[Transcript integral] Dezbaterile RRDP: Justiția azi – între probleme vechi și provocări noi

Valeriu Stoica: Și după câte știu nu trecuseră prin INM.

Cristina Rotaru: Bun și până la urmă iată că această instituție care deformează tinerii, cum am mai auzit spunându-se n-a fost întotdeauna vinovatul de serviciu, pentru că așa cum bine spuneți, mulți din ei nu au trecut prin INM. Probabil că formula ideală nu ar fi aceea în care să mărim studiile la INM, ci aceea în care durata INM-ului să fie rezonabilă, și când zic rezonabilă eu aș, dacă cineva m-ar consulta, și a existat în acest sens în 2017 un proiect al Consiliului Superior al Magistraturii în care durata INM-ului se reducea la un an și jumătate de la doi ani, dar cu mărirea duratei de stagiatură. Eu cred că mult mai util este ca tinerii care termină INM-ul să aibă o perioadă de trecere în instanță. Eu cred că cei care urmează INM-ul și dacă ar termina INM-ul la 40 de ani, dar cu această experiență oarecum de laborator, fiindcă, oricât de mult am încerca și oricât de mult am simula, în realitate INM-ul este un laborator. Aruncați în acest vârtej al justiției, unde avem atâtea provocări, unde există mult mai multă vizibilitate decât în trecut. Poate și în trecut se greșea, poate și în trecut lucrurile stăteau suficient de rău, dar nu exista atâta publicitate. Este o aparență pe care o punem astăzi în evidență pentru că sunt atât de multe medii de comunicare care se raportează la situația din justiție, care analizează, care uneori analizează cu rea credință situația din justiție, spuneam că dacă ar exista după INM o perioadă în care absolvenții de INM să poată experimenta alături de colegi cu mai multă experiență, cred că ar fi soluția ideală, pentru că, oricât de mult ne-am strădui în acest laborator numit INM, un tânăr magistrat care își începe activitatea fără niciun sprijin, și mă refer în special la tinerii judecători, pentru că la procurori lucrurile sunt mai ponderate, în sensul că acolo ai întotdeauna și un procuror șef care îți cenzurează cele mai importante acte procedurale pe care le faci, rechizitoriile mai trec și prin mâna altcuiva. La instanță, lucrurile astea nu funcționează, nu se poate implica președintele instanței în activitatea fiecărui judecător, nu este legal și nu ar putea nici fizic să se implice. Dacă pe vremuri președinții de instanță aveau mai multă putere, mai multă autoritate, eu de exemplu am prins perioada în care președinții și vice-președinții de instanță se ocupau și de creșterea tinerilor judecători în sensul bun, în sensul că îi ghida, îi îndruma, judecătorii intrau totdeauna în complet cu colegi considerați foarte buni profesioniști, lucrurile acestea nu se mai întâmplă din păcate și provocarea cea mai mare pentru un tânăr judecător nu este dacă știe sau nu știe legea este această confruntare cu sala care poate uneori îi face să reacționeze psihic într-un mod în care nu ne-am dori. Acum trebuie să recunoaștem că nici avocații nu mai sunt cei de pe vremuri, că nu mai există atâta toleranță cât exista pe vremuri, timpul în general nu mai este cu noi la fel de generos. Toți suntem într-o continuă alergătură, instanțele, deși unele din ele sunt într-o etapă mai bună decât acum, câțiva ani din perspectiva încărcăturii, a apărut o altă problemă – majorarea schemei de personal a rămas nedublată de majorarea spațiilor în care se face judecata. Adică, degeaba avem mai mulți judecători, dacă nu avem săli de ședință. Este o problemă acută, de exemplu, la Înalta Curte la secția penală. Oricât am mări schema de personal, lucrurile nu se vor petrece acolo, referitor la ședințe și la modul în care pot fi luate cauzele mai bine, atât timp cât secția penală are o singură sală în care poate desfășura ședințe. Știți foarte bine realitățile de acolo, cu ședințe care durau la un moment dat, acum au o durată mai rezonabilă, dar ședințe care durau de dimineață de la 9 până la două noaptea, trei noaptea, deliberările se întindeau uneori până la 5-6 dimineața. Aceea nu mai e justiție și am văzut oameni care reproșau că asta nu e justiție. Oare un judecător chemat să ia astfel de decizii în astfel de dosare și-ar dori