Acțiune în vederea anulării Deciziei Consiliului Concurenţei privind constatarea încălcării dispoziţiilor din Legea concurenţei prin care reclamanta a fost sancţionată cu o amendă reprezentând 8,46% din cifra de afaceri și, pe cale de consecinţă, exonerarea de la plata acestei amenzi. Respingerea recursurilor ca fiind nefondate

• Legea concurenţei: art. 5 alin. (1)
• Legea nr. 554/2004: art. 20 alin. (3)
• Legea nr. 554/2004: art. 7
• NCPC: art. 33 alin. (1) lit. a)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal:

– anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 77/20.12.2017 privind constatarea încălcării dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și sancționarea întreprinderilor B. S.A., A. S.R.L., C. S.R.L, Societatea D. S.A. și E. S.A., prin care A. a fost sancționată cu o amendă de 11.212.808,71 RON, reprezentând 8,46% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2016, și, pe cale de consecință, exonerarea A. de la plata acestei amenzi;

– anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 577/23.09.2015 prin care s-a dispus declanșarea, din oficiu, a unei investigații având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de către întreprinderile AEM S.A., E. S.A., A. S.R.L., B. S.A. și C., prin împărțirea pieței producției și comercializării contoarelor electrice și echipamentelor conexe de măsurare a energiei electrice din România și a pieței prestării serviciilor aferente măsurării energiei electrice din România, în perioada 2011-2015 și, pe cale de consecință, anularea Deciziei nr. 77, ca fiind emisă în baza unui ordin de investigație nelegal, iar, în subsidiar:

– anularea pct. 5 din Instrucțiunile Consiliului Concurenței privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 694/2016 („Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor”) sau, în cazul în care s-ar considera că nu sunt întrunite condițiile pentru anulare, înlăturarea acestuia de la aplicare în cazul de față;

– reducerea amenzii în valoare de 11.212.808,71 RON (8,46% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2016) impuse A. prin Decizia 77 precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1132 din 25 februarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de pârât privind cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, ulterior pronunțării prezentei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că „stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului”.

În consecință, apreciază că această critică nu se încadrează la niciun motiv de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ., deci nu poate face obiectul analizei instanței de control judiciar, în calea de atac a recursului, împrejurare față de care, Înalta Curte va admite excepția nulității doar din perspectiva criticii privind cuantumul cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 577/23.09.2015, s-a dispus declanșarea, din oficiu, a unei investigații având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de către întreprinderile AEM S.A., E. S.A., A. S.R.L., B. S.A. și C., prin împărțirea pieței producției și comercializării contoarelor electrice și echipamentelor conexe de măsurare a energiei electrice din România și a pieței prestării serviciilor aferente măsurării energiei electrice din România, în perioada 2011-2015.

Prin Decizia nr. 77/20.12.2017, Consiliul Concurenței a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996 și ale art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de către întreprinderile B. S.A., A. S.R.L., C. S.R.L., Societatea D. S.A., E. S.A.

Pe cale de consecință, Consiliul Concurenței a aplicat reclamantei A. S.R.L. o amendă în valoare de 11.212.808,71 RON reprezentând 8,46% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2016.

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

„când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”)

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global.

Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Înalta Curte apreciază că nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat și nu poate fi primit.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect, în hotărârea pronunțată, îndeplinirea condițiilor legale pentru constatarea și sancționarea unei înțelegeri anticoncurențiale/practici concertate interzise de prevederile Legii concurentei și ale Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, cu respectarea exigențelor probatorii în materie, fiind respinse, totodată, în mod întemeiat apărările recurentei privind anularea ordinului de investigație și pe cele referitoare la Instrucțiunile Consiliului de individualizare a sancțiunilor.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de fond susținând, în esență, următoarele:

• lipsa de credibilitate a declarațiilor de clemență, care ar fi „evoluat” sub aspectul faptelor și perioadelor la care se referă, iar AEM a încercat să își diminueze propriul rol la pretinsa încălcare;

• comportamentul părților nu poate fi considerat un element de probă suficient care, în coroborare cu declarațiile, să permită stabilirea încălcării, precizând că a furnizat explicații plauzibile pentru comportamentele calificate de instanță ca probă a înțelegerii;

• în absența declarațiilor de clemență, autoritatea nu dispune de elemente necesare care să permită constatarea încălcării;

