„Viorel Mihai Ciobanu a luat de la el neodihna, focul şi nerăspunsurile”

Evelina Oprina: Vă mulțumesc, stimate domnule Profesor, pentru că ați acceptat să acordați un interviu pentru cititorii Revistei Române de Jurisprudență, revistă care în anul 2022 este dedicată memoriei profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu.

Nicolae Popa: Stimată doamnă judecător Evelina Oprina, director al Revistei Române de Jurisprudență, răspund cu drag întrebărilor ce urmează să constituie un dialog care privește conturarea personalității unui fost coleg și bun prieten, Viorel Mihai Ciobanu.

Evelina Oprina: Ca un colaborator apropiat, coleg și prieten al Profesorului Viorel Mihai Ciobanu, care este cea mai puternică impresie pe care o păstrați și astăzi despre Profesor?

Nicolae Popa: Pe Viorel Ciobanu l‑am cunoscut în momentul admiterii sale în facultate, lucrând cu seria sa în anul I, la disciplina teoria generală a statului și dreptului și apoi la sociologia juridică. Închid ochii și‑l revăd, înalt, demn și mândru, venit din Huedin, hotărât să cucerească Bucureștiul. L‑am apropiat repede și l‑am urmărit pe drumul său de afirmare. Astăzi parcă nici nu pot să‑mi explic plecarea sa grăbită. Am exprimat acest lucru în revista pe care o am în față și pe care o conduc din anul 1995, Revista de Drept Public,
nr. 2/2016 în care, la rubrica In memoriam scriam că este greu să înțeleg trecerea sa, neve­rosimilă, în lumea de dincolo.

Colaborarea noastră din facultate sau din afara ei a avut ca fundament o perfecta tovărășie a sentimentelor și o comunitate a stărilor de autentică esență morală. Viorel a evoluat pe linia de gândire a înaintașilor (Herovanu, Tocilescu, Șendrea) și a știut să stea aproape de maeștrii săi, profesorii Ilie Stoenescu și Savelly Zilberstein, învățând de la aceștia lecția adevărată a vieții, trăită cu demnitate și cu dragoste de țară. Da, cu dragoste de țară, întrucât, ca orice ardelean, a purtat alături de inimă sentimentul patriotismului și al iubirii valorilor naționale. Viața ne‑a apropiat; Viorel mi‑a devenit unul dintre prietenii dragi, alături de care am trăit împreună cu familiile, momente de autentică amiciție. Am prețuit integritatea sa morală. M‑au impresionat refuzul său de dependență și verticalitatea sa. Împreună cu reputatul profesor Corneliu Bârsan am pus bazele noii curricule a pre­gătirii juridice superioare, după ianuarie 1990. Viorel a fost un om credincios. Credea în supremația divină și în resursele de gingășie ale sufletului. Îmi aduc aminte și acum de gestul iubitoarei sale soții, care suferea teribil și a făcut, într‑un cărucior, ultima vizită la Viorel, în spital, în ultima sa zi de suferință, însoțită de preot, care l‑a dezlegat de cazna lui. Aceasta a fost, mi s‑a părut, mult așteptatul Crainic izbăvitor trimis de Dumnezeu.

În mărinimia lui, Viorel a cerut mai nimic de la viață dând, în schimb, tot, iar ceea ce a dat în final, ca o încununare a vieții sale – Codul de procedură civilă, va fi fără îndoială hrană pentru zeci de generații.

Spunând toate acestea despre Viorel, simt cum cuvântul se caută pe el însuși și se găsește tot mai greu. Adeseori, noaptea, în clipele mele de taină și de lectură, îmi este dor de Viorel, așa cum îmi este dor și de Emil Molcuț și de Ionică Muraru, de Ion Besoiu. Doamne, oprește rogu‑te această trecere precipitată a Styxului!

Evelina Oprina: Cum a fost colaborarea dumneavoastră cu Profesorul atât din perspec­tiva profesională, cât și din cea umană?