să stea 15-18 ore în ședință, iar după aceea să fie pus să și delibereze? Și mă întorc la un astfel de regim, pentru că am trecut ani de zile printr-un astfel de regim și aș vrea să vă provoc domnule profesor Stoica. Aveți mare dreptate, este nefiresc ce se întâmplă în România că oamenii își doresc să se pensioneze după 25 de ani de activitate, dar oare după un asemenea regim desfășurat neîntrerupt ani de zile, credeți că judecătorul ajuns la o anumită vârstă mai este capabil, vorbesc în primul rând, de o rezistență fizică, mai este capabil să aibă răbdarea, să se aplece asupra problemelor pe care le judecă? Eu cred că magistratura din România produce o uzură magistratului pe care nu o întâlnim în altă parte. Adică, pur și simplu, după 2-3 ani în care ai ședință 14 ore, dormi 4-5 ore și a doua zi o iei din nou cred că ajungi la o saturație care nu îți mai permite să ai acea serenitate încât să vii cu bucurie la muncă, să simți că ceea ce faci este bine. Cred că asta ar fi o problemă care ar trebui discutată atunci când vorbim de aceste pensii nesimțite. Probabil că dacă nu ar fi existat această perspectivă a posibilității de a evada la un moment dat, nici jumătate din magistrații pe care îi avem astăzi în sistem nu i-am fi mai avut.

Valeriu Stoica: E oarecum dramatic ceea ce spuneți, doamnă judecător. Într-un fel am cunoscut meseria asta, cum bine știți, că am fost 11 ani judecător, vă dau dreptate și nu vă dau dreptate. Vă dau dreptate, pentru că știu cât de dificilă e profesia de magistrat, judecător sau procuror, dar nu vă dau dreptate pentru că până la urmă e o alegere pe care o facem și dacă e o alegere trebuie să fie și o dedicație, iar dacă e o dedicație cred că depinde și de noi cum contribuim la administrarea unei instanțe în așa fel încât ea să funcționeze mai bine. Am spus-o și altă dată, foarte mulți magistrați mai ales judecători cred că datoria lor e să rezolve dosarele doar. Într-adevăr, este datoria principală și trebuie să facă dreptate în dosarele pe care le judecă. Dar, eu cred că datoria oricărui judecător, și pentru procurori este valabil asta, dar pentru judecători în primul rând, este să se implice în ceea ce se cheamă modernizarea conducerii judiciare și am în vedere nu doar conducerea unei ședințe, ci și conducerea unei instanțe în ansamblul ei. Eu cred că sunt resurse pentru o mai bună organizare de a diminua acest efort pe care îl fac judecătorii, procurorii. Cred că ne lipsește această componentă de management judiciar și cred că trebuie să ne formăm, începând de la INM, dar și după aceea, să ne formăm această deprindere – buna conducere judiciară, și anume de la conducerea dosarului, de la conducerea ședinței, de la conducerea instanței de judecată și până la conducerea întregului sistem judiciar. Cred că dacă vorbim de bunul dialog, buna cooperare cu celelalte puteri, ceea ce spunea mai devreme domnul Cătălin Predoiu este oarecum verificat, nu întotdeauna puterea judecătorească, Ministerul Public au trimis în CSM pe cei mai buni conducători. Nu mă refer la cei mai buni magistrați, mă refer la cei mai buni lideri. Și asta e o chestiune care până la urmă apasă pe umerii magistraturii în general pentru că, dacă magistratura nu știe să își aleagă liderii, atunci în bună măsură, aceste dificultăți cu care se confruntă sistemul se vor perpetua. Nu așteptați ca aceste dificultăți să fie rezolvate, în primul rând, de puterea executivă și de puterea legislativă. Ați văzut că nu se prea întâmplă lucrul ăsta. Cred că e vorba de forța pe care o au liderii justiției, de a se bate pentru a rezolva aceste probleme. Și când vorbesc de liderii justiției, mă refer în primul rând la cei care au autoritate, adică la cei care sunt în CSM. Problema este pe cine trimiteți în CSM. Nu vreau să fac o critică, vreau să spun doar că nu e suficient să fii bun judecător sau bun procuror, ca să fii și bun lider al justiției. Dar cred că e momentul să o rugăm pe doamna președinte Luminița Criștiu-Ninu, care este lider, fiind în poziția de președinte al celei mai importante Curți de Apel de altfel din România, să ne spună cum vede toate aceste probleme care s-au dezbătut până acum.

