Verificarea validității şi priorității titlurilor de proprietate nedesființate. Stabilirea titularului căruia i se cuvine exerciţiul tuturor prerogativelor dreptului

• NCC: art. 2517
• NCC: art. 2528 alin. (1)
• NCC: art. 2537
• NCC: art. 2540
• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 431 alin. (1)

Prin cererea înregistrată la data de 16.07.2018 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova prin primar, Primarul Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, obligarea acestora la plata sumei de 250.000 de RON, reprezentând lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 7300 mp, teren intravilan situat în comuna Malu Mare, tarlaua nr. x, parcela nr. 3, județul Dolj, pe perioada 2009-2018, până la punerea la dispoziție a suprafeței respective.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2105 din 2 noiembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

– Este lipsită de temei critica recurentului, conform căreia hotărârea atacată ar fi fost pronunțată cu nesocotirea efectelor autorității de lucru judecat atașate sentinței civile nr. 2962/30.10.2013 a Tribunalului Arad (rămasă definitivă prin decizia nr. 36A/26.03.2014 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia nr. 2041/7.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă), care au tranșat asupra calității procesuale pasive a Consiliului local Craiova și Primarului municipiului Craiova.

S-a arătat că, atâta vreme cât în litigiul anterior s-a stabilit că ambii pârâți și-au nesocotit obligațiile prevăzute de lege, înseamnă că acestora le este justificată legitimarea procesuală pasivă și în prezenta cauză, în care pretențiile formulate decurg din încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului de către cei doi pârâți.

Critica este nefondată, reclamantul neputându-se prevala de efectul lucrului judecat anterior în niciuna din formele procesuale ale manifestării acestuia – efectul negativ, cu interdicția reluării aceleiași judecăți, în condițiile prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și, respectiv, efectul pozitiv prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Deși în mod evident recurentul tinde la a susține că o chestiune litigioasă a raportului juridic dintre părți (respectiv, prezența procesuală, legată de persoana căreia i-ar incumba obligația de a respecta dreptul subiectiv afirmat de reclamant) ar fi fost rezolvată irevocabil în litigiul anterior – și deci, s-ar opune efectul pozitiv al lucrului judecat – susținerea ignoră faptul că verificările jurisdicționale anterioare s-au desfășurat într-un cadru procesual diferit, determinat de pretențiile concrete formulate.

Astfel, litigiul anterior a privit solicitarea reclamantului de anulare a unui contract de schimb terenuri încheiat de Primăria municipiului Craiova cu numitul C., contract de schimb care se întemeiase pe o hotărâre emisă de Consiliul local Craiova (nr. 68/29.05.1997), acest din urmă act administrativ fiind, de asemenea, anulat prin hotărâre judecătorească (pentru suprapunerea constatată între terenul proprietatea autoarei reclamantului și cel oferit la schimb de autoritatea administrativă).

Așadar, desfășurarea judecății anterioare s-a realizat într-un cadru procesual pasiv impus de pretențiile concrete formulate, care vizau părțile actului juridic supus anulării (în mod particular fiind atras în proces și emitentul actului administrativ – Consiliul local – act pe baza căruia se perfectase contractul de schimb) fără ca aceasta să poată avea însă semnificația că orice litigiu ulterior, indiferent de obiectul și cauza acțiunii, trebuie să opună aceleași părți în dezbaterea judiciară.

Dimpotrivă, având de verificat cadrul procesual pasiv, raportat la noua pretenție formulată, constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului indicat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, instanțele fondului au apreciat corect că trebuie să identifice, dintre toate entitățile indicate de către reclamant – primar, consiliu local, municipiu – pe cea cu personalitate juridică, aptă să-i fie angajată răspunderea patrimonială în situația temeiniciei pretențiilor.

În acest context, s-a constatat, cu referire la dispozițiile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale (art. 21 alin. (1) și (2), că unitatea administrativ-teritorială are personalitate, fiind reprezentată în justiție de primar (care deci stă în proces în această calitate, nu în nume propriu), în timp ce consiliul local este doar autoritatea deliberativă a administrației publice locale, fără personalitate juridică.

De aceea, concluzia că opunerea pretențiilor în despăgubire pe temeiul juridic indicat, al răspunderii civile delictuale, este corectă întrucât pe de o parte, se fundamentează pe dispozițiile legale în materie, care statuează asupra personalității juridice și a modalității de a sta în proces a unităților adminsitrativ-teritoariale și pe de altă parte, nu nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare (pronunțate, cum s-a arătat, cu privire la alte pretenții, care au presupus un alt cadru al judecății).

– Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive, cu încălcarea art. 2517 C. civ., sub motiv că instanța ar fi apreciat în mod cu totul eronat ca fiind prescrise și „pretențiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea introducerii acțiunii”. Astfel, având în vedere că a introdus acțiune la 16.07.2018, înseamnă că nu pot fi considerate prescrise pretențiile aferente ultimilor trei ani dinaintea promovării acțiunii.