• contestarea de către celelalte părți a faptelor descrise în declarația de clemență, în contextul furnizării unor explicații obiective ale comportamentului pe piață, poate constitui un element suficient al încălcării standardului de probă;

• împrejurarea că pârâtul a extins investigația în baza declarațiilor de clemență nu este de natură să remedieze lipsa de credibilitate a acestora.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută critica recurentei privind faptul că, împrejurarea contestării declarațiilor de clemență și oferirea unor explicații plauzibile și obiective fac ca încălcarea să nu fie dovedită în conformitate cu regulile referitoare la standardul de probă.

Simpla contestare a declarației de clemență nu este de natură a invalida probatoriul administrat în cauză.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că în declarațiile de clemență, se detaliază modul în care s-au purtat discuții între concurenți privind participarea la licitații, atât în situațiile în care societățile nu puteau depune oferte independente și era necesar să se asocieze pentru înregistrarea unei oferte comune, cât și în situațiile în care puteau formula oferte independente, situații în care stabileau loturile pentru care urma să depună ofertele fiecare.

Declarația de clemență și documentele depuse de către întreprinderea AEM au permis stabilirea de către Consiliul Concurenței a încălcării, aceasta furnizând informații pe care autoritatea de concurență nu le deținea la momentul formulării cererii de clemență, cu privire la mecanismul de funcționare și modul în care s-a derulat în concret posibila practică anticoncurențială analizată, stabilirea contextului în care aceasta s-a produs, durata încălcării, prin relevarea unei perioade mai mari față de cea avută în vedere la declanșarea investigației.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a interpretat și a aplicat corect normele referitoare la condițiile și criteriile de aplicare a politicii de clemență, reținând valoarea probatorie a declarațiilor de clemență.

Înalta Curte constată că instanța de fond a recunoscut importanța declarațiilor de clemență, identificând rolul indispensabil al acestora pentru probarea încălcării, apreciind corect necesitatea coroborării probelor pentru a se reține existența faptei și a vinovăției.

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante privind faptul că hotărârea instanței este nemotivată, în condițiile în care, instanța a răspuns pe larg argumentelor recurentei, arătând detaliat rațiunile pentru care încălcarea reținută în cauză are caracter de continuitate și nu poate fi considerată epuizată la data menționată, susținerile privind incidența prescripției fiind, prin urmare, inaplicabile.

Nici argumentele recurentei privind lipsa de continuitate a faptei nu pot fi reținute.

Recurenta-reclamantă susține că manifestarea concurenței are loc la momentul depunerii ofertei, fapta consumându-se instantaneu, la fiecare din datele licitațiilor, determinând, astfel, o durată de sub un an a încălcării.

În cazul de față, s-a constatat că nu s-au realizat mai multe înțelegeri cu consumare instantanee, ci s-a realizat o înțelegere de împărțire a pieței, obiectul cartelului fiind constituit de o serie de licitații în cadrul cărora întreprinderile adoptă un comportament de coordonare global, cu o singură rezoluție contravențională.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și a aplicat corect normele privind definirea pieței relevante, în condițiile în care definirea pieței relevante în cazul acordurilor anticoncurențiale nu implică coordonate stricte, nefiind necesară definiția exactă a pieței relevante.

Consiliul Concurenței a definit piața relevantă respectând criteriile statuate în jurisprudență, incriminat fiind comportamentul în sine, întrucât însuși comportamentul concret al părților implicate înfrânge principiile de concurență, indiferent dacă acesta se manifestă asupra unui număr mai mic sau mai mare de produse ori față de o parte dintre produsele de pe piață.

Astfel, s-a constatat că în perioada de analiză, la procedurile de achiziție publică organizate în perioada 2008-2016 de entitățile care constituie cererea, principalii ofertanți au fost: AEM, E., B., A., C., fiind calculate cotele de piață ale întreprinderilor active pe piața producției și comercializării de contoare de energie electrică și echipamente conexe pentru măsurarea energiei electrice din România în perioada 2008-2016, în funcție de valoarea contractelor atribuite acestora în perioada respectivă.

Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și a aplicat corect art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, în analiza legalității ordinului de declanșare a investigației, aceasta nu s-a limitat la simple afirmații de ordin general pentru a reține caracterul suficient al indiciilor de declanșare a investigației.