Luminița Criștiu-Ninu: Mulțumesc, domnule profesor. Să nu uităm totuși că astăzi este 1 iulie, fiindcă asta este tema dezbaterii noastre de astăzi.

Valeriu Stoica: Mă bucur că amintiți de acest lucru, toată lumea a uitat.

Luminița Criștiu-Ninu: Toată lumea a uitat.

Valeriu Stoica: Voiam să vedem cine va spune prima dată că astăzi este 1 iulie și că de fapt dezbaterea aceasta este prilejuită în primul rând de faptul că 1 iulie este ziua justiției. Mă bucur că spuneți lucrul ăsta, iată că ne-ați salvat pe toți.

Luminița Criștiu-Ninu: Dovadă că invitații au uitat.

Valeriu Stoica: Eu am făcut un test.

Luminița Criștiu-Ninu: Justiția dă dovadă de responsabilitate și de maturitate, pentru că, iată, astăzi, colegii noștri nu mai folosesc această zi ca să reafirme rolul și importanța puterii judecătorești, ci folosim cu toții această zi ca să semnalăm problemele cu care se confruntă justiția, să semnalăm necesitatea unui efort comun în a rezolva această problemă și a unei cooperări între profesioniștii dreptului, între puterile statului, care, până la urmă, să scoată justiția din starea în care spunem cu toții că se află. Justiția nu este perfectă. Nici nu are cum să fie. Până la urmă, dacă stăm să gândim, justiția este un răspuns, o reacție firească la imperfecțiunea noastră, a oamenilor. Până la urmă, într-o societate perfectă justiția poate nici n-ar mai fi necesară. Cu toate imperfecțiunile ei, cred că trebuie totuși să nu uităm evoluția notabilă a justiției în ultimele trei decenii, atât ca urmare a voinței politice, dar și ca urmare a propriei voințe, pentru că justiția a evoluat. Sunt voci care spun că justiția se reformează de atâta timp și tot nereformată rămâne. Eu cred că lucrurile nu stau chiar așa. Eu cred că în justiție s-au produs transformări notabile și că justiția de astăzi nu mai arată ca justiția de acum trei decenii. Să nu uităm că astăzi avem un Consiliu Superior al Magistraturii care gestionează întreaga carieră a magistratului, începând de la admiterea în profesie, cu promovare și așa mai departe, în care, sigur, majoritari sunt judecătorii și procurorii. Deci chiar colegii noștri, profesioniștii dreptului, să nu uităm că astăzi conducerile instanțelor nu mai sunt asigurate de președinți, ci sunt asigurate de președinți, în colaborare cu colegiile de conducere, colegii care, la rândul lor, sunt formate din judecători proveniți din rândul colegilor noștri, aleși în Adunările Generale ale judecătorilor. Deci, iată, un președinte de instanță nu poate conduce discreționar o instanță, ci în colaborare cu colegii, să nu uităm că astăzi avem parte de o formare profesională de calitate, avem programe de formare profesională, avem acces la informații, avem acces la doctrină, avem acces la jurisprudență, să nu uităm că astăzi avem o informatizare a instanțelor și încă multe perspective de a dezvolta informatizarea instanțelor. Deci toate acestea cred că nu pot fi trecute cu vederea, iar din punctul meu de vedere evoluția justiției nu poate fi pusă sub semnul îndoielii sub nicio formă. Avem desigur și probleme. Și este foarte important că nu le negăm, că suntem conștienți de ele, că ni le-am asumat și că dorim să facem eforturi pentru a le depăși. Referitor la probleme, pentru că acesta este și subiectul dezbaterii noastre de astăzi, „Justiția de la probleme vechi la provocări noi”, să știți că problemele vechi sunt oarecum și problemele noi pe care pentru că mare parte dintre ele nu s-au rezolvat. Ne referim aici la faptul, din perspectiva conducătorului de instanță cel puțin, aș vrea să amintesc că lipsește încă acel program coerent, acel program dorit de toată lumea care să normeze