Discursul domnului prof. univ. dr. Adrian Severin cu ocazia Conferinței Naționale de Dreptul Muncii „Ion Traian Ștefănescu”

Bună ziua, doamnelor și domnilor, distinși participanți la acest eveniment, fie prezenți aici în sală, fie prin mijloacele de comunicare la distanță, mijloacele virtuale.

Trebuie să vă spun, de la bun început, că împărtășesc sentimentul colegului și amicului Valer Dorneanu, respectiv că ori de câte ori trebuie să vorbesc despre Ion Traian Ștefănescu mă cuprinde o adâncă emoție. O emoție autentică, o emoție puțin așteptată, ca și în cazul lui Valer, de la cineva care are obișnuința de a se afla în fața publicului și de a vorbi în fața acestuia.

Ceea ce mă aduce la acest microfon acum este invitația de a participa la lansarea volumului pe care deja Profesorul Chelaru l-a prezentat. Este, după părerea mea, un demers necesar și curajos.

Este un demers necesar pentru că avem nevoie de modele, pentru că avem nevoie de repere, într-o lume care-și pierde identitatea, care-și pierde reperele, ale cărei modele sunt negate, sunt subminate, sunt disprețuite.

Eu unul sunt respectuos față de ideea globalizării pentru că o văd ca pe un fenomen natural și cred că ceea ce trebuie să facem nu este să negăm fenomenul, ci să-l administrăm corespunzător. Nu pot înțelege însă globalizarea ca o negare a identității. Și apărând identitatea, apărând capacitatea noastră, a românilor, de a crea specific valori universale, trebuie să ne arătăm modelele, să ne arătăm reperele. Ion Traian Ștefănescu, fără îndoială, este un asemenea reper. De aceea spun că această carte este absolut necesară.

S-au spus o mulțime de lucruri absolut exacte, absolut corecte care probează faptul că Ion Traian Ștefănescu poate fi un asemenea reper, poate fi un asemenea model. Este un asemenea reper, este un asemenea model.

Mi-aș dori ca dintre coperțile, altminteri foarte frumoase și spectaculoase ale acestei cărți, ideile puse acolo, portretul care i se face nu numai în adresarea directă asupra biografiei lui, dar portretul care i se face și prin darul adus de către diverșii specialiști în drept care au scris diverse studii pe tema Dreptului Muncii și pe alte teme, să iasă în public, să iasă către lume.

Ca unul care merg greu pe stradă fără să fiu recunoscut, mă întreb, câți l-ar recunoaște pe Ion Traian Ștefănescu dacă ar merge pe stradă. Foarte puțini, din păcate, foarte puțini. Mult prea puțini pentru ceea ce a reprezentat și ceea ce reprezintă pentru această țară, pentru acest popor și pentru știința dreptului. De aceea, ceea ce nu s-a putut face până acum trebuie să facem noi în continuare. Și iată că această carte este un asemenea demers. Chiar dacă, poate, mulți nu-i vor avea în memorie chipul, îi vor avea în memorie ideile, modelul și asta este extrem de important.

Spuneam că este o carte curajoasă. Exact de aceea este curajoasă: pentru că ea îndrăznește să arate repere într-un moment în care reperele, și la noi, și în alte părți, se dărâmă, sunt ignorate; într-un moment în care suntem tentați să dăm de o parte opera, căutând slăbiciunile omului; într-un moment în care nici măcar slăbiciunile omului nu sunt în discuție, ci contextul în care s-a născut, fără să fi ales lucrul acesta sau fără să-l fi putut alege, și în care a trăit. Acesta este un mesaj de curaj al cărții. Că aduce în discuție un destin, un om care a trăit, ca să folosesc un faimos vers al lui Labiș: „În miezul unui ev aprins”. De fapt, n-a fost un singur ev, au fost vreo două sau poate trei. Și acestui ev aprins, cum spune tot Labiș, „i-a dat a-nsuflețirii sale vamă”.

Cred că unul dintre elementele pilduitoare pentru ceilalți, pentru cei care încearcă să înțeleagă de ce ne-am adunat aici sau de ce am scris această carte, este tocmai faptul că Ion Traian Ștefănescu a știut să treacă prin aceste valuri ale istoriei, întotdeauna călăuzit de principii și niciodată dispus să renunțe la principii pentru privilegii. Cred că aceasta este o idee fundamentală pe care o transmite volumul. Principiile sunt deasupra privilegiilor și nu a renunțat niciodată Ion Traian Ștefănescu la principii pentru a-și face viața mai ușoară.

Este o zicală care sună așa: „cu cât mai mari primejdiile, cu cât mai mari dificultățile, cu atât mai mari meritele”. Și, dacă ne întoarcem la personajul, la personalitatea pe care o omagiem și pe care cartea aceasta încearcă să o ducă în nemurire, printre alte gesturi care sper că se vor mai face, ne dăm seama că Ion Traian Ștefănescu n-a avut o viață deloc lipsită de primejdii și de suferință. Despre asta am impresia că nu s-a vorbit astăzi aici.

Această mare personalitate a dreptului românesc, care s-a afirmat înainte de anul 1990 și care este omagiată astăzi în anul 2022, o vreme n-a avut unde munci. O vreme a fost lăsată fără loc de muncă. Și această vreme, pe care a trecut-o cu o demnitate excepțională, este iarăși o poveste care merită contemplată și din care trebuie să tragem învățăminte. Și această vreme, pe care nu trebuie s-o trecem cu vederea, atestă o dată în plus curajul demersului de astăzi.