Totodată, instanța de fond a interpretat și a aplicat corect art. 7 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererii de anulare a prevederilor art. 5 din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor.

Excepția instituită prin Legea concurenței de la parcurgerea procedurii prealabile prevăzute în Legea contenciosului administrativ este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă asupra tuturor actelor emise de autoritate, acte care, la rândul lor, sunt adoptate în plenul Consiliului Concurenței.

Capătul de cerere privind anularea pct. 5 din Instrucțiuni a fost formulat prin acțiunea introductivă, ca un capăt de cerere principal, distinct de cererea de anulare a Deciziei nr. 77/2017 a autorității.

Recurenta invocă o presupusă contradicție între pct. 5 din Instrucțiuni și principiul proporționalității, susținând că în timp ce Legea concurenței prevede drept singur criteriu ca amenda să nu fie mai mică de 0,5% sau mai mare de 10% din cifra de afaceri totală din anul anterior emiterii deciziei de sancționare, Instrucțiunile sunt cele care stabilesc că nivelul cifrei de afaceri totale reprezintă punctul de plecare pentru determinarea nivelului de bază.

Or, Legea concurenței prevede în mod expres că, la calculul amenzii, autoritatea se raportează la „cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării” și nu doar în ceea ce privește limita minimă și maximă a amenzii.

În ceea ce privește normele referitoare la obligația motivării când este stabilită gravitatea faptei, Înalta Curte în acord cu cele reținute de instanța de fond, consideră că elementele care au condus la concluzia că nivelul pentru gravitatea faptei este de 6%, se referă la sectorul vizat de înțelegere/practica întreprinderilor, esențial pentru economia națională, existența unor elemente de natură economică și juridică, împrejurarea adjudecării licitațiilor de către aceleași întreprinderi pentru o perioadă îndelungată, având ca efect consolidarea poziției acestora și crearea de bariere la intrarea pe piață, contextul în care au avut loc înțelegerile (proceduri de achiziție publică în valoare de 155.508.919 euro), modul de implementare al înțelegerii/practicii prin mecanisme complexe și eficiente.

În urma examinării acestor aspecte, autoritatea a constatat că un cuantum minim pentru gravitate în intervalul 4-6% nu ar fi suficient pentru a asigura caracterul disuasiv al amenzii.

De altfel, nici recurenta nu a indicat motive reale pentru care ar fi trebuit ca autoritatea să acorde minimul de 4% pentru gravitate mare, singurele argumente fiind de natură comparativă, fie cu situația altor întreprinderi din aceeași investigație, fie cu situația unor întreprinderi din alte investigații.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței

Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat în mod corect la reindividualizarea sancțiunii prin raportare la durata faptei.

Respectarea limitelor stabilite de Instrucțiuni nu prezintă relevanță pentru aprecierea proporționalității majorării aplicate în funcție de durată.

Simpla respectare a procentului maxim de majorare în funcție de durată, stabilit de Instrucțiuni, nu implică și respectarea principiului proporționalității.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia gravitatea încălcării demonstrează necesitatea impunerii unei amenzi cu un suficient efect disuasiv prin raportare la gradul de nocivitate a faptei.

Astfel, nu se poate motiva aplicarea majorării maxime pentru durată prin raportare tot la gravitate, căreia nu i se poate acorda o dublă relevanță. Din moment ce deja s-a stabilit un cuantum pentru gravitate în prima etapă, când autoritatea a aplicat un procent de 6% din marja de 4-8% pentru categoria faptelor de gravitate mare, nu se poate da din nou relevanță gravității și la stabilirea majorării pentru durată.

Încadrarea faptei reținute în categoria încălcărilor de lungă durată nu justifică în mod automat aplicarea unui procent de majorare la nivelul maxim de 10%, duratele concrete ale încălcărilor reținute în sarcina fiecărei întreprinderi sancționate trebuind să se reflecte în procentele de majorare stabilite.

Așadar, simplul fapt că presupusa încălcare depășește pragul de 5 ani stabilit în Instrucțiuni nu justifică în mod automat aplicarea procentului maxim al majorării.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia particularizarea procentului majorării prin raportare la durata concretă a încălcării reținute în sarcina fiecărei întreprinderi și aplicarea diferențiată a majorării stabilite pentru fiecare întreprindere ar infirma caracterul discreționar al stabilirii majorărilor.