munca într-o instanță. Nici până în acest moment nimeni nu a stabilit printr-un act normativ, nu printr-un act normativ principal, un act normativ secundar, desigur, cel puțin care este cantitatea rezonabilă de muncă, care este volumul de cauze pe care îl poate instrumenta în mod optim un judecător. Fiindcă nu avem acest program de normare a muncii, trebuie ca cei care ne privesc să știe că și distribuirea resurselor este făcută inadecvat, pentru că nu pleacă de la o bază reală. Avem instanțe care la acest moment, la un număr poate jumătate de dosare, au personal dublu, deci este inexplicabil, de aici apar întârzierile și toate celelalte probleme. Deci, până nu stabilim un program coerent de normare a muncii judecătorului, nu vom reuși nici să dimensionăm corect resursele din sistemul judiciar, nici judecătorul nu poate să ducă un volum la nesfârșit. Poate și acesta este motivul pentru care termenele de judecată se dau așa cum se dau. Pentru că este și el om și nu poate să reziste nici fizic și nici psihic la peste 200 de cauze pe ședință. De aia se duc dosarele în 2021 în 2022 așa cum bine au spus ante-vorbitorii noștri. Cât despre provocări, aici cred că putem în continuare să nominalizăm pe lista provocărilor justiției intrarea în vigoare a noilor coduri. Sigur, s-a tot vorbit despre ele, dar interpretarea și asimilarea lor va constitui multă vreme de acum înainte o provocare pentru sistemul judiciar. O provocare a sistemului judiciar a fost oarecum și asimilarea din mers a jurisprudenței europene, a celor două curți de la Strasbourg și Luxemburg, a faptului că justiția a trebuit să capete o viziune europeană. Dar alte două provocări noi se deschid în fața sistemului judiciar și anume angrenarea sistemului judiciar într-un efort de comunicare pentru că se știe că instanțele. în linii mari au fost oarecum reticente în a comunica în exterior problemele din justiție, cel puțin așa am perceput eu, și, de asemenea, o altă provocare și poate cea mai importantă ar fi asumarea unei nevoi conștiente de recredibilizare a sistemului judiciar. Și cred că nu doar la nivel declarativ, cred că se simte un efort comun, o dorință comună a sistemului judiciar de a recâștiga încrederea societății. Cât de bine va reuși justiția să comunice, cât de mult va reuși să își recapete încrederea, cred că acestea sunt întrebări la care vom putea răspunde doar peste câțiva ani. Referitor la relația justiției cu celelalte puteri ale statului, sigur separația puterilor în stat nu înseamnă o rupere totală a unei de cealaltă. Separația puterilor în stat a fost concepută, la originile ei a fost concepută pentru a opri abuzurile, însă ea nu înseamnă faptul că puterile nu interacționează, nu conlucrează, pentru că separația puterilor în stat este concepută ca un mecanism mai degrabă de control și de echilibru care are menirea să le responsabilizeze pe celelalte, care are menirea de a asigura un control asupra celorlalte. De aceea, este firesc să existe o tensiune între puterile statului, într-o societate democratică, pentru că dacă această tensiune nu ar exista, ar putea apărea la un moment dat suspiciunea fie că o putere și-a pierdut interesul în a le supraveghea pe celelalte, fie că este dominată de celelalte puteri. Cât privește justiția, separația puterilor în stat este, desigur, o condiție, este o garanție a independenței sale, însă justiția nu este o insulă și nu poate fi ruptă total de celelalte puteri, pentru că are nevoie de cooperare cu celelalte puteri. Să nu uităm că celelalte puteri sunt cele care asigură justiției finanțare. Justiția are nevoie de finanțare. Justiția are nevoie de servicii. Justiția, până la