Spălarea banilor şi calitatea de entitate raportoare a practicienilor în insolvenţă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Răspund practicienii în insolvență pentru nerespectarea măsurilor de către o societate în insolvență – entitate raportoare?

Dacă societatea în insolvență este entitate raportoare, aceasta trebuie să se supună obliga­țiilor din Legea nr. 129/2019, fiind o obligație proprie.

Sunt entități raportoare instituțiile, societățile, asociațiile, fundațiile, profesioniștii și persoanele fizice care se regăsesc în lista cuprinsă la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 și art. 3 din Norma din 2021 de punere în aplicare a Legii
nr. 129/2019.

Ori de câte ori avem o societate în insolvență care se încadrează pe unul sau mai multe cazuri dintre cele indicate în listă, discutăm despre o entitate raportoare ce are diverse obligații dintre cele prevăzute de Legea nr. 129/2019.

Cu toate acestea, se poate discuta despre o obligație a practicianului în insolvență de a întreprinde demersurile necesare în vederea implementării măsurilor impuse de Legea
nr. 129/2019 societății debitoare? Din nou, lucrurile se impun a fi nuanțate în funcție de etapa procedurii în care ne aflăm.

Administratorul judiciar

 În acord cu dispozițiile art. 58 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar are atribuția de „conducere integrală, respectiv în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului‑sindic cu privire la atribuțiile sale și la condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului”.

Discuția care se poartă în raport de acest subiect este dacă administratorul judiciar are obligația luării măsurilor impuse de Legea nr. 129/2019 în măsura în care dreptul de administrare al administratorului statuar nu este ridicat.

Din punctul nostru de vedere, atât timp cât administratorului statuar nu i‑a fost ridicat dreptul de administrare, nu putem discuta despre o obligație a administratorului judiciar de imple­mentare a măsurilor prevăzute de Legea nr. 129/2019.

Din contră, aceasta revine administratorului statutar sau, în sensul Legii nr. 129/2019, conducerii de rang superior. Conform art. 12 alin. (5) din Norma din 2021: „Responsabilitatea confi­gurării, documentării și actualizării periodice a procedurilor de administrare a riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului revine persoanei din conducerea de rang superior din cadrul entității reglementate, cu atribuții de control intern, de comunicare și management de conformitate”.

Conducerea de rang superior este definită în art. 2 lit. o) din Legea nr. 129/2019 ca „orice persoană care deține cunoștințe suficiente privind expunerea entității la riscul de spălare a banilor și de finanțare a terorismului și care ocupă o funcție suficient de înaltă pentru a lua decizii cu efect asupra acestei expuneri, fără a fi necesar să fie întotdeauna un membru al organului colectiv de conducere și administrare”.

În același sens a opinat și UNPIR când a arătat, prin Comunicatul din 20 martie 2020^[2], faptul că: „În perioada de observație și de reorganizare, activitatea debitorului se conduce de administratorul special, conform art. 52‑56 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Reprezentarea debitorului în această perioadă se realizează de administratorul special.

În numite situații speciale se ridică dreptul de administrare al debitorului, conform art. 58 lit. f) din Legea nr. 85/2014, iar reprezentarea se realizează de administratorul judiciar.

Concluzie: Administratorul special este cel care reprezintă, de regulă, debitorul aflat în insol­vență, administratorul judiciar, doar punctual, când nu este ridicat dreptul de administrare prin hotărârea judecătorului‑sindic are atributul reprezentării debitorului”.

Deși comunicatul amintit viza situația benefi­ciarului real, mai precis cui revine responsabilitatea identificării acestuia și depunerii declarației, apreciem că raționamentul este pe deplin aplicabil și în situația de față.

Astfel, revine conducerii de rang superior a societății în insolvență obligația de a lua toate măsurile impuse de Legea nr. 129/2019, atât timp cât dreptul de administrare nu a fost ridicat.

După ridicarea dreptului de administrare, pe lângă propria calitate de entitate raportoare a administratorului judiciar, acesta devine responsabil de aplicarea măsurilor impuse de Legea nr. 129/2019 în sarcina societății în insolvență.