După cum a reținut și instanța de fond, marja largă de apreciere a autorității cu privire la procentul majorării pentru durată nu echivalează cu posibilitatea unei aprecieri discreționare.

Astfel, față de marja de „până la 10%”, Consiliul Concurenței avea obligația de a efectua o individualizare în concret, prin raportare la toate împrejurările relevante ale cazului, pentru fiecare întreprindere, nu să stabilească în mod discreționar cuantumul adițional la nivelul maxim, independent de durata concretă a încălcării reținute în sarcina fiecărei întreprinderi.

De asemenea, este nefondat și motivul de recurs invocat în sensul în care instanța de fond a reindividualizat greșit sancțiunea prin raportare la circumstanțele atenuante.

Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanța de fond faptul că reținerea incidenței unei circumstanțe atenuante conferă întreprinderii o vocație de a se bucura pe deplin de efectul legal al existenței acesteia, la nivelul maxim, iar o eventuală reducere a acestui efect către nivelul minim nu se poate realiza în lipsa unor elemente care să justifice o astfel de măsură.

Instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal lipsa oricărei motivări a Consiliului Concurenței pentru aplicarea reducerii minime de 5% a nivelului de bază a amenzii pentru fiecare dintre cele două circumstanțe atenuante reținute.

Contrar susținerii Consiliului Concurenței în sensul că „revine societății să demonstreze că ar fi trebuit să beneficieze de reduceri suplimentare”, Înalta Curte apreciază că este în sarcina autorității de concurență să valorifice motivat prin decizia de sancționare existența unor eventuale particularități ale cauzei apte să conducă la reducerea nivelului de bază al amenzii, aspect pe care Consiliul nu l-a cuprins în actul administrativ.

De altfel, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că alegerea procentului aplicabil în ipoteza reținerii unei circumstanțe atenuante aparține indiscutabil Consiliului Concurenței, iar motivarea alegerii trebuie să rezulte în primul rând din cuprinsul deciziei de sancționare.

În ceea ce privește motivarea actului administrativ, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că motivarea actului administrativ reprezintă o veritabilă condiție de validitate, o garanție împotriva conduitei arbitrare a autorităților publice menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii lor discreționare.

De asemenea, în mod temeinic și legal s-a constatat că, în cauză, Consiliul Concurenței nu a arătat care a fost motivul pentru care, deși a reținut cele două circumstanțe atenuante, nu a realizat valorificarea acestora prin acordarea nivelului maxim în cazul reclamantei A. (reducere de 10%) sau a altui nivel, alegând aplicarea efectului minim (reducere de 5%).

Instanța de control judiciar reține că un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate, și anume: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Înalta Curte precizează că obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivelul dreptului unional.

Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Într-o atare situație, actul administrativ este lipsit de previzibilitate și coerență, iar vătămarea există.

În ceea ce privește circumstanțele reținute în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

– cu privire la prima circumstanță atenuantă – a implementării unui program de conformare cu regulile de concurență, recurenta-reclamantă a adoptat și a implementat în mod efectiv un program de conformare cu legea concurenței, care reprezintă un standard la nivelul tuturor companiilor din grup și a dovedit îndeplinirea condițiilor prin furnizarea de documente în acest sens.

– cu privire la a doua circumstanță atenuantă – colaborarea efectivă și deplină cu autoritatea de concurență se constată că recurenta-reclamantă a cooperat cu autoritatea de concurență, respectiv a prezentat autorității, în mod voluntar, informațiile utile despre piață și a contactat benevol autoritatea pentru prezentarea politicii de conformitate a societății.

Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal instanța de fond a procedat la reindividualizarea sancțiunii și a aplicat o reducere de 10% pentru fiecare circumstanță atenuantă, cenzurând modalitatea arbitrară în care Consiliul a stabilit reducerea minimă de 5% pentru fiecare din cele două circumstanțe atenuante.

Astfel fiind, nici această critică nu poate fi primită.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula motivul de recurs din perspectiva criticii privind cuantumul cheltuielilor de judecată, invocat de recurentul-pârât în recursul formulat și, totodată, va respinge recursurile, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.