Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Apoi, antrenamentul narativ permite estimarea nivelului de dezvoltare și înțe­legere al copilului, sau alte particularități ale acestuia. Nu toți copiii de 9 ani posedă aceleași cunoștințe (referitoare la rolul judecătorului sau la conceptele de infidelitate sau trădare, de exemplu) sau stăpânesc aceleași concepte (datoria morală de spune adevărul); în cadrul antrenamentului narativ vom putea estima ce limbaj trebuie să utilizăm cu copilul, ce concepte și cât de simplu sau complex să le abordăm. De asemenea, tot la începutul interviului se pot observa unele particularități, cum ar fi ritmul mai încet al unor copii. Astfel, aceștia nu resping interacțiunea, colaborează cu intervievatorul, însă răspund cu latență mare și vorbesc foarte rar. În cazul acestor copii este nevoie de foarte multă răbdare, pentru a le oferi șansa de a oferi toate informațiile pe care le dețin; de asemenea, este necesar să nu adresăm o nouă întrebare dacă copilul nu răspunde repede, deoarece trebuie să avem în vedere că acel copil are nevoie de mai mult timp să formuleze un răspuns. Ca reper, menționăm că intervievarea unui băiat în vârstă de 8‑9 ani cu aceste particularități a durat o oră și 37 de minute, cu 2 pauze scurte de desen.

Faptul că manifestăm interes față de copil și față de ceea ce este important pentru el și îl ascultăm cu atenție pentru câteva minute adesea contribuie enorm și la stabilirea raportului cu acesta, un alt motiv pentru necesitatea acestei etape.

3.2.6. Regulile conversaționale. Regulile conversaționale reprezintă 2‑3 instrucțiuni scurte referitoare la modul în care se va desfășura conversația. Nece­sitatea introducerii acestora derivă dintr‑o serie de așteptări nerealiste ale copiilor, observate atât în practica judiciară, cât și în cercetare. Astfel, uneori aceștia cred că:

– nu e voie să răspund cu „Nu știu”;

– trebuie să răspund la fiecare întrebare, chiar dacă nu o înțeleg;

– dacă o întrebare este repetată, înseamnă că nu am răspuns corect prima dată;

– nu este voie să‑l corectezi pe intervievator.

Pornind de la aceste observații, au fost introduse în ghidurile de intervievare câteva reguli scurte care îi sunt spuse copilului la începutul interviului. Mențio­năm că în domeniul penal mai există și regula prin care se transmite copilului că intervievatorul nu a fost de față și nu știe ce s‑a întâmplat, însă apreciem că este mai puțin relevantă pentru contextul de față. Cititorul interesat poate găsi mai multe detalii în studiul realizat de Brubacher și colaboratorii (2015)^[26].

Informarea copilului că poate răspunde cu „Nu știu” a fost regula studiată cel mai intens și este considerată a fi cea mai importantă. Îi putem spune copilului: Eu îți voi pune mai multe întrebări; dacă nu știi răspunsul la o întrebare, spune „Nu știu”. Nu ghici. Apoi, este util uneori să transmitem copilului că dacă nu a înțeles o întrebare, ne poate comunica acest lucru: Dacă nu înțelegi o întrebare, spune‑mi și o voi reformula. Apoi, transmitem simplu copilului că dacă am înțeles ceva greșit, poate să ne corecteze. Majoritatea copiilor vor evita să corecteze intervievatorul dacă nu li se specifică acest lucru; această regulă de obicei se introduce atunci când parafrazăm: Uite, Andrei, vreau să văd dacă am înțeles bine ce mi‑ai spus. Tu spui că… Dacă ceva nu am înțeles bine, te rog să mă corectezi. Nu în ultimul rând, dacă dorim să revenim la un subiect sau să clarificăm o întrebare specifică, putem face asta, dar cu condiția să prevenim copilul. Am discutat mai devreme despre… Aș dori sa te mai întreb ceva în legătură cu acest lucru. Dacă revenim la o întrebare fără această aten­ționare (sau dacă adresăm aceeași întrebare de două ori), o parte dintre copii se vor gândi că primul răspuns dat de ei nu a fost bun, corect sau nu ne‑a plăcut și există riscul să și‑l schimbe (mai ales dacă intervievatorul este directiv, nu a stabilit adecvat raportul și utilizează întrebări sugestive). Pe lângă faptul că intervievatorul nu va mai ști care este de fapt răspunsul corect și va fi confuz, în acest mod chiar el este cel care discreditează copilul prin adresarea de întrebări nepotrivite: dacă nu repeta de 2‑3 ori întrebarea fără atenționare, copilul nu și‑ar fi schimbat răspunsul. Un copil care își schimbă răspunsul este perceput mai puțin credibil.

