Un sistem judiciar viciat și un jurist (dez)iluzionat

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Putere reală sau putere fictivă

Primul aspect cu care aș începe lista problemelor sistemului nostru judiciar este acela că membrii puterii judecătorești nu simt că ei constituie o putere. Nu este vorba despre puterea care corupe, ci despre puterea conștientă de eficacitatea teribilă a instrumentelor, deopotrivă transformatoare și conservatoare, puse la dispoziția ei, de răspunderea istorică așezată pe umerii săi și de obligația aferentă la autocenzură și autoreținere.

Judecătorii noștri, căci deocamdată la ei mă refer, nu au nici viziunea identității națiunii a cărei ordine o apără, cu aspirațiile și așteptările ei, nici viziunea dreptului în lumina căruia trebuie interpretată și aplicată legea. Pentru cei mai mulți sau, în orice caz, pentru prea mulți a fi judecător înseamnă a merge la „serviciu” și a judeca speță după speță, aplicând legea ca pe o carte tehnică, cu excepția cazurilor în care nu vine vreo directivă politică în conformitate cu care trebuie pronunțată sentința. Or, numai funcționarii merg la serviciu. Judecătorul este un demnitar al națiunii – adică un magistrat, un magister în sensul de îndrumător al societății, care se distinge prin cunoașterea superioară (magistrală) a artei și profesiei sale. Căci „dabo tibi ius” nu este o operă meșteșugărească, ci o știință și o artă în același timp.

Că directiva politică la care făceam aluzie este aplicată cu entuziasm, din servilism sau de frică, aceasta depinde de o altă clasificare. Este vorba de clasificarea după criteriul caracterului. Din acest punct de vedere trebuie să distingem între escroci, fanatici și lași. Escrocii folosesc prerogativele cu care au fost învestiți pentru a-și crea o poziție extrajudiciară, în ultimă instanță aducătoare de avere. Fanaticii se văd arhangheli ai dreptății, care nu mai judecă, ci aplică o anumită ideologie în lupta cu cei care nu se conformează acesteia și care trebuie să cadă sub ghilotina terorii judiciare. Lașii sunt cei care tac, mutându-și privirea în altă parte atunci când se întâlnesc cu răul.

După ce am ascultat spovedania unui judecător condamnat în sistemul judiciar românesc, printr-o odioasă farsă judiciară, după ce colaborase cu puterile oculte, până la linia roșie peste care conștiința nu i-a mai permis să treacă, și înainte de a muri în detenție, nu pot ignora această clasificare.

Toți judecătorii sunt așa? Nici vorbă! Din păcate aceștia sunt suficient de mulți pentru a conferi o anumită coloratură sistemului și a pune mecanismele sale imunitare în imposibilitatea de a-l mai apăra.

Quid lex sine iure?

Judecătorul nu poate avea o relație epidermică cu legea. Ca una dintre puterile statului, corpul judecătorilor nu se raportează la lege din exterior, ca și când rațiunea ei ar fi exclusiv treaba puterii legislative.

Legile au rațiunea lor obiectivă și subiectivă. Rațiunea obiectivă își are sursa în logica fenomenelor naturale care caracterizează fiecare domeniu reglementat juridicește. Legea nu poate schimba realitatea, nu poate schimba natura. Ea are a o administra în așa fel încât să permită o viață socială armonioasă și sigură. Pentru a face asta, legiuitorul trebuie să înțeleagă datul inconturnabil din realitatea la care membrii societății au a se raporta și să îl transpună în limbajul dreptului potrivit logicii acestuia. Abia din acest limbaj poate fi degajată legea, care este adecvată scopului social numai dacă preia nu doar vocabularul, ci și gramatica dreptului.

Legea nu este nici bună, nici rea. Binele și răul țin de morală, iar nu de drept. Legea se apreciază după cum este adecvată sau inadecvată atingerii scopului său social, care se raportează la valori precum echilibrul, siguranța, predictibilitatea, egalitatea șanselor, nediscriminarea sau discriminarea pozitivă, după caz, etc.

Rolul judecătorului nu este numai acela de a aplica legea, așa cum ea a ieșit de pe banda de montaj a deținătorilor puterii politice, dând expresie voinței acestora, ci și de a corecta derapajele legii de la drept. De aceea vorbim despre puterea judecătorească și spunem că ea trebuie să se integreze într-un mecanism al echilibrului cu puterea legislativă și cea executivă.

Să fim sinceri. Câți judecători o fac? În ce fel echilibrează azi puterea judecătorească celelalte puteri. În ce fel le limitează înclinația naturală spre abuz? În ce fel le corectează erorile de judecată juridică?

Unii cred că echilibrarea se realizează pe cale penală, prin pedepsirea celor care abuzează de puterea încredințată lor în exercițiul, să le spunem, „sarcinilor de serviciu”. Nu despre asta este vorba. Sancționarea comportamentelor deviante individuale nu este esențialul puterii judecătorești nici în sistemul bazat pe separația puterilor, nici în cel bazat pe echilibrul și controlul lor reciproc (checks and balancies). Puterea judecătorească trebuie să pună limită celorlalte puteri exact la nivelul macro-raporturilor sociale la care ele se manifestă, acționând de pe pozițiile științei dreptului pe care numai ea sau mai ales ea o posedă, iar nu ca paznic de noapte al celorlalte puteri.

Dacă pe calea contenciosului administrativ oarecum asta se mai întâmplă cât privește limitarea acțiunilor puterii executive, cu privire la puterea legislativă a vorbi de echilibru este o pură ficțiune.

Desigur, judecătorul nu poate schimba legea în mod radical, dar imaginația lui profesională poate face enorm pentru a-i repara rătăcirea de drept, folosindu-i elasticitatea naturală. Judecătorul nu este numai gardianul legii, ci și gardianul dreptului. Or, quid lex sine jure? Ce este legea fără drept? Una este lex și alta este jus, iar lex din jus descinde și nu invers.

De aceea puterea judecătorească este singura care este formată din absolvenții unei anumite școli și tot singura care se autocontrolează. Toți cetățenii cunosc legea sau măcar se prezumă că o cunosc. Numai juriștii cunosc și dreptul. Toți cetățenii sunt ținuți să aplice și apere legea. Numai judecătorii au puterea de a aplica și apăra și dreptul. Câți dintre judecători înțeleg lucrul acesta și se comportă în consecință?

Conflictul justiției cu dreptul și dreptatea

Judecătorul nu este legiuitor. Legiferarea este atributul altei puteri. Dar judecătorul devine un legiuitor sui generis atunci când legiuitorul titular a legiferat ignorând logica științei dreptului, riscând să provoace revolta faptelor împotriva legii. O asemenea revoltă este efectul a ceea ce numim în mod curent nedreptate. Nedreptatea făcută oamenilor prin nedreptatea făcută legilor naturii (inclusiv celor ale naturii umane), ale firescului, ale celor stabilite de Creator, indiferent cine este acesta.

Pe de altă parte, să observăm că aceleași legități obiective pot fi tratate diferit în termenii legii juridice din cauza impactului pe care îl are identitatea culturală a unei comunități, precum și nevoile ei geo-politice și geo-economice, asupra gândirii juridice. Împreună ele formează identitatea unei națiuni și legea le sintetizează în expresie juridică. Vorbim, sub un atare aspect, de natura subiectivă a legii, dar nu despre subiectivism și nici despre voluntarism, ci despre specificitatea geneticii culturale a unei comunități organizate politic.

Legea nu oferă explicații cu privire la rațiunile ei, dar judecătorul, atunci când o aplică, trebuie să aibă în vedere, ca să vorbim în termenii dreptului civil, nu numai cauza imediată a ordinii prescrise de actul normativ, ci și cauza mediată. Când judecătorul, în cadrul silogismului juridic, pune în relație premisa minoră cu premisa majoră, trebuie să cerceteze și interesul social mai larg și să modeleze concluzia în funcție de acesta. Fiecare hotărâre judecătorească are impact nu numai asupra raportului juridic concret dedus judecății, ci și asupra destinului național. Cine nu îl înțelege pe cel din urmă este un simplu birocrat judiciar, care creează mai multe probleme decât rezolvă.

În acest sens și puterea judecătorească face politică, asemenea oricărei puteri, căci politica înseamnă tocmai exercitarea puterii pentru atingerea unui scop. A spune că judecătorii sunt sau trebuie să fie apolitici este o inepție. Totul este ca scopul să fie ocrotirea destinului național, iar nu unul de castă sau unul subsumat agendei hegemonilor regionali sau globali.

Pentru motive binecuvântate, în detaliile cărora nu avem de ce intra acum, știința dreptului a conchis că actele săvârșite cu încălcarea normelor legale imperative, întrucât acestea au un interes public, sunt lovite de nulitate absolută, care nu poate fi acoperită în niciun fel și care poate fi reclamată în justiție fără limite de timp. În ciuda acestui fapt, legiuitorul român, pentru cauze doar de el știute, a stabilit că o contestație în anulare împotriva unei decizii judecătorești pronunțate de un complet de judecată ilegal format trebuie formulată în maximum treizeci de zile de la comunicarea respectivei decizii. Aceasta în condițiile în care, spre deosebire de procedura arbitrală, în instanțele statale modul de compunere a completului nu este comunicat părților în proces și nu este pus în discuția lor.

Pornind de aici, au fost respinse ca tardive contestațiile în anulare formulate după expirarea termenului-limită amintit, împotriva unor decizii pe care chiar Curtea Constituțională a României le indicase ca fiind absolut nule din cauză că fuseseră pronunțate de complete formate potrivit unor reglementări neconstituționale, deși contestatarii nu aveau cum cunoaște situația cu pricina înainte ca instanța de contencios constituțional să se fi pronunțat. În măsura în care legea aplicabilă pentru a se ajunge la o asemenea concluzie era contrară principiilor proprii științei dreptului sau erau ambigui sau lacunare, judecătorii puteau apela la analogia legii sau la analogia dreptului spre a găsi soluția repunerii în termen, dar în niciun caz nu se puteau duce acasă și dormi liniștiți, cu sentimentul datoriei împlinite, știind că au lăsat în închisoare oameni obligați să execute sentințe absolut nule. Și totuși asta s-a petrecut în România, iar vina nu este numai a puterii legislative.

Procurorii sunt avocații statului

Un al doilea blestem al sistemului nostru judiciar este devălmășia dintre judecători și procurori, înghesuiți forțat în categoria magistraților, pentru ca de acolo să treacă în confuza „autoritate judecătorească”.

Nu înțeleg foarte exact care sunt avantajele personale de tip existențial conferite cuiva din aceea că este denumit magistrat, fiind, în realitate, funcționar public. La urma urmelor, dacă de această denumire ne împiedicăm, am putea renunța cu totul la ea. Menținerea ei în acest moment nu face decât să estompeze păgubitor distincția care ar trebui să fie clară până și ultimului cetățean între statutul social și funcția socială deținute, respectiv de îndeplinit de procurori, pe de o parte, și judecători, pe de alta. Putem noi ignora această distincție? Evident că nu! Atunci să o evidențiem cât mai puternic, iar nu să o escamotăm.

Procurorul este avocatul statului. Să nu ne mai ascundem după deget. În SUA, de pildă, de la care magistrații români iau lumină, niciun procuror nu ezită să spună că el este în serviciul guvernului. În România, procurorii vor să fie independenți; ca judecătorii. Autonomia nu le este de ajuns.

Funcția procurorului se construiește în jurul conceptului de „suspiciune rezonabilă” sau de „suspiciune temeinică”. Apărând interesul public, procurorul nu trebuie să lase a scăpa de cercetarea judecătorească și evaluarea faptelor sale de către un judecător nicio persoană în legătură cu care are suspiciunea că ar fi încălcat legile țării. Pentru a trimite pe cineva în judecată, procurorul nu trebuie să aibă o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil asupra vinovăției acelei persoane. Este suficient să aibă un dubiu rezonabil asupra nevinovăției ei.

Nu orice suspiciune este însă suficientă. Convingerea procurorului că trebuie să acționeze are la bază o suspiciune sprijinită pe indicii solide.

A-i cere procurorului să strângă probe atât împotriva, cât și în favoarea celui pe care îl cercetează este o utopie prostească. Cum și de ce să facă așa ceva? Procurorul nu este un „hopa Mitică” judiciar. El trebuie, pur și simplu, să strângă probe pe baza cărora să poată merge în fața judecătorului cu conștiința că suspiciunea sa este întemeiată. Totul este să nu ascundă sau să ignore probele care nu susțin ideea acuzării. Altfel, dacă sunt motive de îndoială rezonabilă asupra vinovăției, pe acelea judecătorul le va descoperi arbitrând duelul judiciar dintre avocatul privat și avocatul public.

Ca avocat al executivului, adică al acelei puteri care are obligația de a organiza aplicarea legii și a o aplica în concret, procurorul este un înalt funcționar public care face parte din executiv. Desigur, fragmentul de putere specifică pe care îl deține, respectiv puterea de a urmări penal, inclusiv recurgând la reținere și la măsuri asigurătorii, precum și de a exercita acțiunea publică, poate predispune la corupție. Și nu este vorba doar despre corupția proprie avocatului public, ci mai ales de aceea a șefului său politic, Guvernul.

De aceea, pentru ca procurorul să nu devină instrument al abuzului de putere și al hărțuirii politice, activitatea parchetului trebuie să se bucure de autonomie. Nu putem vorbi de independență. Cum să fie avocatul independent în relația cu clientul său? Aceasta mai ales atunci când el este integrat într-un sistem ierarhic, menit a da coerență apărării intereselor legitime ale statului.

În exercitarea atribuțiilor sale, adică atât în ceea ce privește decizia de a declanșa urmărirea penală, precum și în ceea ce privește concluzia cu care încheie etapa urmăririi, nimeni nu trebuie să îl poată controla sau stânjeni. Dacă Guvernul trebuie să fie acela care își alege avocații, constituind corpul procurorilor, el nu trebuie să fie și acela care îi trage la răspundere pentru activitatea lor, îi sancționează sau îi demite. În acest context, ar fi util ca și recrutarea și examinarea lor în vederea angajării să fie delegată unei instituții neutre specializate, autonomă, la rândul ei, în raporturile cu puterea executivă. Un departament tehnic al CSM s-ar putea ocupa de asta. După cum angajarea răspunderii disciplinare ar putea rămâne de competența Inspecției judiciare, în timp ce referitor la răspunderea penală ar trebui înființat atât un parchet special, cât și o instanță judecătorească specială. Înființarea SIIJ fusese o decizie corectă, iar desființarea sa, la presiunea ilegitimă a UE, a fost o eroare ce se cere îndreptată.

În rest, nu pe poziție de egalitate cu judecătorii trebuie pus procurorul, ci pe poziție de egalitate cu avocații (privați). Numai așa putem vorbi despre egalitatea armelor și despre procese judiciare echitabile.

Spre deosebire de procuror, poziția judecătorului trebuie calibrată de cultura „dubiului rezonabil”. Dacă suspiciunea întemeiată trebuie să fie steaua polară a procurorului, judecătorul trebuie să caute continuu nu rațiunea cea mai mică pentru a confirma rechizitoriul, ci dubiul cel mai mic pentru a-l achita pe inculpat. Dacă suspiciunea este puternică, procurorul nu poate nici un moment să acționeze gândindu-se că se află în fața unui potențial nevinovat. Judecătorul trebuie, în schimb, să refuze condamnarea nu doar în cazurile fericite în care este convins de nevinovăția celui adus la judecata lui, ci atunci când are cea mai mică îndoială cu privire la vinovăția acestuia, când are suspiciunea cea mai puțin întemeiată (sic!) că ar putea pedepsi pe unul nu tocmai vinovat.

Tocmai pentru că rolul lor social este esențialmente diferit, fiecare privind suspiciunea dintr-un unghi total opus, într-un proces în care miza este în primul rând libertatea individului și abia apoi apărarea bunului public, cele două poziții trebuie complet și clar separate.

Juniorii cunosc legile, iar seniorii cunosc excepțiile

Mulți judecători și procurori, la un moment dat, mai ales după îndeplinirea condițiilor de pensionare, se „refugiază” în avocatură.

Sensul mișcării ar trebui să fie exact invers. Avocații care au dobândit faimă și avere, câștigând procese grele, ar trebui să poată trece, printr-o procedură simplificată, în poziția de judecător sau procuror. Reputația este urmarea competenței dovedite. Averea este paza împotriva tentațiilor corupției și garanția rezistenței în fața presiunilor politice. Cine poate fi mai bun procuror sau judecător, decât un fost avocat de succes?!

Invers, fostul judecător sau procuror devenit avocat va fi mereu pândit de suspiciunea că poate câștiga procese în virtutea vechilor relații de colegialitate cu judecătorii sau procurorii încă activi, dar și de tentația de a profita de acestea. Dacă lucrul ar fi adevărat, și niciodată nu este exclus să fie, înseamnă că procesul nu mai poate fi echitabil. Dar chiar dacă un atare raționament nu ar funcționa în realitate, simpla aparență a funcționării lui îi poate face pe unii să nu își mai pregătească temeinic apărările, mizând pe vechile simpatii colegiale, iar pe alții să își mărească onorariile, vânzând speranțe justițiabililor.

Judecătorul sau procurorul pensionar și-ar putea găsi un rost social și satisfacție la final de carieră în domeniul învățământului sau al cercetării juridice, ambele în nevoie de oameni cu experiență profesională practică. Cercetarea juridică românească era cea mai importantă creatoare de doctrină și sursa principală de inspirație a practicii. Astăzi ea este o fantomă care nu produce mai nimic. A fi avocat este mult mai profitabil… Pentru cei care practică avocatura, nu și pentru sistemul judiciar și știința dreptului.

Aceste gânduri nu sunt pure invenții personale. Ele sunt inspirate din modul în care țări cu un sistem judiciar vechi, performant și respectabil își formează și recrutează magistrații.

La noi, adesea, ne întâlnim cu judecători tineri și avocați vârstnici. Ar trebui să fie exact invers. Juriștii tineri cunosc regulile. Juriștii seniori cunosc excepțiile. Iar excepțiile nu se descoperă la INM, ci la bară. Pe la bară trebuie să treacă mai întâi juriștii înainte de a fi judecătorii, pentru ca apoi să asigure o judecată nuanțată și înțeleaptă.

Așa cum în medicină nu există boli, ci oameni bolnavi, așa în justiție nu sunt tratate delicte, infracțiuni sau contracte, ci raporturi juridice concrete implicând justițiabili cu istoriile personale ale fiecăruia, judecătorul trebuind să aibă abilitatea de a face trecerea de la standarde determinabile, aflate în lege, la standarde determinate, stabilite în pretoriu. Altminteri, îmbrăcarea justițiabililor în costume judiciare prêt à porter va oferi o societate ciudată, ridicolă, inadecvată, stânjenită și stânjenitoare.

Nu este totul să aplicăm legea formal corect. Totul este ca din aplicarea legii să rezulte o concluzie folositoare societății, care să facă societatea să meargă înainte, iar nu să se blocheze; care să dea societății convingerea că acela este drumul de urmat și să o determine să îl urmeze, iar nu să o împingă pe drumuri ocolitoare în sfidarea legii și justiției.

Să nu luăm numele drepturilor omului în deșert!

Ceea ce mi se pare grav – ar fi puțin spus doar dezamăgitor -, este raportarea defectuoasă a multor magistrați, în special din tânăra generație, la Constituția României. Pe mulți se pare că legea legilor îi împiedică să facă „dreptate” (sic!). „Justiția”, în sensul de sistem de drept, este denunțată ca obstacol în calea „justiției” ca dreptate, în sensul de valoare psihomorală. Prea multe drepturi cetățenești în această Constituție (sic!). A le respecta înseamnă ca „dreptul” să țină în loc „dreptatea” (sic!). O dreptate înțeleasă, însă nu ca standard circumscriind drepturile individuale, ci ca dogmă a „drepturilor colective” desprinse de realitatea persoanei umane. Aceștia sunt cei pentru care penalul nu ține în loc civilul, ci ține în loc civilizația.

Pe de altă parte, în condițiile în care Parlamentul României adoptă pe bandă rulantă legi neconstituționale, magistrații, dar și avocații, se ascund în spatele așa-numitei prezumții de constituționalitate, fie perpetuând o ordine neconstituțională, fie transformând CCR în a treia cameră legislativă. De ce oare magistrații cred că sunt ținuți să interpreteze și să aplice toate legile, cu excepția legii legilor, a legii fundamentale, a Constituției? Mai ales atunci când este vorba despre neconstituționalitatea unor ipotetice interpretări a legilor, artificiu de raționament în spatele căruia înșiși membrii CCR s-au refugiat pentru a evita declararea unor acte normative ca pur și simplu neconstituționale, nu se vede de ce judecătorii nu pot înlătura direct prevederile contrare literei sau spiritului Constituției și fie le confirmă, fie încarcă rolul instanței de contencios constituțional și sălile de așteptare ale clinicilor de boli nervoase, cerând deslușiri acolo unde lucrurile sunt cât se poate de clare?

La fel se pun problemele și atunci când este vorba despre aplicarea dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, dacă între ele și legislația internă românească apar contradicții. Din momentul ratificării, Convenția este parte a dreptului intern, ca orice altă lege națională. Fiind vorba de drepturi ale omului, dacă între dispozițiile de drept intern cuprinse în tratatele internaționale ratificate de Parlament și dispozițiile tot de drept intern cuprinse în legile adoptate de Parlament există contraziceri, normele cele mai permisive, cele care stabilesc standardele cele mai înalte ale libertății, prevalează.

Ce a fost atunci cu hotărârile judecătorești care au respins acțiunile în contestarea unor măsuri luate în baza legilor având ca obiect regimul situației de urgență declarate pentru a răspunde sfidărilor pandemiei COVID-19, când acele legi erau vădit neconstituționale, ele coborând sub standardele CEDO? Mutatis mutandis la fel se pune problema și cu respectarea deciziilor CJUE care aduc atingere protecției drepturilor fundamentale coborând nivelul standardelor din Constituția României și din CEDO.

Nu pot trece cu vederea nici obiceiul instanțelor judecătorești române de a aplica dispozițiile Convenției Europene pentru Drepturile Omului numai în conformitate cu interpretările de speță ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Dacă aceasta nu s-a pronunțat, nici judecătorul român nu interpretează Convenția. Ca să nu mai vorbim de cazurile în care interpretările Curții de la Strasbourg nu sunt convingătoare, pentru a nu spune mai mult. CEDO nu este totuși Curtea de casație în raport cu instanțele judiciare românești. Prea mulți dintre slujitorii jurați ai sistemului judiciar românesc suferă însă de un sindrom al servilismului față de tot ce este străin. Românizarea acestui sistem, nu în sens etnic, ci în sens cultural, moral și politic se impune de urgență.

Supremația constituției, în pericol

Un alt aspect al lipsei respectului magistraților români față de identitatea națională a sistemului de drept românesc, astfel cum a fost ea sintetizată și exprimată juridicește de Constituție, îl reprezintă contestarea supremației acesteia în raport cu dreptul UE de către mulți dintre ei, cu o perseverență demnă de cauze mai nobile. Unii consideră că a proceda altfel ar fi semnul euroscepticismului, iar acesta ar fi marca unui naționalism primitiv și retrograd. Fals!

Contrapunerea radicală a suveranității naționale și federalismului european, atât de către partizanii naționalismului folcloric, cât și de către cei ai globalismului zis progresist, este semnul ignoranței acestor juriști. Ei nu înțeleg nici ce este UE – o federație sui generis de state-națiune suverane – nici care sunt raporturile dintre UE și statele membre – în condițiile în care Uniunea nu este o struțo-cămilă amestecând sau alternând federalismul cu inter-guvernamentalismul, ci un subiect colectiv de drept, în care, prin sistemul atribuirii și distribuirii competențelor, sunt asociate regulile specifice federațiilor asimetrice cu cele ale federațiilor simetrice, precum și cu cele ale descentralizării puterii în favoarea subiectelor federației.

Acestea sunt statele membre care au creat și continuă să dezvolte (prin extindere și aprofundare) UE, în conformitate cu prevederile Constituțiilor lor naționale și în urmărirea intereselor lor naționale, în măsura în care acestea sunt comune. Prin urmare, orice interpretări literale s-ar da textelor Constituției române, pentru a forța concluzia potrivit căreia ea însăși, respectiv românii care au validat-o prin referendum, ar fi renunțat la propria-i supremație, o minimă educație juridică obligă a se observa că UE nu s-ar fi putut naște decât dacă interesele ei ar fi fost acelea ale membrilor, iar nu altele, și modul său de organizare și funcționare ar fi fost conform cu legile fundamentale ale acestora. Or, Constituțiile statelor membre conțin ceea este scris în ele, precum și interpretările date lor de către instanțele naționale de contencios constituțional. Deciziile celor din urmă, cu privire la constituționalitatea atât a normelor de drept intern, cât și a celor de drept european inserate în dreptul intern cu privilegiul priorității față de acestea, au prevalență asupra oricăror decizii (de drept constituțional) ale CJUE și nu invers.

Ce jurist se poate îndepărta de această interpretare juridică? O interpretare care ține de știința dreptului. Numai unul incompetent sau unul trădător sau unul care este și una, și alta. Și totuși…

Rătăcirea Almei Mater

Toate aceste derapaje de știință și de conștiință au o sursă principală în dezastrul învățământului juridic din țara noastră. Trec peste faptul că studenții nu sunt pregătiți moral-volitiv pentru a deveni elementele constitutive ale uneia dintre cele trei puteri ale statului, precum și peste acela că tinerii ajung în învățământul universitar cu lacune grave de cultură generală, de care vinovat este învățământul preuniversitar, și mă opresc la cei care predau și la ce se predă în facultățile de drept.

În ciuda numelui lor, în aceste facultăți nu se mai predă drept, ci legislație. Faptul este evident mai ales în ceea ce privește disciplinele de drept public. Nu se predă drept penal, ci Codul penal. Nu se predă drept constituțional, ci Constituția României. Nu se predă drept procesual, ci Codul de procedură.

Și pe când predarea se menține la nivelul legislației și al interpretării ei literale, nu se încearcă nici măcar să se prezinte ce conținea sau ar fi trebuit să conțină expunerea de motive care a susținut promovarea textelor respective pe când erau în faza de proiect și se străduiau să capete forță obligatorie. De ce legiuitorul, prezumat (din păcate numai juris tantum) a fi întreg la minte și competent, a dorit ca prevederile legii să fie așa cum sunt și nu altminteri, nimeni nu se străduiește să cerceteze și explice. Rareori se descrie drumul de la ce s-a dorit a se obține printr-o anumită interpretare și ce s-a obținut. Mai nimeni nu încearcă a căuta cauza diferenței între intenție și rezultat. În schimb, se pun în sarcina legii și a legiuitorului teze pe care aceasta nu le cuprinde și acelea nu le-a avut în minte, dar care sunt conforme cu directivele politice ale puternicilor zilei.

De pildă, deși Constituția prevede cu subiect și predicat că președintele României are rolul de mediator între puterile statului, calitate în care, evident, nu poate fi șeful uneia dintre ele, la cursurile de drept constituțional li se spune studenților că România este o republică semiprezidențială, care are, pe cale de consecință, un executiv bicefal, președintele, botezat „științific” cu numele de „șef al statului”, împărțind șefia executivului cu prim-ministrul. Ce poate fi în mintea încă plastică a studentului care își dă silința să citească legea fundamentală a țării sale și îl aude pe profesor debitând asemenea inepții în afara oricărei logici? Judecata lui este traumatizată pe viață.

Unii se scuză spunând că una este Constituția și alta practica devenită cutumă. Cutuma nu se poate naște însă decât în spațiile albe lăsate de legiuitor sau pe terenul normelor supletive, dar în niciun caz împotriva normelor imperative și în special a ordinii publice.

Ce poate înțelege tânărul care se inițiază în tainele dreptului internațional public și care află că anexarea Crimeei de către Rusia încalcă principiul integrității teritoriale, creând un precedent periculos, dar secesiunea regiunii Kosovo nu încalcă același principiu și nu creează niciun precedent care ar putea fi invocat pentru a legitima fapte ulterioare de același tip? Cum se formează discernământul acelui tânăr viitor judecător, procuror, avocat etc.?

Caracterul tot mai represiv al statului, justificat și de teoriile apărute în contextul războiului Occidentului colectiv, căruia i s-a asociat și România, cu terorismul, justificând sacrificarea libertății pe altarul securității, a pătruns și în facultățile de drept. Aceasta a dus la încoronarea dreptului penal ca „regină a dreptului”. Patologia socială, tratată de dreptul penal, trece înainte normalității sociale, gestionată de dreptul civil.

Îndoielii prolifice i-a luat locul suspiciunea paralizantă. Prezumția de bună credință s-a transformat în prezumție de rea credință. Orice încredere în regularitatea aparenței, care conduce la mărirea câștigurilor prin accelerarea circulației capitalului, este considerată a fi neglijență sau abuz în serviciu. Asumarea riscului, altădată premiată spre folosul securității dinamice a creditului, este acum aspru sancționată, dacă procurorul, obsedat de evitarea pagubei, nu dă aceeași definiție impreviziunii cu cei obligați să faciliteze profitul. Maxima potrivit căreia cel a cărui singură preocupare este să nu piardă niciodată pierde totdeauna, nu mai are nicio relevanță în legislația și practica judiciară română.

