Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Un alt aspect de care trebuie să ținem seama este vârsta copilului. În funcție de contextul socio‑cultural în care trăiește copilul (rural‑urban) și de experiențele sale, trebuie să avem în vedere că, începând cu 12‑13 ani, copiii au în general autonomia de a se plimba după bunul plac de la un părinte la altul. Atunci când copilul are o preferință clară, fermă, iar distanța dintre domiciliile părinților nu este prea mare, el poate foarte bine să ignore dispozițiile instanței și să stea unde vrea. În această situație există riscul unui nou proces inițiat de părintele care consi­deră că nu a fost respectat programul de vizită sau dispozițiile anterioare referitoare la locuință. Acest raționament poate fi relevant acolo unde decizia adec­vată nu este evidentă. În cazul copiilor mai mari, dacă nu există motive temeinice împotrivă, preferința lor (argumentată adecvat) poate primi o pondere mai mare.

Un alt reper care ne poate orienta decizia îl reprezintă rezultatele studiilor de specialitate care arată că este mai importantă calitatea relațiilor decât resursele materiale. Altfel spus, între un părinte cu foarte multe resurse, dar mai puțin im­plicat în viața copilului și care nu este figura de atașament primară, și un părinte cu mai puține resurse, dar implicat și față de care copilul este puternic atașat, acesta din urmă are, de regulă, o influență mai pozitivă asupra copilului pe termen lung.

O altă situație foarte problematică o reprezintă cauzele intens conflictuale, acele cauze în care conflictul dintre părinți este intens, durează de mai mulți ani, iar părinții au mai multe dosare civile sau penale unul împotriva altuia. În aceste situații, copiii trăiesc de mult timp într‑un mediu intens conflictual, au fost implicați în conflictul dintre părinți, au fost mesageri, au spionat sau asupra lor s‑au făcut numeroase presiuni, au fost puși să păstreze secrete și au fost expuși la multe comportamente nepotrivite. Mai mult, au fost ascultați de nenumărate ori la diferite instanțe, DGASPC sau autoritatea tutelară și, din practica proprie, observăm că nu întotdeauna au avut opinii pozitive în legătură cu aceste ascultări. Este posibil ca, în astfel de situații, unii copii să ajungă să prefere un contact foarte redus sau deloc cu unul dintre părinți, pentru a se proteja de conflictul intens sau exploziv dintre aceștia: decât să mai asiste la acele interacțiuni dintre părinți, uneori preferă să sacrifice contactul (și uneori relația) cu un părinte.

De asemenea, tot în cazul acestor copii, este rezonabil să ne imaginăm că în tot acest istoric conflictual îndelungat, în care au fost expuși la numeroase ten­siuni și evenimente încărcate emoțional, opinia lor poate fi mai puternic influ­ențată de ceea ce s‑a petrecut în familia lor.

5.3. Copilul influențat

Atragem atenția cititorului că această discuție repre­­zintă partea cu cel mai puțin fundament științific din tot ghidul de față; infor­­mațiile prezentate aici reprezintă nimic altceva decât un bricolaj între refe­ririle sporadice din literatură și practica profesională a subsemnatului, uneori infuzată de opiniile colegilor împreună cu care am audiat minori. Am avut de ales între a ignora întru totul acest subiect sau să îl abordăm într‑o manieră nesatisfă­cătoare: sperăm că am ales răul cel mai mic!

Această problemă este una dintre cele mai dificile și referitor la care există destul de puține cercetări, din motive ușor de înțeles: cum ar putea fi studiată această situație în mod științific atâta vreme cât aceste (presupuse) influențe asupra copilului au loc în mediul natural al acestuia, mediu la care noi nu avem acces? Aceste influențe sunt foarte volatile, conștiente sau inconștiente, sistema­tice sau sporadice, intenționate sau neintenționate. Toate aceste modalități de influențare a unui copil (sau combinații de modalități) sunt extrem de greu de documentat și nu știm dacă și în ce măsură au avut loc.

Într‑o mai mare sau mai mică măsură, toți copiii sunt influențați. Oferim două motive: în primul rând, ne referim la ce se întâmplă în perioada separării. Copiii adesea sunt expuși unor informații inadecvate: conflict parental, denigrare, au auzit conversații telefonice sau au citit mesaje, părinții le‑au prezentat extrase din acțiunea celuilalt părinte, au fost interogați cu privire la ce se întâmplă la casa celuilalt părinte, informați greșit sau, dimpotrivă, nu li s‑a spus nimic, și exemplele ar putea continua. Mai mult, este posibil ca părinții să mani­feste diferite atitudini chiar și referitor la audiere. Toate aceste evenimente forma­tează interpretarea pe care copilul o dă situației. În al doilea rând, părinții influențează atitudinile copiilor în fiecare zi: cele referitoare la societate, prietenie, răzbunare, ecologie, religie și cele referitoare la… celălalt părinte. Adulții mani­festă explicit sau implicit atitudini și comportamente care influențează pozitiv sau negativ opinia copilului în toate aceste aspecte ale vieții; aceste influențe fac parte din economia firească a vieții de familie, ele sunt obișnuite și frecvente. Însă sunt comportamente volatile, dificil de identificat. În practică, uneori avem unele dovezi că astfel de comportamente au loc, însă acestea sunt doar aproximări, estimări și nu știm nici dacă au produs efecte sau nu. Problemele apar atunci când încercăm să le estimăm în baza relatărilor făcute de copil, încercare deosebit de dificilă.