Nu a avut nicio vină pentru această suferință. Nu a avut nicio vină pentru această încercare. Vina este a unei societăți ingrate, oarbe, care n-a știut și, până la urmă, tragem linie, n-a știut niciodată să valorifice meritele lui Ion Traian Ștefănescu. Niciodată. Nici înainte de 1990, pentru că el era o gândire liberă, o gândire critică, o gândire superioară care nu se putea acomoda perfect cu o structură politică sau o suprastructură politică și cu o ideologie extrem de rigide. Poate nu rău intenționate, dar rigide. Iar, după aceea, pentru că s-a izbit de prejudecățile noastre, s-a izbit de lașitatea noastră, s-a izbit de egoismul nostru, și, din aceste motive, putem spune astăzi că îl omagiem pe un om care, după ce nu mai este, ne arată cât de mult ne lipsește, inclusiv pentru că nu am reușit să-l valorificăm pe măsura meritelor sale.

Toate aceste elemente de caracter și-au pus amprenta, după părerea mea, și asupra gândirii sale în domeniul dreptului, gândirii sale științifice. N-a căutat facilul. El este cel care a încercat să înțeleagă știința dreptului și nu să dea totul pe legislație, pe textul de lege, pe dreptul pozitiv. A dezvolta știința dreptului înseamnă să intri în adâncimea realităților sociale, economice, acolo unde legile dreptului nu funcționează; funcționează legile naturii, legile obiective. Și această sinteză între legile obiective și legile subiective nu o putea face decât unul care avea capacitatea de a se ridica peste micimile zilei și de a îndura suferința fără frică.

Tot el este cel care a sesizat în activitatea științifică constantele dreptului și a încercat să le aducă într-o relație fericită cu întâmplătorul, pasagerul din domeniul relațiilor juridice.

Sunt contribuții excepționale, care arată încă ceva, și acesta este iarăși mesajul acestei cărți. Nu poți fi un mare profesionist dacă ești un mic caracter. Și, probabil, nu poți avea, nu poți da fructele caracterului tău dacă nu ești și un profesionist de marcă. Aceste două elemente trebuie, după părerea mea, avute în vedere când apreciem mesajul cărții.

În fine, aș spune că mesajul cărții arată încă un lucru pe care eu unul l-am învățat de la Ion Traian Ștefănescu de când ne-am cunoscut. Nu vreau să spun anul, pentru că sunt niște cifre absolut rușinoase. Foarte multe decenii. El era lector, Andrei Popescu, aici de față, asistent, și eu student. Nu l-am avut profesor. Profesorul meu de Dreptul Muncii a fost doamna Sanda Ghimpu. Dar îl țin minte pe ministrul din timpul acela. Și pe timpul acela miniștrii erau mult mai puternici decât astăzi. Chiar dacă puteau fi schimbați ușor de cel care i-a numit, câtă vreme erau numiți și exercitau o putere în numele acestuia,  erau mult mai puternici decât cei care astăzi încearcă să facă plăcere în toate direcțiile ca să rămână încă câteva luni pe scaun. Și, în ciuda acestei puteri, nu lipsea de la cursuri. În ciuda acestei puteri, când venea, aveai impresia că este ultimul asistent sau ultimul student, și nu ministrul care mergea să-și predea cursurile. Un ministru care dădea mâna cu portarul, care dădea mâna cu femeia de serviciu, care dădea mâna cu librarul și dădea mâna și cu mine, ca student. Ne cunoșteam. Fac parte dintre cei care s-au înțeles cu Ion Traian Ștefănescu în 10 minute de când au făcut cunoștință.

Din acest trecut, apare modelul unui om care a știut să-și trăiască destinul cu demnitate. Și acesta este iarăși un mesaj al cărții de față. Să ne trăim destinul cu demnitate, indiferent ce ne aduce acest destin.

Venind aici, și cu asta închei, nu știu de ce m-au obsedat versurile lui Corneille din Cidul. Într-o traducere românească fericită, zic eu, sună așa: „Sunt tânăr, o știe orișicare, dar pentru-un suflet mare, talentul nu așteaptă ca timpul să-l măsoare”. Spuneam că ceea ce am învățat de la Ion Traian Ștefănescu, și care ar trebui să fie modelul pe care cartea îl arată, este că se poate. Se poate! Indiferent cine spune că nu se poate, el arată că se poate. El a fost un mare suflet și un mare talent care de foarte tânăr a arătat că nu trebuie să aștepte timpul sau prejudecățile, sau judecata celor mici, pigmeilor din jur, ca să îi recunoască valoarea, ci că valoarea lui se poate impune prin ea însăși.

Iar astăzi cred că, deși, desigur, Ion Traian Ștefănescu nu mai este cu noi, putem spune că nu așteptăm, nu avem de așteptat timp în continuare ca să-i recunoaștem valoarea. Nu mai avem de ce să așteptăm acest timp. Valoarea lui este acolo pentru că a fost un suflet mare, în sensul cel mai larg al cuvântului „suflet”, și pentru că ne-a învățat că se poate.

Nu avem voie să renunțăm, chiar dacă suntem jos, chiar dacă suntem doborâți, cum și el a fost pe nedrept, cum am spus, doborât, ci trebuie să continuăm lupta pentru că numai așa vom ține în viață visul. Și cât timp visul va trăi, putem fi siguri că se poate.

Vă mulțumesc foarte mult.