Unificarea legislativă şi progresul juridic după Marea Unire din anul 1918. Rolul Consiliului Legislativ

3 feb. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 458

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituționale, admi­nistrative, politice, economice, culturale etc., s-a produs printr-o împletire a principiilor și modalităților de înfăptuire. Menținerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar unor provincii a interferat cu extinderea, tacită sau explicită, a unor legi din Vechiul Regat, cu promulgarea legilor și codurilor de unificare.

Basarabia, care a fost și prima provincie care s‑a unit cu Vechiul Regat, a adus regimul legilor rusești, și în bună parte încă, vechile legi și obiceiuri moldovenești, rămase în vigoare acolo[1]. Bucovina a integrat în viața Vechiului Regat legislația austriacă, iar Transilvania, dreptul maghiar, care se deosebea ca principii și ca spirit de legislația Vechiului Regat.

Cel mai important pas pe calea unificării statului l‑a constituit adoptarea Constituției din martie 1923[2]. Aceasta a stabilit principiile moderne de organizare a statului care vor sta la baza unificării legislative a României Mari. Legea fundamentală prevedea, între altele: „Se vor revizui toate codurile și legile existente în diferite părți ale statului român spre a se pune în armonie cu Constituțiunea de față și asigura unitatea legislativă. Până atunci ele rămân în vigoare” (art. 137).

Însă momentul care a marcat în mod semnificativ opera de unificare a legislației pe teritoriile românești reîntregite a fost reprezentat de înființarea efectivă, în anul 1925, prin Legea Mârzescu, a Consiliului Legislativ, ale cărui atribuții fuseseră fixate prin Constituția din anul 1923, unde, la art. 76, se stabilea că „Se înființează un Consiliu Legislativ, a cărui menire este să ajute în mod consultativ la facerea și coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativa parlamentară, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor”.

Una dintre marile îndatoriri puse în sarcina Consiliului Legislativ, în afara obligației constituționale de a ajuta la pregătirea legilor, a fost și aceea de a elabora proiectele de unificare a tuturor codurilor legislative prin revizuirea legiuirilor existente, spre a le pune în armonie cu Constituția și a asigura unitatea legislativă[3].

Referitor la această sarcină a Consiliului Legislativ, domnul Alexandru N. Gane, prim‑președinte al Consiliului Legislativ, cu ocazia prezentării raportului de zece ani de activitate al instituției, preciza: „cu atât, dar, apărea mai anevoioasă și mai delicată, sarcina Consiliului Legislativ redus la un număr restrâns de membri, și ținut să revizuiască nu un singur cod, dar toate cele 5 coduri existente a celor patru frânturi din țara românească reunite în urma unui război fericit, pentru a le topi pe toate într‑o unică legiuire, care trebuia să țină seama de exigențele lor contrarii, de progresele științei dreptului, fără a nesocoti nici respectul datorat tradiției juridice, pentru că aceste coduri să fie înainte de toate, coduri românești, ieșite din datinele, nevoile și frământările poporului însuși”[4].

Consiliul Legislativ al României, ajutat de consilieri temporari proveniți din Înalta magistratură și din somități ale baroului, a realizat, după o muncă asiduă, anteproiectele noii legislații referitoare la Codul civil, penal, comercial, și cele de procedură pe care le‑a depus la birourile Camerei Deputaților, unde Comisiuni mixte compuse din parla­mentari, membri ai Consiliului Legislativ, magistrați și avocați au lucrat cu asiduitate la punerea lor la punct, pentru ca – în forma definitivă – să poată fi admise de Parlament fără amendamente, care ar putea strica unitatea și armonia lor[5].

Secțiunea I de drept public a Consiliului Legislativ a primit misiunea redactării Codului penal și a Codului de procedură penală[6], care au fost terminate după o muncă de 10 ani, au fost votate de Parlament și transformate în legi care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Redactorii cei mai activi și mai importanți ai acestor două coduri au fost președintele Secțiunii I a Consiliului Legislativ, mai târziu prim‑președinte, Ioan Ionescu‑Dolj, și referentul titular, mai apoi consilier, George Vrăbiescu. O contribuție importantă la redactarea acestor două coduri și‑au adus‑o și consilierii permanenți George D. Nedelcu, Cezar Vârgolici, C.D. Anghel și D.P. Ispasiu, precum și referenții Ion Rădulescu și Constantin G. Vasiliu, ce au ajuns, la rândul lor, consilieri. Meritul realizării acestor două coduri, ce reprezintă o veritabilă operă monumentală, a revenit și consilierilor temporari Constantin G. Rătescu, președinte la Înalta Curte de Casație și Justiție, Corneliu Chiseliță, consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție, Camil Demetrescu, consilier la Curtea de Apel, Vintilă Dongoroz, I.Gr. Periețeanu, H. Osnavorian, Mihail I. Papadopol, N. Pavelescu, precum și profesorilor universitari Iulian Teodorescu, Vespasian V. Pella și Traian Pop.

În perioada interbelică, unificarea dreptului, în general, și a dreptului penal, în special, era – conform părerii profesorului universitar Traian Pop, o somitate în domeniul dreptului – „simbolul juridic cel mai expresiv al unității noastre naționale, elementul de fortificare a solidarității sociale, mijlocul de intensificare a apărării ordinii sociale și instrumentul de unificare a învățământului juridic și de dezvoltare a științei penale române”[7]. La rândul său, reputatul jurist Vespasian V. Pella considera proiectul noului Cod penal drept „un monument legislativ care așează țara noastră pe primul plan al mișcării contemporane de codificare a dreptului penal”[8].

Unificarea Codului civil, Codului de procedură civilă[9] și Codului comercial[10] s‑a aflat în atribuția Secțiunii a II‑a a Consiliului Legislativ.

La elaborarea și redactarea Codului civil s‑a lucrat din 1926 până în 1940, când a fost transformat în lege și promulgat în ziua de 30 august 1940. Codul civil trebuia să se pună în aplicare la 1 ianuarie 1941, dar, din cauza nefericitelor evenimente care au avut loc în țara noastră, s‑a amânat de câteva ori, până când amânarea a devenit sine die. Printre redactorii principali ai acestei lucrări s‑au aflat reputați președinți de secție, consilieri și referenți, precum: Mihail Eliescu, Ștefan Laday, Mihai Măgureanu, Petre Paul Anca, Octavian Ionescu, Salvator Brădeanu, Grigore Ștefănescu, Virgil Economu și Raul Teodorescu. De asemenea, în decursul anilor, la lucrările de elaborare a noului Cod civil au participat eminenți juriști‑civili, consilieri temporari din afara Consiliului Legislativ, cum a fost cazul lui A. Alexiu, Al. Cerban și G. Plastara.

La aproape două decenii de la realizarea Unirii, într‑o perioadă în care lucrările de întocmire a unui nou Cod civil nu erau încă finalizate, unul dintre participanții la efortul de elaborare a acestui cod, Mihail Eliescu, atrăgea atenția declarând: „dacă marii codificatori din Apus nu aveau să unifice decât legiuiri locale, organic create de geniul aceluiași popor, noul Cod civil al României urma să reducă la unitate legiuirea neofranceză din Vechiul Regat, legile de inspirație germană de peste munți, dreptul consuetudinar maghiar din provinciile apusene ale țării, dreptul civil slav din Basarabia, adică legiuiri civile de geniu complet deosebit”[11].

La Codul de procedură civilă din Consiliul Legislativ au lucrat în special consilierii permanenți Alexandru Varzar și Grigore Ștefănescu, referenții Nicolae Solomon, Eliza Maria Mateescu și Ștefan S. Popp, ce au devenit, cu timpul, consilieri, și referenții Alfons Furtună și Titu D. Hâncu. La redactarea acestui Cod, care nu era decât un capitol desprins din dreptul civil și al cărui scop era de a stabili și apăra dreptul cetățenilor înaintea justiției, și‑au adus contribuția și consilierii temporari Emil Dan, avocat, A. Alexiu, precum și Corneliu Botez, Temistocle Bocancea și C.Al. Viforeanu, consilieri la Înalta Curte de Casație și Justiție (ultimul dintre cei trei consilieri ajungând procuror general al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Ședințele de „codificare”, mai ales pentru dreptul civil, erau uneori prezidate de ministrul justiției sau de către subsecretarul de stat al Ministerului Justiției.