Deși regăsim în literatură termenul de „coached children”, de exemplu în ghidul practic al CAFCASS^[30] sau în alte asemenea, nu există referiri specifice la o serie de criterii pe care să le putem utiliza pentru a distinge între copiii influențați și cei mai puțin influențați. Altfel spus, practicienii recunosc fenomenul, dar nu există încă și o abordare științifică a lui.

O serie de studii au arătat că un copil va ține un secret atunci când părintele îi cere acest lucru^[31]. În aceste studii experimentale, un părinte face un lucru greșit, cum ar fi stricatul unei jucării sau al unui laptop în timpul unui joc, și cere copi­lului să ascundă acest lucru. Ulterior copilul este intervievat de un examinator (care poate să poarte și uniformă oficială). O bună parte dintre copiii din aceste studii ascund comportamentul părintelui; cu cât crește vârsta copilului, cu atât scade probabilitatea dezvăluirii, iar întrebările directe par să fie mai eficiente decât reactualizarea liberă în a‑i determina pe copii să recunoască. Mai mult, și promi­siunea de a spune adevărul pare să influențeze decizia lor. Acestea sunt însă doar studii experimentale, dar care indică în aceeași direcție: este posibil (și uneori probabil) ca unii copii să țină partea unui părinte și să denatureze realitatea.

Nu știm însă cum influențează deciziile copiilor de fi sinceri/nesinceri situațiile complexe de familie și contextul turbulent al unei despărțiri; putem doar să extrapolăm datele menționate anterior. Pentru aceste contexte reale, credem că o serie de indicatori pot orienta aprecierile noastre. Astfel, printre elementele care pot indica faptul că un copil a fost puternic influențat pot fi următoarele:

– neconcordanța între intensitatea respingerii unui părinte și motivele invocate;

– limbajul de adult și termeni nespecifici vârstei (Am fost molestat);

– lipsa detaliilor specifice și neoferirea acestora nici la solicitări repetate; discurs general;

– nu reușește să identifice aspecte pozitive și negative despre ambii părinți;

– aceleași argumente, în aceeași ordine, cu aceleași cuvinte, în mod repetat;

– dorința de a intra direct în subiect, încă de la început: Am venit să spun…;

– termeni absoluți: întotdeauna/niciodată (doar atunci când sunt utilizați la modul absolut, nu când înseamnă de obicei).

Menționăm încă o dată că aceste elemente din discursul copilului nu sunt indicatori absoluți ai faptului că acel copil este influențat, ci doar potențiali. Mai mult, credem că trebuie să se regăsească mai mulți odată în discursul copilului, nu doar unul. Pe măsură ce se vor acumula mai multe date, vom ști care dintre ei au o oarecare validitate și care nu. De aceea, ei au doar rol orientativ.

În contextul acestui subiect, facem precizarea că în mod intenționat nu am abordat conceptul de alienare parentală în ghidul de față: acesta este un concept controversat, cu statut științific încă incert, adesea eronat (și nejustificat) utilizat în instanță și ale cărui efecte nu sunt întotdeauna în interesul superior al copilului^[32]. Complexitatea analizei fenomenului alienării parentale depășește scopurile și limitele ghidului de față și va fi tratată separat^[33].

5.4. Vârsta

Chiar și copiii de 4‑5 ani pot fi intervievați, mai ales dacă sunt victime ale unor abuzuri. Părintele poate rămâne în camera unde se realizează ascultarea, însă este indicat ca acesta să iasă atunci când se abordează subiectul familiei. Aceasta deoarece, dacă părintele este prezent, copilul poate oferi răs­punsuri care să reflecte ceea ce crede el că vrea să audă părintele. De altfel, este indicat ca toți copiii să fie ascultați fără prezența părinților, iar dacă sunt frați, după perioada de acomodare și stabilire a raportului, vor fi ascultați separat.