Nicolae Popa: După cum rezultă din cele spuse înainte, colaborarea mea cu Viorel Ciobanu a început, mai întâi, în primii ani de studenție. Spun acest lucru întrucât am considerat întotdeauna că activitatea la seminar cu studenții este o formă de colaborare. Cuvântul seminar vine de la semina (sămânță). Cea mai frumoasă formă de învățare este, și pentru asistent și pentru student, colaborarea în cadrul organizat al dezbaterilor cu studenții. Am și acum nostalgia acelor minunați ani. Mă pregăteam în bibliotecă pentru fiecare temă pe care o afișam spre dezbatere cu studenții. Nu am stat niciodată la catedră, obișnuiam să mă deplasez în sala de seminar. Țin minte o observație pe care mi‑a făcut‑o șeful meu de disciplină, profesorul Schreiber, care în primul an de asistent a venit săp­tămânal la câte un seminar și mi‑a spus să încerc să păstrez distanța și să nu mă mișc atât de mult.

Am promis să aplic ceea ce mi‑a propus distinsul profesor, dar nu am putut pune în aplicare până la capăt sfatul. Stând aproape de studenți am reușit să‑i cunosc mai bine. La întâlnirile, peste ani, cu generațiile de absolvenți, atunci când se strigă catalogul, presăram secvențe din experiența trăită la seminar cu studenții. Așa am ajuns să‑l cunosc bine și pe studentul Viorel Mihai Ciobanu. După absolvirea facultății și selectarea sa în corpul didactic, formele de colaborare au evoluat. Îmi amintesc, spre exemplu, de anii în care ne întâlneam la Ministerul Învățământului. Eu aveam o oarecare vechime, fiind încadrat încă din anii 1963‑64 în corpul inspectorilor ministeriali. După 1975 a fost încadrat și Viorel. Schimbam des impresii despre semnificația acestor experiențe. După 1990 aceste „stagii” și‑au dovedit utilitatea. Viorel Ciobanu a rămas o perioadă importantă în calitatea de decan, profesorul Bârsan trecând în spațiul justiției europene a drepturilor omului, iar eu abor­dând alte domenii ale experienței practice juridice. Anii în care a condus facultatea au fost adevărate puncte de reper în evoluția instituției. Îmi amintesc, de asemenea, cu multă satisfacție de experiența dobândită la Curtea Constituțională a României, o autoritate judiciară nouă, în cadrul căreia Viorel a exercitat un mandat de 6 ani și, într‑o competiție cu juriști de excepție – Mihai Constantinescu, Victor Dan Zlătescu, Ioan Muraru și alții), Viorel Ciobanu a reușit să impună o traiectorie lăudabilă procesului apărării Drepturilor funda­mentate ale omului. În toate aceste ipostaze, Viorel și‑a pus în valoare fantastica lui gene­rozitate spirituală. Mă gândesc adesea la destinul său superb, dar, în aceeași măsură, nedrept, comun cu cel al marilor risipitori.

Evelina Oprina: Cum era Profesorul Ciobanu în relația cu studenții și cu doctoranzii, cum era perceput de către aceștia?

Nicolae Popa: Profesorul Viorel Ciobanu a iubit catedra, facultatea așa de tare încât a ajuns să se identifice cu menirea superioară a învățământului, aceea de a pune la dispoziția societății specialiști integri, devotați ideilor superioare ale justiției și dreptății. Și‑a exercitat munca de formator de specialiști, dar și de caractere, ex professo, cu demnitate și cu cinste. Profesorul Ciobanu era iubit și respectat de către studenți, masteranzi sau doc­toranzi pentru că știa să transmită adevăruri la care studenții aveau neapărată trebuință. Prelegerile sale au avut dintotdeauna o coloratură personală dată de amploarea ideilor științifice pe care le stăpânea cu autoritate și pe care le cupla cu rezonanța sa sufletească și cu experiența sa practică. A preluat de la înaintași metoda euristică de cercetare, a per­fecționat‑o, mai ales prin aceea că a știut să ridice prelegerea universitară de la prezentarea unor adevăruri „moarte”, extrase dintr‑o bibliografie rece, la analize mustind de viață, în stare să mobilizeze energiile studențești spre cunoașterea formelor vieții juridice auten­tice. Stilul abordărilor sale era caracterizat prin simplitate și claritate (simplex sigillum veri). Era ferm convins că, pentru ca lucrurile să rămână în matca lor firească, se impun transformări reale în societate, este nevoie de progrese în educație, de construirea unei culturi a libertății.