Aceste reguli nu trebuie recitate într‑un mod mecanic cândva în etapa de stabilire a raportului; credem că cel mai bine este să le introducem treptat. De exemplu, la trecerea spre subiectele principale putem introduce regula „Nu știu”, așa cum a fost exemplificat mai sus. Apoi, la prima sumarizare putem introduce regula referitoare la corectarea intervievatorului. Apoi, atunci când adresăm o între­bare mai dificilă, pe care nu suntem siguri că am reușit să o formulăm sufi­cient de simplu, putem preciza că dacă nu a înțeles, să ne spună. Referitor la adre­sarea aceleiași întrebări, poate nici nu este necesar și atunci nu enunțăm regula. Dar dacă vrem să o facem, o putem introduce cândva pe parcurs sau spre final, când revenim la acea întrebare. Credem că această metodă graduală este mai eficientă decât enunțarea mecanică, deoarece copilul poate uita una sau două dintre ele dacă sunt prezentate toate deodată. Suntem conștienți că astfel este mai dificil pentru intervievator, deoarece se poate ca el să uite regulile, dar practica a arătat că, odată devenite automatisme, utilizarea regulilor devine rutină; automo­ni­torizarea este necesară doar la început.

Tot în această secțiune ne vom referi și la faptul că trebuie să permitem copilului să exercite un anumit grad de control asupra discuției, mai ales în etapa de stabilire a raportului și antrenament narativ, pentru a demonstra faptul că răspunsurile lui sunt de un real interes pentru noi. Când simt că sunt controlați, presați sau că cineva stabilește toate regulile de desfășurare a dialogului, copiii devin mai puțin spontani și mai precauți. De aceea, atunci când un copil de exemplu vorbește despre un subiect care nu este de interes pentru noi, în loc să îl întrerupem, mai avem răbdare câteva zeci de secunde, până termină sau face o pauză și îi spunem: Foarte interesant ce îmi spui acum; putem să vorbim și despre aceste lucruri, dar aș dori să vorbim și despre… (ce ne interesează pe noi în acel caz). O astfel de interacțiune transmite considerație pentru opinia lui și încurajează copilul ca ulterior să ofere informații spontan, din proprie inițiativă, deoarece vede că acestea sunt valorizate.

Această regulă nu este valabilă în cazul copiilor care încearcă să preia con­trolul discuției. Unii copii încep să vorbească cu entuziasm despre aspecte neutre sau hobby‑uri de‑ale lor pentru a evita întrebările referitoare la familia lor. Chiar și când aceste întrebări apar, deturnează discuția repede spre subiecte mai puțin neplăcute. În această situație nu are rost să îi permitem copilului prea mult să detalieze ce tehnică folosește el la cursurile opționale de grafică, deoarece nu ne sunt de folos acele informații. Intervenim și îi transmitem că ne interesează acest subiect și vom reveni la el, însă acum am prefera să discutăm și despre părinții lui, de exemplu. Acest comportament al copilului probabil se va repeta; atunci putem să menționăm mai clar că pe noi ne interesează să discutăm mai detaliat despre familia lui, pentru a‑l ajuta. Este important ca atunci când facem aceste precizări să utilizăm același ton prietenos și cald de până atunci, nu unul iritat sau nerăbdător (aspecte comunicaționale care afectează grav raportul cu copilul)!

Până în acest moment am discutat elementele de început al unui interviu: stabilirea raportului, informarea copilului, limitele confidențialității, antrena­mentul narativ. La prima vedere poate părea că sunt atât de multe lucruri care trebuie făcute înainte de a ne focaliza pe subiectele care ne interesează. Or, de cele mai multe ori, din cauza volumului de lucru foarte mare, pare să nu existe timp suficient pentru toate subiectele pe care vrem să le discutăm, iar acest ghid de interviu tocmai prezintă o metodă foarte consumatoare de timp! Din fericire, această logică nu este corectă. Acești pași inițiali pot să dureze de obicei oriunde între 8 și 15 minute, ceea ce nu este exagerat. Mai mult, o serie de studii au arătat că aceste minute nu se adaugă timpului total al interviului^[27]! Aceasta deoarece, pe parcursul antrenamentului narativ, copilul învață că trebuie să relateze cât mai multe detalii, ceea ce înseamnă că vor fi necesare mai puține întrebări de clari­ficare sau detaliere ulterioare; mai puține intervenții din partea intervievatorului înseamnă un interviu mai fluid și mai scurt.

Este important de menționat faptul că dacă un intervievator nu reușește să stabilească adecvat raportul cu un copil, trecerea la etapele ulterioare nu este indicată. Copilul va răspunde la întrebări, deoarece nu are încotro, dar informațiile oferite de el vor fi lacunare sau mai puțin valide. Se poate repro­grama audierea și se poate face o nouă încercare sau se poate schimba intervie­vatorul. În cazuri mai rare, deși intervievatorul este competent, copilul nu îl acceptă din motive care nu îi sunt imputabile.

3.3. Etapa principală

3.3.1. Teme/domenii de investigat. În continuare vom enumera o serie de teme care pot fi explorate în intervievarea copiilor; desigur, nu în fiecare caz vor fi abordate toate dintre acestea, deoarece fiecare dosar are particularitățile lui și ne pot interesa doar una, două sau trei dintre ele. De asemenea, acestea nu sunt exhaustive, orice alt subiect sau aspect din viața copilului putând constitui o astfel de temă. Ne referim la orice subiect care poate aduce lămuriri care să faciliteze deciziile referitoare la domiciliu, program de vizită etc.