5.5. Durata, timpul și frecvența^[34]

Aceste concepte pun mari probleme copiilor și trebuie avută grijă atunci când li se cere copiilor să spună cât de des se întâmpla un anumit lucru sau comportament sau dacă un eveniment a avut loc înainte sau după alt eveniment (și cât a durat). Pericolul constă în aceea că cel mai adesea copiii vor răspunde la aceste întrebări, însă nu vom ști precis ce vor să transmită. Pentru un copil „des” înseamnă orice: de la o dată pe zi până la o dată pe lună. Este întotdeauna nece­sară explorarea suplimentară, chiar dacă va trebui să îi oferim noi niște ancore generale, cu limite foarte largi. De exemplu, îl putem ajuta așa: Ai fost pedepsit cam de două ori pe săptămână sau de două ori pe lună? Dacă nu te poți hotărî, nu este nicio problemă. Copiii mai mari vor putea estima mai bine în acest fel. Copiii mai mici de 8 ani au dificultăți în a preciza dacă un eveniment a avut loc înaintea altui eveniment sau durata acelui eveniment.

5.6. Intervievarea anterioară

A mai fost ascultat copilul? De către cine? Cum i s‑a părut (expectanțele sale)? Unii copii au spus că a fost formal sau neplăcut chiar; au menționat că au avut senzația că nu au fost înțeleși. Dacă copilul a mai fost ascultat, este o idee bună să îl întrebăm cum i s‑a părut.

Interviul este realizat de obicei de judecător, însă dacă participă și grefierul, acesta trebuie prezentat copilului: La discuția noastră va asista și doamna grefier; ea va nota răspunsurile tale, pentru ca eu să nu uit ceva important din ceea ce îmi spui tu.

5.7. Copiii cu dizabilități intelectuale

În această categorie intră copiii cu un coeficient de inteligență sub 70, însă adițional ne vom referi și la copiii cu tulburări de învățare din spectrul autist, cu sindrom Down sau Williams. Discuția din această secțiune se bazează pe informațiile oferite de L.A. Henry și cola­boratorii (2011)^[35], capitol în care citi­torul interesat va găsi mai multe detalii despre aceste categorii de copii cu dez­voltare atipică.

În primul rând este util să facem diferența dintre vârsta mentală și vârsta cronologică, deoarece vârsta mentală pare a fi un ghid foarte bun care ne permite să estimăm abilitățile copilului înainte de audiere. Vârsta mentală a copiilor este determinată de coeficientul lor de inteligență, prin comparație cu cel al copiilor de aceeași vârstă. Astfel, un copil de 14 ani poate avea o vârstă mentală de 10 ani, ceea ce înseamnă că ne vom raporta la el ca la un copil de 10 ani. Cercetările au arătat că abilitățile copiilor cu dizabilități intelectuale ușoare sau moderate de a relata evenimente la care au asistat sau la care au participat sunt foarte depen­dente de vârsta mentală. În exemplul de mai sus, copilul de 14 ani va reuși să ofere informații la fel de bine ca un copil de 10 ani. Mai mult, acuratețea acestor informații este similară cu cea a copilului de 10 ani, adică foarte ridicată (cu condiția ca acel copil să nu fi fost contaminat cu informații false în vreun fel). Un aspect care însă trebuie avut în vedere se referă la faptul că în general se pare că, în cazul copiilor cu dizabilități intelectuale, sugestibilitatea lor este mai ridicată, de aceea este nevoie de o atenție sporită la tipul de întrebări utilizate (este important și dacă anterior copilul a fost intervievat într‑un mod sugestiv, deoarece memo­riile lui ar putea fi distorsionate).

Copiii cu tulburări din spectrul autist au dificultăți în a‑și aminti aspectele sociale sau personale și au dificultăți de exprimare din cauza problemelor de limbaj (în funcție de intensitatea simptomelor), dar acestora le este foarte greu să inducă în eroare un investigator. Copiii cu autism înalt funcțional pot să își reamintească o serie de informații și detalii, dar nivelul lor va fi ceva mai scăzut decât al copiilor cu dezvoltare tipică.

Copiii cu sindrom Down au probleme de limbaj și de exprimare și de aceea uneori pot fi greu de înțeles. Cu toate acestea, pot să își amintească destul de bine detalii spațiale și vizuale. Sunt prietenoși și uneori neascultători. Capacitatea lor de a înțelege limbajul este mai bună decât capacitatea de a produce limbajul, însă se situează sub nivelul copiilor dezvoltați normal. Pot relata detalii vizuale, dar mai puțin conversații. Este foarte indicată prezența unei persoane care îi cunoaște bine, pentru a clarifica ceea ce transmite copilul și pare neinteligibil. Au aptitudini non‑verbale ridicate și pot fi puși să deseneze sau să facă schițe.

Copiii cu sindrom Williams au deficiențe intelectuale ușoare spre moderate și un pattern neregulat al abilităților: își amintesc mai ușor informații verbale decât informații vizuale sau spațiale. Sunt sociabili și prietenoși, dar și anxioși. Nu există suficiente date referitoare la acuratețea relatărilor, dar este foarte probabil ca aceasta să fie supraevaluată.