În realitate, instanța de apel, verificând prescripția dreptului la acțiune, a determinat în mod corect, în raport cu materia supusă judecății (repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită), momentul de început al cursului prescripției extinctive, ca fiind dat de cel la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 2528 alin. (1) C. civ.).

Admițând că reclamantul n-ar fi putut cunoaște, chiar de la data încheierii contractului său de vânzare-cumpărare (deși a cumpărat pe riscul lui, fără a solicita certificat de sarcini și verificări cadastrale) că terenul făcuse anterior obiectul unui schimb realizat de pârât, în același timp, s-a considerat că a luat cunoștință de acest schimb cel mai târziu la momentul promovării acțiunii în constatarea nulității contractului de schimb (28 martie 2012), dată de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani.

Or, în funcție de această dată a constatat instanța de apel că prezenta acțiune, introdusă în anul 2018, este prescrisă, atât în raport cu pretențiile în despăgubiri pe ultimii 3 ani, anteriori acțiunii în nulitatea contractului de schimb (din anul 2012), cât și pentru pretențiile ulterioare acestui moment care nu se încadrează în ultimii 3 ani anteriori momentului introducerii acțiunii de față (în 2018).

Așadar, nu este vorba, cum eronat se susține prin critica formulată, de considerarea ca prescrise a pretențiilor aferente celor trei ani (2015-2018) dinaintea promovării prezentei acțiuni, ci de perioada anterioară, identificată prin raportare la data formulării acțiunii în anularea contractului de schimb (2012), care se află în afara termenului general de prescripție extinctivă.

Că este așa, rezultă cu evidență din împrejurarea că decizia recurată realizează în continuare analiza pe fond a raportului juridic corespunzător termenului de prescripție menționat, pe care le găsește însă neîntemeiate.

De asemenea, se constată că, de o manieră contradictorie și incoerentă, recurentul-reclamant pretinde, invocând dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că „momentul de la care a început că curgă prescripția extinctivă este anul 2009, respectiv cu 3 ani înainte de anul 2012, când a formulat cererea de chemare în judecată vizând nulitatea contractului de schimb” situație afirmată care îl plasează, în mod evident, în afara oricărui termen de prescripție vizând acțiunea patrimonială introdusă în 2018.

– Este, de asemenea, lipsită de temei susținerea recurentului potrivit căreia decizia din apel ar fi fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2537 C. civ. referitoare la instituția juridică a întreruperii prescripției extinctive, atunci când a considerat că promovarea acțiunii anterioare, vizând nulitatea contractului de schimb, nu a întrerupt prescripția. Aceasta, având în vedere că prin acțiunea în constatarea nulității contractului de schimb, încheiat de primărie cu o terță persoană „nu a făcut altceva decât să-și consolideze dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl dobândise prin contractul de vânzare”.

Deși indică la modul generic dispozițiile art. 2.537 C. civ., ca fiind cele interpretate și aplicate greșit de către instanță – fără a arăta care din cele 4 ipoteze expres reglementate de text ar fi fost nesocotite – din dezvoltarea criticii, referitoare la cererea de chemare în judecată anterioară, rezultă că sunt avute în vedere dispozițiile pct. 2 al articolului menționat.

Contrar poziției exprimate de recurent, pentru a avea un astfel de efect întreruptiv de prescripție, este necesar ca cererea de chemare în judecată să privească însuși dreptul subiectiv a cărui acțiune se prescrie, iar nu valorificarea altui drept.

Or, în litigiul anterior, reclamantul, prevalându-se de dreptul său de proprietate derivând dintr-un contract de vânzare, a solicitat nulitatea contractului de schimb încheiat de autoritatea administrativă cu un terț în privința terenului care se suprapunea parțial cu cel dobândit de reclamant.

În prezenta cauză dreptul subiectiv pe care a tins să-l valorifice reclamantul este corespunzător dreptului de creanță pe care a pretins că îl are pentru repararea prejudiciului produs de pârât prin fapta ilicită a acestuia de a-l lipsi de folosința bunului al cărui proprietar este.

Așadar, s-a invocat un drept de creanță născut urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, drept care nu a făcut obiectul protecției juridice prin promovarea acțiunii anterioare, pentru a se putea susține că s-a întrerupt, printr-o asemenea cerere de chemare în judecată, prescripția dreptului la acțiunea în despăgubiri pe temei delictual.

Fiind vorba deci, de drepturi distincte – chiar dacă în legătură cu același bun – a căror valorificare s-a urmărit prin promovarea celor două acțiuni, nu se poate susține existența efectului întreruptiv de prescripția, atașat primei cereri de chemare în judecată.