Este important să nu confundăm acest aspect cu calitatea de entitate raportoare. Entitate raportoare va fi în continuare societatea, în măsura în care aceasta se încadrează în lista de la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 129/2019. Administratorul judiciar devine doar persoana responsabilă cu aplicarea măsurilor speci­fice de adoptare și evaluare a procedurilor și politicilor privind raportarea, cunoașterea clientelei, păstrarea documentelor etc.

 Lichidatorul judiciar

Potrivit art. 64 lit. c) din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar conduce activitatea debitorului.

Deoarece, în acord cu dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, se dispune ridicarea dreptului de administrare al administratorului statuar odată cu intrarea în faliment, ar părea că discutăm despre o obligație a lichidatorului judiciar de a lua măsurile necesare asigurării scopului Legii nr. 129/2019.

Cu toate acestea, pornind de la opinia ONPCSB, exprimată prin Adresa nr. 831/04.05.2020, comunicată către UNPIR, în sensul că, odată intrată în faza falimentului, societatea este dizolvată, sens în care nu ar mai exista obligația depunerii declarației privind beneficiarul real, apreciem că și în situația de față discutăm despre același raționament.

Potrivit art. 145 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, odată cu intrarea în faliment, judecătorul‑sindic dispune dizolvarea societății în insolvență. Prin urmare, odată dizolvată, în acord cu dispozițiile art. 244 C. civ., persoana juridică încetează. Prin urmare, odată dizolvată, nu mai există obligația proprie de adoptare și evaluare a politicilor și procedurilor specifice Legii nr. 129/2019. Cu toate acestea, apreciem că cel puțin obligația de păstrare a documentelor, în termenul legal de 5 ani ori prelungit, în condițiile Legii nr. 129/2019, persistă din rațiuni practice și pentru a nu se permite eludarea scopului Legii.

În perioada de faliment, lichidatorul își păstrează calitatea proprie de entitate raportoare. Prin urmare, nu se va putea ridica problema unor situații ce prezintă riscul spălării banilor, neacoperite de Legea nr. 129/2019.

Poate fi ținut răspunzător practicianul în insolvență pentru omisiunea sau defectuoasa implementare a măsurilor impuse de Legea nr. 129/2019 în activitatea societății în insolvență?

 Extrem de importante sunt prevederile art. 57 alin. (11) din Legea nr. 85/2014: „Practicianul în insolvență, în calitatea sa de organ care aplică procedura, nu va putea fi sancționat sau obligat la plata oricăror cheltuieli de judecată, amenzi, daune sau oricăror altor sume, de către instanța de judecată sau de altă autoritate, pentru fapte sau omisiuni imputabile debitorului”.

Discutăm clar despre o obligație proprie a societății debitoare, sens în care, în principiu, practicianul în insolvență nu poate fi ținut răspunzător pentru că societatea a implementat eronat sau a omis să implementeze măsurile specifice Legii nr. 129/2019.

Cu toate acestea, în cazul în care din culpa practicianului în insolvență implementarea dispozițiilor Legii nr. 129/2019 nu s‑a realizat ori s‑a realizat eronat, răspunderea acestuia poate fi stabilită potrivit dispozițiilor de drept comun.

Tocmai din această cauză sunt extrem de importante aplicarea concretă a dispozițiilor Legii nr. 129/2019 și modul în care aceasta se realizează, sancțiunile și răspunderea pentru neaplicarea acestora fiind semnificative.

Concluzii

 Odată dobândită calitatea de entitate raportoare, practicianul în insolvență devine titularul obligațiilor prevăzute de Legea nr. 129/2019, respectiv de a raporta operațiunile suspecte sau cele de peste 10.000 euro în numerar, de a aplica măsuri de cunoaștere a clientelei, de a deține politici, proceduri privind modul de funcționare a măsurilor, de a păstra documentele, de a monitoriza tranzacțiile ș.a.

Întreaga suită de obligații vine cu propriile sancțiuni stabilite individual și distinct pentru fiecare măsură care nu este respectată în tot sau pe deplin.

Deopotrivă, sancțiunile complementare sunt destul de drastice, acestea variind de la suspendarea avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități ori, după caz, suspendarea activității operatorului economic, la blocarea contului bancar pe o durată de la 10 zile la o lună și până la o interdicție temporară de a exercita funcții de conducere în entită­țile raportoare împotriva oricărei persoane cu responsabilități de conducere într‑o entitate obligată sau a oricărei alte persoane fizice declarate responsabilă de încălcare.