urmă, interpretează și aplică actele normative care sunt elaborate de puterea legiuitoare. De aceea, cred că este foarte important să existe un dialog între toate cele trei puteri ale statului și e foarte important ca magistrații să fie consultați, cel puțin atunci când se elaborează acte normative care privesc organizare sistemului judiciar, chiar și atunci când se elaborează politica judiciară a statului, pentru că mai bine decât ei nu cred că poate cunoaște nimeni situația din interiorul sistemului. Colaborarea dintre justiție și celelalte puteri ale statului este prevăzută în mod punctual în legile care privesc organizarea și funcționarea sistemului judiciar, în foarte, foarte multe aspecte referitoare la funcționarea justiției. Ne referim aici la faptul că Președintele țării iată numește judecătorii și procurorii, până și la faptul că reprezentanții CSM membri ai societății civile sunt aleși în Parlament, faptul că Ministrul Justiției este ordonator principal de credite, faptul că numărul maxim de posturi în instanțe se stabilește prin hotărâre de Guvern, faptul că statele de funcții și de personal ale instanțelor se aprobă prin ordin al Ministrului Justiției, deci interferența dintre puterea judecătorească și celelalte două puteri este foarte consistentă. De aceea, nu se poate vorbi despre o independență absolută. Justiția depinde de celelalte puteri ale statului. Tocmai din această perspectivă este o nevoie fundamentală de un discurs respectuos, care să țină seama atât de separarea necesară între puteri, dar și de interdependența necesară între puteri, pentru că nu au cum să fie separate, ci este nevoie de o necesară colaborare între ele. Raporturile justiției cu societatea le-aș privi din perspectiva faptului cumva că societatea cred că se plasează față de justiție într-un raport unilateral, că ea consideră că este creditoare, că este cea care trebuie să primească și nu și cea care trebuie să dea. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa, pentru că nu trebuie doar să primească, ci trebuie să și dea. De aceea, cred că definitoriu pentru raporturile justiției cu societatea este așteptarea pe care cea de-a doua o are de la prima. Este adevărat că justiția a pierdut mult în încredere, cred, poate în ultimii ani mai mult decât altă dată. Încrederea este un fenomen complex și cred că este totuși un factor fundamental ca justiția să fie recunoscută ca independentă de celelalte puteri, pentru că fără încredere, este mult mai greu ca justiția să se pretindă independentă. Toată lumea o să-i spună iată încrederea în justiție este foarte scăzută. Înseamnă că poate nu meriți chiar atât de mult. Eu așa pun problema. Încrederea și respectul nu pot fi cerute, ele se câștigă, numai că este o problemă la noi, cred că în statele post-comuniste cu lipsa încrederii în instituții în general. Și nu putem să pretindem o încredere mai mare în justiție, atâta vreme cât încrederea în instituții este ea însăși la un nivel scăzut, în instituții în general. Este un fenomen complex și depinde de foarte mulți factori. Depinde de buna pregătire profesională a magistraților, depinde de ținuta morală, depinde de aparența de echidistanță, de modul în care publicul, justițiabilii, percep lipsa de părtinire a judecătorilor, depinde de modalitatea în care justiția își îndeplinește rolul nu doar că trebuie să realizeze un act de justiție de calitate și eficient, trebuie să își îndeplinească în mod corespunzător și rolul de serviciu public în slujba cetățeanului, depinde de modul în care justiția reușește să comunice, să fie transparentă, transparența nu doar a informațiilor care privesc activitatea judiciară, dar