– De asemenea, în ce privește existența unor notificări, prin care reclamantul l-ar fi pus în întârziere pe pârât – având astfel efect întreruptiv de prescripție – instanța de apel constată că n-au fost depuse la dosar asemenea notificări, prin care să se solicite contravaloarea de folosință a terenului.

În recurs s-a precizat că este vorba despre notificarea privind punerea în situația anterioară anulării contractului de schimb, întrucât „consecința imediată a hotărârii definitive și irevocabile prin care s-a dispus desființarea respectivului act este predarea bunului”.

Așadar, notificarea a privit solicitarea de executare a hotărârii anterioare, fără să poată avea valențele unei puneri în întârziere, cu efect întreruptiv de prescripție, în sensul dispozițiilor art. 2540 C. civ., câtă vreme nu a vizat dreptul de creanță a cărui acțiune se prescria (contravaloarea lipsei de folosință).

Ca atare, instanța de apel a reținut corect că în cauză nu s-a făcut dovada unei puneri în întârziere a părților cu privire la acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință, din datele concrete ale speței neputându-se identifica un act întreruptiv de prescripție în sensul dat de dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., coroborate cu art. 2540 C. civ.

– Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la greșita soluționare a fondului cauzei, prin nesocotirea dispozițiilor art. 1.349 C. civ., în contextul în care, cum s-a susținut, reclamantul a demonstrat îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

Indicând fapta ilicită a pârâtului ca fiind aceea de a încheia un contract de schimb cu o persoană fizică asupra aceluiași teren pentru care autoarei sale i se retrocedase terenul, reclamantul a solicitat prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosință.

Or, pe situația de fapt a rezultat, conform statuărilor instanțelor fondului, că terenul a cărui contravaloare lipsă de folosință este pretinsă, nu se mai află în deținerea pârâtului din anul 1997 când, după contractul de schimb încheiat cu numitul C., acesta din urmă l-a înstrăinat către S.C. E. S.R.L. (fiind intabulat în cartea funciară) care, la rândul ei, l-a înstrăinat societății F. S.R.L. (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2011, intabulat, de asemenea, în cartea funciară).

Aspectele privind modalitatea în care intimații-pârâți au încheiat contractul de schimb cu numitul C., pe care recurentul-reclamant le circumscrie faptei ilicite, au constituit obiect de analiză în litigiul anterior, finalizat cu desființarea respectivului act.

Ulterior contractului de schimb au mai avut loc însă, două înstrăinări succesive, dobânditorii imobilului înscriindu-și dreptul în cartea funciară.

Așadar, în privința terenului există în prezent mai multe titluri de proprietate nedesființate, a căror validitate și prioritate trebuie verificate într-un cadru procesual adecvat, care să permită stabilirea titularului căruia i se cuvine exercițiul tuturor prerogativelor dreptului, în funcție de care să se determine dacă reclamantul este lipsit nelegal de folosința bunului și în caz afirmativ, cine îi datorează despăgubirile aferente.

Chiar dacă deținătorul actual al bunului este un subdobânditor, pe lanțul transmisiunilor succesive, de la coschimbașul din contractul de schimb anulat (în legătură cu încheierea căruia s-a pretins săvârșirea faptei ilicite), titlul de proprietate al acestuia din urmă nu a fost desființat.

La rândul său, reclamantul deține un contract de vânzare-cumpărare încheiat nu cu unitatea administrativ-teritorială – de la care solicită lipsa de folosință a bunului – ci cu numita B., dobândirea fiind, potrivit clauzelor convenite, „pe propriul risc, fără ca prin aceasta să o exonereze pe vânzătoare de răspunderea pentru evicțiune”.

Or, raportat la aceste elemente ale cauzei, instanța de apel a concluzionat corect că, în prezența a două titluri de proprietate, care se bucură deopotrivă de prezumția de validitate, nu se poate stabili, în absența comparării și determinării priorității unuia dintre ele, dacă reclamantul este cel care poate pretinde dreptul de a poseda și culege fructele bunului și cui îi poate opune pretențiile sale decurgând din imposibilitatea exercitării acestor prerogative.

Contrar susținerii recurentului, cauza nu a fost soluționată prin reținerea excepției lipsei de interes în a pretinde contravaloarea lipsei de folosință (cu încălcarea art. 14 C. proc. civ., fără a se pune în dezbaterea contradictorie a părților). În realitate, instanța de apel a făcut doar trimitere la elementele factuale menționate anterior, care au demonstrat existența a două titluri de proprietate valide asupra aceluiași bun și la împrejurarea că nu s-a stabilit până în prezent, într-o procedură judiciară adecvată, căruia dintre titulari trebuie să-i fie recunoscută efectivitatea realizării dreptului sub toate prerogativele sale, deci inclusiv folosința bunului (respectiv, contravaloarea acesteia, în caz de nesocotire).

Față de toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

Sursa informației: www.scj.ro.