3.3.2. Tipurile de întrebări. Cu privire la tipurile de întrebări indicate, în literatura de specialitate regăsim un acord unanim: pe cât posibil trebuie utilizate întrebări deschise, care să invite copilul la descrieri, elaborări și oferire de detalii fără prea multe alte intervenții din partea intervievatorului. Altfel spus, trebuie încurajată reactualizarea liberă; aceasta oferă cele mai acurate informații și se concretizează prin a solicita copilului să povestească liber un anumit eveniment. În acest timp nu întrerupem pentru a cere clarificări, oferim doar încurajări pentru a continua relatarea: Așa, și apoi? Îhâm… Da… Aaa, înțeleg!. Acest mod de interacțiune cu copilul nu este ușor de implementat în practică, însă rezultatele pozitive care se obțin în acest fel justifică efortul. Printre acestea menționăm:

– determină răspunsuri mai lungi și mai detaliate;

– scoate la iveală informații cu nivel de acuratețe ridicat, mai ales în cazul copiilor mai mici;

– este asociat cu o probabilitate mai redusă a răspunsurilor ambigue sau non‑verbale;

– poate fi utilizat în mod repetat cu privire la același eveniment, fără a com­promite acuratețea răspunsurilor (a se vedea și discuția referitoare la pericolul repetării întrebărilor).

Înainte de a trece la descrierea diferitelor tipuri de întrebări și la ordinea utilizării lor, dorim să facem o precizare referitoare la motivul utilizării între­bărilor deschise: poate nu întotdeauna este suficient de convingă­toare reco­man­darea care sugerează că trebuie utilizate întrebări deschise cât mai mult posibil; de aceea dorim să explicăm de ce întrebările des­chise sunt mult mai indicate, în speranța că aceste lămuriri îi vor motiva supli­mentar pe intervievatori să le utilizeze într‑o mai mare măsură. Să luăm urmă­toarele exemple:

Acestea sunt întrebări pe care un adult le poate adresa unui copil care a vizitat o grădină zoologică; ele sunt justificate în conversațiile de zi cu zi (și utili­zate frecvent), deoarece oferă informații despre experiențele copilului. Nu are mare importanță faptul că între prima și ultima este o diferență uriașă; nici faptul că în loc de cimpanzei ar fi putut fi urangutani sau că de fapt nu erau elefanți la acea grădină zoologică, dar copilul a admis că a văzut deoarece așa a sugerat persoana care îl chestiona, copilul crezând că poate i‑a ratat sau a uitat că i‑a văzut. În context judiciar însă, acest grad de imprecizie în comunicare este pri­mejdios, deoarece poate releva informații eronate sau chiar false. După cum ușor se poate observa, prima întrebare/invitație este deschisă, ultima este închisă și sugestivă. A doua face parte din categoria C‑întrebărilor (asupra cărora vom reveni imediat), a treia este cu răspuns la alegere, iar a patra este specifică, închisă (care cere răspuns da/nu). A cincea este, de departe, o întrebare foarte sugestivă. Să luăm un exemplu mai apropiat de scopul acestui ghid acum.

Să presupunem că între părinți a avut loc un incident la preluarea copilului de la școală, o neînțelegere referitoare la programul de vizită (cum generează în mod tipic lunile cu 5 weekenduri). Putem începe prin a cere copilului să spună tot ce își amintește și să așteptăm până termină fără să întrerupem (utilizând doar încurajări deschise). Apoi, deoarece știm că au mai fost și alte persoane de față, utilizăm C‑întrebările (tot deschise) pentru a completa informațiile; când copilul îl menționează pe partenerul actual al mamei, adresăm tot o invitație deschisă: Spune‑mi ce a făcut acesta. Iar de aici înainte, la următoarele tipuri de întrebări pot apărea probleme. Mama poate doar l‑a tras pe copil de lângă tată sau l‑a îm­brâncit pentru a putea intra în mașină, însă dacă nu permitem copilului să descrie aceste acțiuni, ci adresăm întrebări specifice, unii dintre copii pot aprecia că acele îmbrânceli au conținut (sau sunt) și lovituri, oferind un răspuns afirmativ la această întrebare cu răspuns la alegere – observăm un prim grad de imprecizie în relatare. Apoi, întrebarea specifică referitoare la înjurături poate releva în continuare informații false, deoarece nu cere o reactualizare, ci o confirmare. Însă nu știm ce înseamnă înjurătură pentru copil, deoarece aceștia au accepțiuni diferite asupra termenului: unii dețin o definiție mai restrânsă, alții mult mai largă. De aceea, pentru a afla dacă au fost utilizate înjurături sau nu, este mai indicat să cerem copilului să ne spună dacă prietenul mamei a intervenit și dacă da, în ce fel. Ultima întrebare este evident închisă, sugestivă și total nein­dicată; sub impactul evenimentului, copiilor le va fi greu să facă distincția dintre îmbrâncitul activ și autoapărare.