Pentru tot ce a făcut spre binele învățământului și științei dreptului, studenții i‑au adus (continuă s‑o facă) mai mult decât un act de admirație colectivă, un adevărat omagiu de recunoștință publică.

Evelina Oprina: Sunteți profesor universitar și autor a numeroase lucrări de specia­litate juridică. Apreciați, domnule Profesor, că sistemul de învățământ de astăzi oferă ga­ranția formării unor generații de viitori profesioniști ai dreptului, bine pregătiți și cu carac­tere consolidate?

Nicolae Popa: Răspunzând la o întrebarea anterioară, am adus vorba despre ce s‑a întâmplat în zilele fierbinți de după decembrie 1989. A fost adusă o nouă conducere a facultății, cu profesorul Bârsan decan, profesorul Viorel Ciobanu și subsemnatul prodecani. Între primele măsuri adoptate s‑au numărat și restructurarea planului de învățământ și racordarea la nivelul de învățare prezent în marile școli de drept din Europa. Am comparat planurile de la facultățile de drept din Franța, din Germania, Elveția, Spania. Prin tradiție sistemul Francez ne era cel mai apropiat (de aceea am organizat Colegiul franco‑român, care‑și are sediul și acum în facultatea de drept din București). S‑a depus un efort consi­derabil într‑o perioadă de peste doi ani. Cadre didactice tinere au fost trimise la docu­mentare într‑o serie de universități străine. Între timp au apărut și instituții private de învățământ juridic, iar în centre universitare cunoscute au fost organizate facultăți de drept. Această proliferare a învățământului superior juridic a fost justificată de nevoia sporirii numărului de specialități. În general, programele de învățământ au fost adoptate și de noile centre de pregătire superioară (de stat sau private).

Teoretic, s‑ar putea spune că există garanții, care sunt supravegheate de Ministerul Învățământului, pentru un învățământ de calitate. Având în vedere că admiterea în profesie (judecător, procuror, avocat, notar, consilier) se organizează pe bază de concurs, credem că se poate considera că garanțiile de care vorbeam pot, în principiu, să asigure condițiile pre­liminare de bune practici în activitatea juridică.

Evelina Oprina: Și pentru că mă interesează foarte mult părerea dumneavoastră de specialist, luând în considerare și experiența dumneavoastră profesională practică, vă rog să ne spuneți cum evaluați sistemul actual de justiție? Răspunde el nevoilor societății? Dacă puteți să ne indicați 1 sau 2 direcții care ar trebui schimbate ori îmbunătățite pentru a crește gradul de încredere a cetățenilor în actul de justiție.

Nicolae Popa: Întrebarea aceasta readuce în discuție o temă pe care, de multă vreme, am abordat‑o, inclusiv în întâlnirile la care participa și profesorul Ciobanu. Este vorba de așa numita criză a justiției, cu consecința neadaptării sistemului la așteptările oamenilor. Starea aceasta de „criză” n‑a fost, nici pe plan intern și nici pe plan extern, abordată plecând de la premise și ajungând la concluzii.

Autoritățile publice (președinții republicii, parlamentele, guvernele) au preferat să stea departe, deși atât Constituția, cât și legile organizării și funcționării justiției îi obligă să acționeze, în limitele fixate legal, pentru găsirea celor mai potrivite formule de funcționare a autorității judecătorești. Pe plan extern, lucrurile nu au stat mai bine. MCV‑ul inventat pentru România și Bulgaria cu ocazia primirii acestora în Uniunea Europeană, în loc să clarifice lucrurile, le‑au complicat (continuă s‑o facă!). Personal, consider că reformele sistemului judiciar sunt întreprinderi dificile și trebuie bine înțelese și aplicate. Tradițiile juridice dispar greu. Schimbări substanțiale ale sistemelor sunt posibile numai dacă mentalitățile și reflexele legiuitorului și judecătorului sunt pregătite pentru aceasta. Altfel, tendința de lentoare, termenele excesive, procedurile care durează mult, nerăbdarea părților, nemulțumirea lor pentru lipsa de perspectivă a finalizării proceselor erodează în permanență încrederea oamenilor în justiție. O asemenea situație este întâlnită și recu­noscută și în vestul Europei. Președintele casației belgiene recunoștea că, în Europa de vest, cei mai mulți cetățeni par să fie nemulțumiți de sistemul judiciar, oamenii sunt ostili sistemului.