și transparența deciziilor manageriale, deci încrederea este un fenomen deosebit de complex. Pentru recâștigarea încrederii este nevoie sigur de o comunicare eficientă și clară, în primul rând. Sistemul judiciar trebuie să depășească cumva acele reticențe în a comunica, trebuie să devină mult mai deschis, trebuie să se deschidă către public, trebuie să explice publicului larg cum funcționează sistemul judiciar, trebuie să convingă și celelalte puteri ale statului, poate nici ele câteodată nu comunică cu adevărat problemele cu care se confruntă justiția. Cred că este nevoie, pe lângă comunicare, de maturizare și de responsabilizare. Dreptul, până la urmă, nu este un scop în sine. Normele de drept trebuie aplicate nu doar în litera lor, dreptul trebuie să țină cont și de morală. Trebuie să ne aducem aminte și de fiat justitia ruat caelum, acea expresie celebră, nu trebuie să facem drept de dragul dreptului, până a urmă dreptul fără morală va rămâne un mecanism care nu va putea să perceapă realitatea obiectivă. Este nevoie de unificarea practicii judiciare. Practica judiciară neunitară este unul dintre factorii care a contribuit la pierderea încrederii societății în justiție. Din fericire pentru noi, practica judiciară neunitară este un fenomen larg conștientizat în rândul magistraților. Faptul că magistrații conștientizează că trebuie să aibă o practică judiciară unitară cred că este deja un câștig. Noile coduri le-au pus la dispoziție o serie de mecanisme deosebit de benefice și chiar au apelat din plin la ele, mă refer la acele mecanisme de unificare a practicii pe calea întrebărilor prealabile, a celea adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție. Rar mai există acum magistrați care să pronunțe soluții până nu consultă practica colegilor, practica altor instanțe, practica curților de apel, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deci, faptul că au conștientizat importanța unificări practicii judiciare cred că este deja un mare câștig. Comunicarea cu alte profesii juridice. Avem nevoie unii de ceilalți. Conlucrarea între profesiile juridice este deosebit de importantă, pentru că avem cu toții o misiune comună: aceea de a clădi o cultură juridică modernă. Avocatul, procurorul în procesele penale, nu trebuie să percepem avocatul doar prin prisma sprijinului pe care îl acordă părții pe care o asistă. Ele este un colaborator al judecătorului. El contribuie la aflarea adevărului, la prevenirea greșelilor în aflarea adevărului și în aplicarea legii. Ar fi foarte greșit, cum există tentația uneori în procesele penale cel puțin să asimilăm avocatul să, cumva să îl asimilăm cu persoana pe care o apără. De foarte multe ori, avocații în penal au această apăsare cumva, că societatea îi percepe ca pe niște persoane care până la urmă apără infractorii. Ei sunt colaboratori ai judecătorului prin faptul că ei își aduc contribuția la aflarea adevărului în cauza respectivă, înseamnă că și ei apără ordinea de drept. Deci locul avocatului în procesul penal trebuie să fie exact acolo unde este și al procurorului. Egalitatea de arme într-adevăr nu trebuie să fie doar un principiu pe care noi îl clamăm în spațiul public, egalitatea de arme trebuie să fie resimțită de opinia publică, care trebuie să simtă că această egalitate de arme este respectată, că este un principiu sfânt pentru judecătorul din materie penală. Am citit acum ceva timp articolul scris de un avocat și scriitor celebru „Care egalitate de arme”? așa era titlul. Recunosc că m-a întristat articolul respectiv și cred că nu avem dreptul să ne pierdem speranța egalității de arme, oricât de frântă ar fi fost la un moment dat în evoluția ei această egalitate. Ca profesioniști ai dreptului, aceasta trebuie să rămână un principiu permanent, să ne călăuzească profesia, mă refer cel puțin în materie penală. Sigur, contribuția avocaților în materie civilă este de necontestat. Am vrut să subliniez contribuția în materie penală și relația judecătorilor cu profesioniștii dreptului în materie penală, este și materia în care activez, dar pentru că aici se pune mai pregnant problema unei anume diferențieri, așa simt avocații în materie penală, unei anume diferențieri între avocați și procurori. Nu este așa. Procurorul, desigur, are și el rolul lui în materie penală, atunci când se comit fapte grave în societate, societatea are așteptări de la procuror, el este cel care trebuie să descopere infracțiunile, să descopere infractorii. Toate așteptările societății atunci când se comit fapte de o gravitate deosebită se îndreaptă către procuror. Procurorul, sigur, rolul lui nu se oprește în a descoperi fapte și făptuitorii, el trebuie să susțină pe mai departe acuzare în instanță și să contribuie, sigur, la aflarea adevărului. El este apărător al ordinii de drept și al drepturilor și libertăților cetățenilor. De aceea, colaborarea cu celelalte profesii juridice este esențială, dacă vrem să ne dezvoltăm. Cât despre organizarea judiciară, așa cum a vorbit și doamna director puțin mai devreme, s-a vorbit aici foarte mult despre mărirea duratei școlarizării la institut. Atunci când vorbim despre organizare judiciară, despre noutățile pe care le-au adus legile justiției în materie de vechime, de vârstă, n-am vorbit chiar și despre completele de apel care în acest moment după lege sunt compuse din trei judecători și nu din doi, noroc că au fost prorogate dispozițiile legale, au fost prorogate doi ani succesiv ca să putem funcționa. Trebuie să plecăm de la, trebuie să ne conștientizăm în primul rând insuficiența numerică a resurselor de care dispunem. Deci, nu putem să vorbim de mărirea duratei. Nimănui nu-i strică mai multă formare, sigur că da, deși cred că este descurajant într-adevăr pentru tineri absolvenți ai facultăților, cred că, așa cum a spun și doamna director a institutului o durată de doi ani a duratei stagiului în instanțe ar fi cea mai potrivită măsură. Dar atunci când vorbim despre modificările duse de legile de organizare judiciară, trebuie să avem în vedere următorii factori: în România oamenii se judecă mult, într-adevăr, deci se judecă mult, procesele sunt foarte numeroase, apoi nu există o cultură, nu există cultura soluționării alternative a litigiilor, deoarece oamenii s-au obișnuit să meargă la instanță, nu apelează la modalitățile alternative de soluționare a litigiilor. Insuficiența numerică a resurselor este cea care nu ne permite să mărim nici numărul completelor de apel, de la doi la trei judecători, așa cum a vrut legiuitorul poate nu era p idee rea, și nici nu ne permitem să mărim durata institutului de la doi la patru ani, pentru că noi ducem o lipsă acută de resurse și asta nu este de acum, este de ani de zile. De aceea, consider că cea mai potrivită soluție ar fi aceea a limitării la doi ani, așa cum este în prezent și a măririi stagiului la doi ani. În rest, mai îmi notasem câteva idei cu privire la statutul judecătorului și alte chestiuni de interes, dar o să mai vorbească și colegii mei și apoi, dacă ne mai dați cuvântul și pe această temă.

Transcrierile oferite de The Department sunt realizate de către lingviști profesioniști, cu experiență în transcrieri audio din domenii diverse. The Department, cu experiență din anul 2008, oferă varii servicii lingvistice. Mai multe informații aici: www.thedepartment.ro.