Conferința națională de executare silită, ediția a XI-a, Online

La elaborarea noului Cod comercial (denumit Codul comercial Carol al II‑lea), o lucrare impozantă și deosebit de prețioasă, dacă se ține cont de faptul că se afla la baza întregii activități economice a țării, au lucrat specialiști de excepție din domeniul juridic, precum consilierul permanent Ion Corjescu și referenții titulari, care au ajuns apoi consilieri permanenți, Paul I. Demetrescu și Ion L. Georgescu. Ultimii doi juriști au devenit profesori de renume de drept comercial. La aceste lucrări de elaborare a proiectului noului Cod comercial și‑au adus contribuția și importanți juriști‑comercialiști din afara Consiliului Legislativ, în calitate de consilieri temporari, cum a fost cazul profesorilor universitari Vasile Dimitriu, P. Dragomirescu, M. Pașcanu, I. Fințescu,
C.A. Stoeanovici ș.a.

La realizarea Codului comercial s‑a ținut cont nu numai de legile ce aveau efect în diferitele părți ale țării întregite, dar mai ales de Codul comercial german pus în aplicare în 1900 și de proiectele Codului de comerț italian din 1922 și 1925, precum și de criticile ce li s‑au adus, tocmai pentru ca noul Cod comercial român să aibă un conținut cât mai modern[12].

Elaborarea noului Cod comercial a fost terminată în 1936, după zece ani de muncă susținută, fiind promulgat prin Decretul nr. 3884 din 9 noiembrie 1938. Data punerii lui în aplicare a fost stabilită inițial pentru 1 martie 1940, dar, ca urmare a modificării și republicării în Monitorul Oficial al României din 23 august 1940, aplicarea s‑a amânat pentru 15 septembrie 1940. Ulterior însă, punerea lui în aplicare a fost amânată sine die.

Activitatea desfășurată în vederea unificării legilor economice și financiare în cadrul Secțiunii a III‑a a fost condusă de I.N. Angelescu[13].

După ce proiectele codurilor au fost elaborate de specialiștii Consiliului Legislativ, acestea au fost înaintate spre dezbatere și adoptare celor 5 Comisiuni constituite la Senat în acest scop[14].

Însă, deși unificarea codurilor a fost poate cea mai importantă atribuție a Consiliului Legislativ înființat în anul 1925, în paralel acesta a îndeplinit și atribuția de a ajuta în mod consultativ puterea legiuitoare și cea executivă la elaborarea legilor.

Astfel, cu titlu de exemplu, în primii 10 ani de activitate, Consiliul Legislativ a emis un număr de 2.675 de avize la proiecte de legi și regulamente generale.

Pe lângă atribuția de avizare, în sarcina Consiliului Legislativ din acea perioadă a revenit și elaborarea directă a unor proiecte de legi. Printre acestea menționăm, cu titlu de exemplu, proiectul de lege și de regulament a actelor de stare civilă din 1928, proiectele de lege privind reglementarea cambiei și a cecului din 1934, proiectul de lege referitor la titlurile de credit, proiectul referitor la organizarea Curții de Conturi și a controlului preventiv ș.a. Reglementările ce vizează cambia și cecul, deși au fost adoptate în anul 1934, sunt încă în vigoare, cu modificările cuvenite, bineînțeles.

Deși acțiunea de codificare și unificare legislativă interbelică, în cadrul căreia un rol deosebit a revenit Consiliului Legislativ, a avut doar în parte finalul așteptat, din pricina evenimentelor istorice de la mijlocul secolului al XX‑lea, ea se înscrie totuși în traiectoria progresului juridic național, reprezentând o acțiune de anvergură de modernizare a legislației României, un exercițiu util și necesar de alăturare a acesteia, în mod determinant, dreptului european.