În România, organizarea și funcționarea sistemului judiciar și‑au văzut de ritmul lor. Ingerințele politice, de asemenea! Dacă ar trebui să mă refer la 1 sau 2 Direcții care ar permite progrese în procesul de câștigare a încrederii oamenilor în actul de justiție, cred că aș putea identifica două categorii de obiective:

1. din afara sistemului, care privește calitatea legii, precum și asigurarea condițiilor pentru funcționarea, în bună ordine, a instanțelor judecătorești.

2. din intimitatea puterii judecătorești, extinderea digitalizării, reducerea duratei procedurilor și/sau regândirea competențelor, cu efect direct, curățarea lanțului procesual.

Evelina Oprina: Cum percepeți dumneavoastră că se raportează astăzi lumea juridică la activitatea științifică, profesională a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu?

Nicolae Popa: Răspunsul la această întrebare este conținut în obiectivul inițiativei dumneavoastră, acela de a dedica numerele revistei memoriei profesorului Ciobanu. La facultate se pregătește un volum special în evocarea memoriei sale. În toate bibliotecile facultăților de drept din țară se regăsește impunătorul comentariu (în două volume) al Noului Cod de procedură civilă (peste 2.500 de pagini), lucrare monumentală (care vă are, stimată doamnă director, în rândul coautorilor).

Evelina Oprina: Profesorul Viorel Mihai Ciobanu era și un foarte fin și atent observator al vieții academice, juridice, științifice și chiar politice. Care credeți că ar fi fost mesajul Profesorului astăzi pentru decidenții lumii juridice?

Nicolae Popa: Precum bine precizați, profesorul Ciobanu a fost un observator atent al acestor vremuri. N‑a dorit să‑și lege numele de nicio inițiativă politică. A refuzat cu dem­nitate să intre în moara de măcinat iluzii a acestei lumi, dominată de patimi descalificante, de ambiții mărunte, de deșertăciuni agresive.

Și‑a calculat bine pașii, și‑a organizat o viață demnă, a muncit cu pasiune și, nerefuzându‑se niciunei oboseli și neoferindu‑se niciunei comodități, și‑a dus până la capăt, cu onoare, misiunea de formator de specialiști și de caractere pentru viața juridică atât de frământată. Avea nostalgia copilăriei, a locului natal, văzut ca o Arcadie proprie la care ne întoarcem cu gândul și cu sufletul.

Viorel Mihai Ciobanu a luat de la el neodihna, focul și nerăspunsurile. Un singur lucru n‑a putut să spargă adăposturile morții. Care ar fi fost mesajul profesorului Ciobanu astăzi? Cred că ar fi acesta: lăsați judecătorul să judece! Vegheați la independența procurorului, nu‑l obligați la aplicări conjuncturale! Opriți obstrucționarea justiției, despre care vorbea profesorul Ciobanu într‑un incitant studiu în Revista Română de drept privat (nr. 3/2012).

Evelina Oprina: Ce ar trebui să înțeleagă viitorii juriști din opera și activitatea Profe­sorului Viorel Mihai Ciobanu?

Nicolae Popa: Viitorii juriști trebuie să pătrundă în sanctuarul vieții profesorului Ciobanu și să ia exemplul sacrificiului pe care‑l oferă această viață. Vor înțelege atunci că inima lui a bătut generos pentru onestitate, pentru omenie, împotriva stupidității și mes­chinăriei.

Evelina Oprina: Vă rog să transmiteți un mesaj pentru cititorii Revistei Române de Jurisprudență.

Nicolae Popa: În calitate de membru al Consiliului Științific al Revistei Române de Jurisprudență transmit cititorilor revistei cele mai frumoase gânduri și urări de succes în nobila activitate de înfăptuire a justiției!

Evelina Oprina: Vă mulțumesc, domnule Profesor Nicolae Popa, pentru că ați stat de vorbă cu mine și ați avut disponibilitatea de a împărtăși cu cititorii Revistei Române de Jurisprudență gândurile, aprecierile și amintirile legate de personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu.