CJUE. Dreptul la apărare este asigurat doar dacă legea internă prevede o cale de atac efectivă împotriva emiterii ordinului european de anchetă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin Decizia din 11 noiembrie 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C‑852/19 că, pentru a fi conform cu dispozițiile Directivei 2014/41/UE privind ordinul european de anchetă și exercitarea efectivă a dreptului la apărare prevăzut de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, se impune ca legislația națională să prevadă o cale de atac efectivă împotriva emiterii ordinului european de anchetă.

În acest sens Curtea a statuat că:

„1) Articolul 14 din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală coroborat cu articolul 24 alineatul (7) din această directivă și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru emitent al unui ordin european de anchetă care nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință.

2) Articolul 6 din Directiva 2014/41 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că se opune emiterii de către autoritatea competentă a unui stat membru a unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință atunci când reglementarea acestui stat membru nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui astfel de ordin european de anchetă.”

Astfel, în cuprinsul hotărârii s-a arătat că: „Acest drept implică în mod necesar ca persoanele vizate de astfel de măsuri de investigare să dispună de căi de atac adecvate care să le permită, pe de o parte, să conteste legalitatea și necesitatea lor, precum și, pe de altă parte, să solicite un remediu adecvat dacă aceste măsuri au fost dispuse sau executate în mod ilegal. Statelor membre le revine sarcina să prevadă în ordinea lor juridică internă căile de atac necesare în acest scop.

 Această interpretare a articolului 47 din cartă corespunde, în plus, celei a articolului 13 din CEDO, reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Rezultă, astfel, din jurisprudența Curții EDO că, în temeiul acestei din urmă dispoziții, care corespunde în esență articolului 47 primul paragraf din cartă, persoanele vizate de percheziții și ridicări de obiecte sau înscrisuri trebuie să poată avea acces la o procedură care să le permită să conteste legalitatea și necesitatea perchezițiilor și ridicărilor efectuate și să obțină un remediu adecvat dacă aceste măsuri au fost dispuse sau executate în mod ilegal (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 22 mai 2008, Iliya Stefanov împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2008:0522JUD006575501, § 59, Curtea EDO, 31 martie 2016, Stoyanov și alții împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2016:0331JUD005538810, § 152-154, precum și Curtea EDO, 19 ianuarie 2017, Posevini împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2017:0119JUD006363814, § 84-86). […]

Prin urmare, pentru ca persoanele vizate de executarea unui ordin european de anchetă emis sau validat de o autoritate judiciară a acestui stat membru și având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte sau înscrisuri să își poată exercita în mod util dreptul garantat de articolul 47 din cartă, statului membru menționat îi revine sarcina de a se asigura că aceste persoane dispun de o cale de atac în fața unei instanțe a aceluiași stat membru care le permite să conteste necesitatea și legalitatea acestui ordin, cel puțin în raport cu motivele de fond pentru emiterea unui asemenea ordin european de anchetă. […]

Deși această dispoziție, interpretată în lumina considerentului (22) al directivei menționate, prevede o obligație generală a statelor membre de a se asigura că măsurilor de investigare indicate în ordinul european de anchetă le sunt aplicabile căi de atac cel puțin echivalente celor disponibile într‑o cauză internă similară [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 60], ea nu impune statelor membre să prevadă căi de atac suplimentare în raport cu cele care există în cadrul unei proceduri naționale similare.”

Raportat la aceste chestiuni, precum și la dispozițiile art. 338 alin. (1) și (2) din Legea 302/2004, rămâne de văzut cum se va aplica această decizie în dreptul nostru intern sau dacă își va găsi aplicabilitatea.

Din punctul meu de vedere, atât timp cât Curtea face trimitere la posibilitatea contestării legalității și temeiniciei ordinului european de anchetă cel puțin echivalente celor existente într-o cauză internă similară, este evident că unica cale de atac disponibilă împotriva temeiniciei și/sau legalității ordinului ar fi apelul.

Aceasta pare a fi și optica instanțelor de judecată, care într-o speță^[1] a dispus respingerea ca inadmisibilă a unei contestații formulate împotriva emiterii ordinului european de anchetă, întemeiată pe dispozițiile art. 425 ind. 1 C. pr. pen. Instanța a considerat că se impune respingerea ca inadmisibilă a contestației, atât timp cât „emiterea ordinului european de anchetă în cursul judecății reprezintă o chestiune de administrare a probelor lăsată la dispoziția judecătorului fondului, neputându-se contesta la o instanță ierarhic superioară pe cale separată, fiecare încheiere prin care se dispune administrarea probelor”. Astfel că în opinia instanței în situația dată s-ar putea exercita doar apel odată cu fondul.

Cu toate acestea, este discutabil în ce măsură apelul este o cale efectivă de atac împotriva legalității emiterii ordinului, în contextul în care această cale de atac este formulată uneori după perioade lungi de timp de la emiterea și chiar executarea ordinului, după pronunțarea hotărârii primei instanțe, care deja a analizat probațiunea dispusă prin ordin.

* Articol preluat de pe site-ul www.chirita-law.com.

^[1] Curtea de Apel Timișoara, Decizia nr. 92/CO/10 iunie 2020.