 


* Articolul este extras din Revista de Drept Public nr. 4/2018.

[1] Pentru detalii referitoare la situația Basarabiei și a modului în care s‑a realizat unificarea legislativă în această provincie, a se vedea M. Duțu, Contribuția basarabeană la unificarea legislativă și dezvoltarea științei juridice românești interbelice, în Revista „Studii și cercetări juridice a Academiei Române” nr. 2, aprilie‑iunie 2018, pp. 109‑134.

[2] Textul Constituției din 1923 este disponibil la adresa http://www.cdep.ro/pls/legis/ legis_pck.htp_act_text?idt=1517.

[3] Pentru detalii în ceea ce privește unificarea legislativă ca parte a unității naționale, precum și rolul Consiliului Legislativ pe care acesta și l‑a asumat în vederea desăvârșirii unificării legislației prin recodificarea celor trei coduri principale (civil, penal și comercial), împreună cu cele două coduri de procedură aferente (procedura civilă și procedura penală), a se vedea, pe larg, M. Duțu, Un secol de stat unitar și drept național (1918‑2018). Perspective istorice cultural‑științifice, Ed. Academiei Române și Universul Juridic, București, 2018, p. 39 și urm.

[4] Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926‑1936, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul” S.A., București, 1936, p. 12.

[5] Despre detalii referitoare la biografiile figurilor de marcă din lumea juridică a respectivei perioade care au lucrat la Consiliul Legislativ, a se vedea ciclul de șase lucrări dedicate Personalităților Consiliului Legislativ de‑a lungul timpului, apărute în perioada 2006‑2014, autori fiind dl Sorin Popescu, actual președinte de secție la Consiliul Legislativ, și dl Tudor Prelipceanu, fost angajat la această instituție.

[6] Pentru detalii referitoare la contribuția de seamă a juriștilor de marcă ai Consiliului Legislativ la redactarea Codului penal și de procedură penală, a se vedea, pe larg, S. Popescu, T. Prelipceanu, A doua carte cu Personalități ale Consiliului Legislativ de‑a lungul timpului, Ed. Lumina Lex, București, 2009,
pp. 186‑219.

[7] T. Pop, Proiectul de Cod penal, în „Parlamentul românesc” nr. 121‑123, 12 iulie 1933, p. 27.

[8] V.V. Pella, Proiectul Codului penal în fața Parlamentului, în „Parlamentul” nr. 23, 15 iulie 1928, p. 1.

[9] Pentru detalii referitoare la biografiile celor care au lucrat la elaborarea Codurilor civil și de procedură civilă, a se vedea, pe larg, S. Popescu, T. Prelipceanu, op. cit., pp. 115‑141.

[10] Pentru detalii referitoare la biografiile celor care au lucrat la elaborarea Codului comercial, a se vedea, pe larg, S. Popescu, T. Prelipceanu, op. cit., pp. 142‑151.

[11] Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926‑1936, op. cit., pp. 167‑168.

[12] S. Popescu, T. Prelipceanu, Personalități ale Consiliului Legislativ de‑a lungul timpului, ed. a 2‑a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 198.

[13] Pentru detalii suplimentare, a se vedea V. Dorneanu, S. Popescu, I. Mrejeru, V. Țăndăreanu,
T. Prelipceanu, Consiliul Legislativ. Tradiție și modernitate – 1926‑2001, Ed. Lumina Lex, București, 2000, pp. 94‑99.

[14] Pentru componența completă a acestor comisiuni, a se vedea Revista „Parlamentul românesc” nr. 121‑123, 12 iulie 1933, dedicată Unificării Codurilor României, pp. 43‑44.

Unificarea legislativă și progresul juridic după Marea Unire din anul 1918. Rolul Consiliului Legislativ was last modified: ianuarie 31st, 2020 by Sorin Popescu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter