legături foarte puternice de obicei nu se degradează dintr‑o dată. De aceea, vom fi atenți și la ambivalența emoțională față de părintele respins. Aceste informații sunt utile în calibrarea programului de vizită: în acest exemplu ipotetic, ar putea fi stabilit puțin mai extins decât apreciază copilul, bazându‑ne pe istoricul nu prea îndepărtat și pozitiv al relației părinte‑copil. Dacă copilul este mic (5‑7‑8 ani), poate fi dificil să aflăm de la el aceste evoluții (din cauza limitărilor cognitive), însă ne putem baza pe alte surse de informații pentru a completa imaginea de ansamblu.

Descurajarea nesincerității. Uneori avem senzația că minorul exagerează sau prezintă lucrurile distorsionat; alteori relatările lui sunt incongruente cu informații (obiective) din dosar. Pentru a ajunge la concluzia că probabil copilul este nesincer, este mai bine să avem dovezi din a doua categorie, nu din prima: senzația că acel copil exagerează poate fi subiectivă, însă neconcordanța dintre ce spune el și alte relatări/informații din dosar este mult mai obiectivă (chiar dacă nu în totalitate). În aceste situații există câteva strategii pe care le putem pune în aplicare pentru a descuraja nesinceritatea. Două dintre acestea, deși utilizate în unele sisteme de justiție, nu par să influențeze în vreun fel propensiunea copiilor de a spune adevărul: este vorba despre o scurtă discuție prealabilă referitoare la moralitatea minciunii și despre a verifica dacă copilul înțelege diferența dintre adevăr și minciună utilizând o serie de întrebări și exemple concrete^[29]. Deoarece aceste strategii nu sunt asociate cu onestitatea, nu ne vom referi la ele. Vom descrie însă alte două strategii care pot fi utilizate în interviurile cu copiii atunci când avem semne de întrebare referitoare la onestitatea lor, în afară de promi­siunea de a spune adevărul, discutată anterior: descurajarea implicită și confrun­tarea copilului.

Descurajarea implicită. Această strategie se poate aplica în două moduri. În primul dintre acestea, alegem din dosar un aspect sau eveniment despre care există mai multe informații, din mai multe surse, pentru a putea avea o perspec­tivă cât mai completă asupra acestuia. Apoi aducem în discuție acest eveniment și îl rugăm pe copil să îl descrie; la un moment dat, intervenim și completăm informațiile oferite de copil cu altele noi, nemenționate de copil, pe care le știm din dosar. Facem asta o dată sau de două ori în timpul relatării lui, pentru ca astfel copilul vadă că și noi deținem o serie de informații despre acel subiect, pe lângă ceea ce relatează el. Văzând că și noi avem o perspectivă asupra acelui lucru, înclinația lui de a relata lucruri neadevărate va fi mai mică pentru a nu intra în contradicție cu ceea ce crede el că știm noi. Aceasta este o metodă fără cuvinte prin care descurajăm nesinceritatea: nu spunem să nu mintă, ci îi influențăm indirect opinia cu privire la cât de multe lucruri știm noi. În secțiunea aplicativă vom oferi și un exemplu practic, în care intervențiile critice ale intervievatorului sunt scoase în evidență.

A doua variantă constă în a‑i spune direct copilului că noi avem o serie de informații despre un anumit aspect, dar că acum dorim să aflăm și perspectiva lui asupra acelui lucru. De exemplu, îi putem spunem copilului: „Andrei, am citit în dosar despre ce s‑a întâmplat când ați fost la bunicii din partea mamei; acum aș dori să‑mi poves­tești și tu ce s‑a întâmpla acolo, pentru că vreau să aud și părerea ta”. Această formu­lare arată faptul că noi deținem o serie de informații despre subiect, ceea ce înseamnă că vom avea cu ce să comparăm relatarea lui. Astfel, copiii pot să fie mai puțin tentați să introducă sau să distorsioneze aspecte ale evenimentului.

Devine din nou evidentă importanța pregătirii temeinice a interviului, deoa­rece fără această pregătire prealabilă și temeinică aceste strategii nu vor putea fi implementate.

Confruntarea copilului. Dacă la un moment dat copilul relatează un aspect flagrant diferit de ceea ce știm noi, putem să îl confruntăm cu această informație deținută de noi. Însă este extrem de important modul în care facem acest lucru! Vom folosi același ton prietenos, suportiv, de până atunci și vom formula problema în termeni de neînțelegere: „Uite, Mihai, eu am citi în dosar că…, iar tu ai spus acuma că… Cred că este o neînțelegere la mijloc și nu mai știu ce să cred. Ajută‑mă să înțeleg”. Așteptăm apoi răspunsul copilului; putem explora această/aceste neînțe­legere/neînțelegeri în detaliu, atâta vreme cât folosim tonul adecvat. Este esențial ca această confruntare să nu fie făcută pe un ton acuzator sau care exprimă neîncredere, deoarece aceasta afectează grav raportul cu copilul. Intervenția noastră trebuie să exprime curiozitate: vrem ca el să ne ajute să lămurim neîn­țelegerea. Să nu uităm că aceste neconcordanțe între relatările copilului și infor­mațiile din dosar se pot datora informării lui greșite sau unor erori de memorie, nu neapărat încercării lui de a induce în eroare.

Când le utilizăm? După cum a fost menționat în secțiunea dedicată stabilirii raportului, promisiunea de a spune adevărul trebuie utilizată în fiecare ascultare, în etapa inițială. Dacă pe parcursul interviului apar informații care să sugereze că relatarea copilului nu este întotdeauna în concordanță cu realitatea, în orice moment putem recurge la utilizarea celorlalte două menționate anterior: descurajarea implicită și confruntarea.

Aceste strategii nu sunt infailibile, desigur; ele doar cresc probabilitatea ca acel copil să spună adevărul, dar nu o garantează.

3.4. Încheierea și evaluarea

Evaluarea interviului are două componente. Prima dintre acestea se referă la analiza autocritică a modului în care am condus interviul: am utilizat toate elementele sau am uitat menționarea regulilor conver­saționale? Am utilizat corect strategiile și întrebările? Am făcut ceva greșit (nerăb­dare, neîncredere, lipsă raport)? sau altele asemenea. Fără această etapă de automo­nitorizare este probabil ca, în timp, calitatea interviurilor realizate să scadă. A doua componentă se referă la informațiile pe care le‑am obținut: avem la final informații incomplete? Am atins toate subiectele care ne interesau? Am uitat să discutăm un eveniment? Aici analizăm măsura în care ne‑am atins scopurile.