Preluând, prin reducerea sa la rolul de cutie de rezonanță a legiuitorului, acest spirit represiv și exaltând coerciția, Alma Mater a ajuns să bage în capul tinerelor generații de juriști ideea superiorității a tot ceea ce se realizează prin și în cadrul raporturilor juridice verticale sau asimetrice, asupra a tot ceea ce se exprimă în raporturi juridice orizontale sau simetrice, respectiv cele în care părțile se află pe poziții de egalitate juridică.

Cu această convingere ies tinerii juriști de pe băncile facultăților, pentru ca apoi, dacă vor să intre în magistratură, să treacă și prin mașina de spălat creiere a Institutului Național al Magistraturii, unde, departe de a fi educați, informați și formați la un nivel superior, sunt îndoctrinați până în punctul în care ajung a crede, de pildă, că judecătorii sunt partenerii de nădejde ai procurorilor; evident, în lupta cu avocații, și nu pentru a asigura guvernarea legii, ci pentru a lupta în pseudo-„cruciada” pornită împotriva așa-zisului „rău” întruchipat de adversarii puterilor oligarhice oculte, căzute din Olimp în regatul lui Hades.

Lucrul nu este ușor de corectat, atât timp cât teoria generală a dreptului a devenit un fel de dexteritate care, se sugerează, mai rău încurcă decât ajută la ceva, în paralel cu multiplicarea în neștire a unor ramuri de drept lipsite de o teorie generală sau, mai exact, în imposibilitate de a degaja o teorie generală. Azi nu se mai caută profesori pentru a desluși mesajul etico-juridic al ramurilor de drept, ci ramuri de drept pentru cei care vor să fie profesori; iar asta nu pentru că îi pasionează cariera didactică, ci pentru că titlul de profesor mărește onorariile de avocat sau consolidează poziția de magistrat, oferindu-i o aură artificială.

Orice lege a ajuns să fie luată ca alibi pentru a proclama nașterea unei noi ramuri de drept. Cum legile se schimbă des, instabilitatea legislativă fiind o altă racilă a sistemului nostru de drept care lasă fără nicio bază maxima nemo censetur ingnorare legem, studenții absolvă facultatea cu cunoștințe deja depășite. Faptul nu le apare însă foarte grav, întrucât au aflat deja că nici cunoașterea legii nu este atât de importantă. Pentru magistrați, esențiale sunt instrucțiunile primite în plicuri galbene de la „statul subteran”, abilitat prin protocoale secrete sau autoabilitat prin dreptul forței să intre în câmpul operativ a ceea ce a ajuns să țină locul actului de justiție. Pentru avocați crucial este să știe ce gândesc magistrații în fața cărora se află despre cât de departe se poate merge pe drumul fărădelegii; jurisprudența voluntaristă, dacă nu chiar abuzivă, a fiecărei instanțe bate și legea, și dreptul.

Ce să mai vorbim despre acele facultăți de drept devenite simple tiparnițe de diplome, cu absolvenți trecuți prin nenumărate reexaminări în cadrul unor examene date pe grilă, ca la școala de șoferi? Cum poate arăta sistemul nostru judiciar cu „specialiști” și „conștiințe” produse de un asemenea sistem de învățământ juridic?

În loc de concluzii

Mă opresc aici. Lista deziluziilor este deja lungă. Să nu disperăm totuși. Dacă le vom inventaria cu sinceritate, vom putea spera că într-o zi soarele dreptului va răsări și pe ulița noastră, iar lumina lui va transforma în realitate iluzia unei justiții românești care să unească guvernarea legii cu dreptul și dreptatea, sistemul judiciar cu sistemul de drept și cu justiția socială într-o treime unică și nedespărțită, calibrând întreaga noastră existență.

Știu! Speranța nu este o politică, iar politica fără putere este o altă iluzie. Nimic, deci, nu se obține fără luptă. Să luptăm, așadar! Cu cât mai mari obstacolele, cu atât mai valoroasă va fi victoria și mai mare gloria.

* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2023.