Urmărirea remedierii unei greşite aprecieri a stării de fapt de către instanţa de apel, respectiv a unei greşite interpretări a probelor administrate. Respingerea recursului în casație ca fiind nefondat

• Legea nr. 364/2004: art. 3 alin. (2)
• Legea nr. 78/2000: art. 13^2
• NCP: art. 297 alin. (1)
• NCP: art. 35 alin. (1)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• VCP: art. 180 alin. (2)
• VCP: art. 192 alin. (1)

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2014, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 46/03 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Penală, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus, printre altele, cu privire la inculpatul A. în baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 2 lit. b) pct. 4, 5 din Legea 39/2003 (forma anterioară datei de 01.02.2014) cu aplic. art. 5 din C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 15 (cincisprezece) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 246 din C. pen. din 1969 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (4 fapte), cu aplic. art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (trei fapte) cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. din 1969.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. din 1969 în condițiile art. 71 din C. pen. din 1969.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 12/RC din 18 ianuarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2014, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație. Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului”. (decizia nr. 350/RC/2015 – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casație nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma celor criticate, Înalta Curte notează că, în ansamblul lor, motivele recurentului inculpat A. vizează faptul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor reținute, pretinsele fapte nu sunt descrise sub aspectul elementului material, precum și descrierea acestora în timp și spațiu, astfel că, motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație au la bază negarea situației de fapt, sub aspectul existenței vreunei legături între acțiunile inculpatului și cele reținute de instanța de apel, tinzându-se la reevaluarea materialului probator astfel cum a fost reținut de instanța de control judiciar care a dispus condamnarea acestuia.

Astfel, se constată că recurentul inculpat A. contestă împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanța de apel, precum și modul de interpretare a probelor administrate, în condițiile în care acesta contestă motivarea instanței de apel. Or, reiterând scopul recursului în casație, Înalta Curte constată că reevaluarea situației de fapt și a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curți în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esențiale pentru legalitatea hotărârii definitive și le-a reglementat ca atare, expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Relativ la critica ce vizează latura subiectivă a infracțiunii, Înalta Curte notează că din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate face o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat.

Așadar, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așa cum s-a subliniat în precedent, sfera controlului judiciar în procedura extraordinară a recursului în casație este limitată la chestiuni de drept de o anumită gravitate, circumscrise unuia dintre cazurile de casare expres prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza, concomitent, și elemente de netemeinicie a deciziei atacate.

Ca stare de fapt, în sarcina inculpatului s-a reținut, cu titlu definitiv că în perioada 2009-2012, în schimbul unor beneficii materiale, constând în acordarea de sume de bani cu titlu gratuit sau cu titlu de împrumut ori plata unor mese organizate, inculpatul, șef al Postului de Poliție Bragadiru, județul Teleorman, în calitatea sa de polițist, a acționat în sprijinul grupării infracționale, specializate în săvârșirea de infracțiuni de șantaj, coordonate de inculpatul C., prin executarea de acte de protecție a membrilor acesteia, constând în convingerea mai multor persoane, printre care și persoanele vătămate J., K., M. și martorul L. pentru a nu depune plângeri penale împotriva membrilor grupului ori pentru a nu indica identitatea autorilor faptelor, pentru a retrage plângerile penale formulate, consemnarea falsă, în calitate de organ de cercetare penală, în conținutul declarațiilor persoanelor vătămate a opțiunii nereale a retragerii plângerii penale ori prin consemnarea unei situații de fapt neadevărate, pentru a da posibilitatea retragerii plângerii.

Totodată, în luna octombrie 2012, a informat pe inculpatul C. și pe inculpatul Q. că partea civilă N., a formulat o plângere împotriva membrilor grupării infracționale. La data de 08 ianuarie 2012, după ce a fost sesizat de partea civilă J., cu fapta de distrugere a geamului termopan de la locuința sa, a sfătuit-o pe aceasta să nu depună plângere penală și să se „înțeleagă” pe cale amiabilă cu inculpatul C., pentru că, în situația contrară, acesta se va răzbuna, împrejurare în care a sugerat persoanei vătămate să nu-l indice pe autorul spargerii geamului, inculpatul G., în conținutul plângerii penale, deși acesta a fost văzut îndepărtându-se în fugă de ușa locuinței și sărind gardul acesteia după distrugere, faptă urmată de conformarea persoanei vătămate. La data de 26.01.2012, a chemat-o pe persoana vătămată J. la sediul postului de poliție, unde, contrar voinței persoanei vătămate, a consemnat personal declarația acesteia, în sensul retragerii plângerii, ceea ce a determinat adoptarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. La data de 26.10.2012, la solicitarea inculpatului C., care a transportat-o pe persoana vătămată J. la sediul postului de poliție, i-a prezentat acesteia o declarație olografă, consemnată în numele său, în cuprinsul căreia a consemnat, în mod nereal, că, în curtea locuinței persoanei vătămate, a intrat doar inculpatul C., neînsoțit de alte persoane, deși în declarația persoanei vătămate din data de 02.04.2012, respectiv declarația olografă a martorei RR., din data de 08.08.2012 era consemnată o situație de fapt contrară, declarație pe care persoana vătămată a semnat-o, fără a o citi, astfel atrăgând încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu, în forma simplă, prevăzută de art. 192 alin. (1) din C. pen. din 1969, situație în care este permisă retragerea plângerii penale, dosar nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. La data de 08.04.2011, l-a invitat pe persoana vătămată K., la sediul postului de poliție, pentru a da declarații în cauza în care inculpatul C. era cercetat sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) din C. pen. din 1969, prezentându-i o declarație consemnată inițial de inculpatul A., prin inserarea mențiunii necorespunzătoare adevărului, a opțiunii de retragere a plângerii penale, solicitându-i să o semneze, fără a-i aduce la cunoștință conținutul, ceea ce a determinat adoptarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. În cursul lunii iunie 2010, persoana vătămată M., soția inculpatului SS., l-a sesizat pe inculpatul A. cu privire la faptele comise de inculpatul C., în perioada mai- iunie 2010, respectiv uciderea, prin tăiere cu o sabie, într-un loc public, a măgarului familiei sale, precum și însușirea, la data de 20.06.2010, prin exercitarea de violențe asupra soțului său, a unui cal, pe care inculpatul C. îl dăduse acestora, în schimbul animalului ucis, inculpatul A. neîndrumând-o pe persoana vătămată să facă plângere în scris și nici nu a întocmit proces-verbal de consemnare a plângerii, asigurând-o că va face cercetări, dar nu a dat curs plângerii, iar persoanele vătămate K. și M., în luna iulie 2010, au mai sesizat faptul că inculpatul C. a instigat la pătrunderea fără drept în curtea locuinței lor și la spargerea unui geam, de către numitul TT., însă, deși din declarația persoanei vătămate M., din data de 16.07.2010, cu ocazia audierii sale, dosar nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, a rezultat că aceasta a înțeles să formuleze plângere și împotriva inculpatului C., declarația persoanei vătămate K. indicând circumstanțele comiterii faptelor, inculpatul A. nu s-a sesizat cu privire la faptele relatate și nu a efectuat cercetări, tocmai pentru a crea posibilitatea retragerii plângerii penale. Inculpatul A. l-a determinat pe martorul L., care avea calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, județul Teleorman, să-și retragă plângerea penală formulată împotriva inculpatului C., prin convingerea indusă acesteia, în sensul că inculpatul este o persoană periculoasă și intangibilă, din cauza relațiilor influente în rândul mai multor polițiști.

Totodată, s-a reținut că inculpatul A., în perioada 2010 – 2012, a fost prezent, în repetate rânduri, la predarea de către partea civilă N., de sume de bani, cu titlu de dobânzi, inculpatului C., precum și coinculpaților E., O. și P., cunoscând că sumele de bani provin din infracțiuni de șantaj, exercitate de membrii unei grupări organizate și, cu intenție, nu a întreprins măsurile legale care îi reveneau, potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, referitoare la obligația încunoștințării despre săvârșirea infracțiunilor, iar, în cursul lunilor iunie- iulie 2010, după ce a fost sesizat cu privire la comiterea unor fapte penale, de către inculpatul C.: uciderea măgarului aparținând persoanelor vătămate K. și M., însușirea de către acesta a unui cal cu care persoanele vătămate fuseseră recompensate, de către același inculpat, precum și instigarea la pătrunderea fără drept, în curtea locuinței lor și spargerea unui geam, de către numitul TT., asigurând-o pe persoana vătămată M. că va efectua cercetări, dar nu a înregistrat plângerile acesteia și nici nu a efectuat cercetări, în scopul exonerării de la răspundere penală a inculpatului C., toate aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 și art. 35 alin. (1) din C. pen.

Contrar susținerii inculpatului, în sensul că în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, instanța de apel nu a precizat legislația primară încălcată, Înalta Curte notează că în decizia recurată se menționează în mod clar prevederile încălcate din legislația primară, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004.

A solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul analizat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea deciziei recurate prin raportare la particularitățile faptice ale speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează vădit scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare; o atare verificare exclude reevaluarea chestiunilor de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale sub aspectul tratamentului sancționator.

Prin recursul în casație promovat, recurentul inculpat a urmărit, în realitate, remedierea unei greșite aprecieri a stării de fapt de către instanța de apel, respectiv a unei greșite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2014.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.