Soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători

13 feb. 2023
Vizualizari: 377
  • NCPC: art. 425
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
  • NCPC: art. 496 alin. (1) Legea nr. 10/2001: art. 45 alin. (1) şi (5)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 1 aprilie 2015, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții G., S.C. H. S.A., Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței:

– să oblige pe pârâta G. să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul din București, str. x, Corp. B, et. l, înscris în cartea funciară;

– radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei în cartea funciară și înscrierea sa în beneficiul reclamanților;

– în subsidiar, obligarea pârâților Municipiul București și Statul Român, la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat la valoarea actuală de circulație, cu titlu de despăgubiri, în situația în care se va aprecia că acesta nu mai poate fi restituit în natură;

– alternativ, dacă cererea de revendicare va fi respinsă în tot, pe calea acțiunii în nulitate, să se dispună anularea actului adițional nr. x/2006 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 25 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 12/1995 de S.C. H. în numele Municipiului București, cu pârâta G. și fostul său soț, și, în consecință, modificarea mențiunilor privitoare la descrierea și suprafața imobilului, rectificarea înscrierilor din cartea funciară, față de noua situație juridică;

– obligarea pârâtei G. să predea suprafețele din subsol, și să permită accesul reclamanților în încăperea nr. 3 din același plan, respectiv culoarul comun de 9,50 mp, în ambele situații.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2052 din 7 octombrie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. civ. Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenți, ce vizează faptul că motivarea deciziei recurate nu întrunește exigențele și nu se conformează cerințelor legale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali și cu argumente expuse neunitar soluția instanței de fond, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat.

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării este acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată în condițiile în care a reținut că:, „În ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr. 112/199 prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenției deoarece nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

De asemenea instanța de apel a mai reținut că instanța supremă în decizia arătată a considerat că „este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice”.

Prin urmare, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, prealabilă opunerii titlului pârâților, într-o acțiune în revendicare, prin care să se fi verificat nevalabilitatea titlului statului și obligarea la retrocedare, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la CEDO, astfel încât să se concretizeze în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată reținând că „în speță, intimații-reclamanți au făcut dovada recunoașterii calității de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească și, în consecință, calitatea de „bun” în sensul CEDO. În acest sens a mai constatat că „prin sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria sector 4 în dosarul nr. x/1997 a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București și a fost obligat pârâtul să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie „imobilul construcție situat în București”. Prin această acțiune s-a reconfirmat cu efect retroactiv titlul originar de proprietate – respectiv Actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/04.06.1901 și transcris sub nr. x/1901.

Deși această hotărâre poate avea ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al intimaților reclamanți asupra bunului și le poate conferi „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, totuși ea nu poate fi opozabilă apelantei pârâte, acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 fiind introdusă în anul 1997, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x din 25.09.1996, iar cumpărătorii G. și J. nu au fost chemați în judecată.

De asemenea, instanța de apel și-a argumentat în fapt și în drept soluția, procedând la compararea titlurilor deținute de părți, și în raport de sentința civilă nr. 4861/30.04.2013 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în dosarul nr. x/2012 prin care a fost respinsă ca prescrisă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, constatându-se prescris dreptul la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că „revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă numai atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, nu și în situația în care lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă statului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui.

Or, în speță, fără a nega că reclamanții au un bun și că există o ingerință, instanța de apel și-a argumentat/motivat soluția reținind că noțiunile corelative de „bun” și „ingerință” sunt condiționate în recunoașterea lor de două condiții, respectiv, existența unei hotărâri judecătorești prin care autoritatea statală să fie obligată la restituire, și refuzul autorității de a restitui. În speță, prima condiție este îndeplinită, nu și cea de-a doua, întrucât nu exista o posibilitate a statului de a restitui efectiv bunul nici măcar la data introducerii acțiunii în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, cu atât mai puțin la data pronunțării hotărârii naționale de obligare la restituire, în anul 1998, imobilul în litigiu ieșind din patrimoniul autorității în condițiile Legii nr. 112/1995 încă din anul 1996.

În aceste condiții, instanța de apel față de ansamblul principiilor ce rezultă din blocul de convenționalitate, în compararea titlurilor deținute de părți a reținut că se va da prevalență titlului apelantei pârâte, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamanților legate de incidența dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. („hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”), indicat, de reclamanți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte reține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, părțile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, situație în care față de obiectul dedus judecății ce vizează o acțiune în revendicare la compararea titlurilor în mod legal și corect instanța de apel a avut în vedere succesiunea actelor și faptelor juridice, respectiv sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/1997 definitivă și irevocabilă, în contradictoriu cu C.L.M.B în temeiul căreia a fost emisă Dispoziția nr. 1613/29.06.1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea imobilului situat în București – cu excepția apartamentului nr. x str. x, corp B, înscris în cartea funciară nr. x București, apartament care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, către pârâtă în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, în acțiunea în revendicare pe compararea titlurilor, are relevanță atât sentința civilă nr. 4861/30.04.2013 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în dosarul nr. x/2012 prin care a fost respinsă ca prescrisă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, asupra apartamentului nr. x din imobilul în litigiu, precum și faptul ca reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În această succesiune de fapte și acte juridice în compararea titlurilor, Înalta Curte constată că în mod legal și corect a reținut instanța de apel că nu pot fi ignorate prevederile legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, neputând fi ignorate nici dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ și nici jurisprudența CEDO în cauze similare, în sensul că atât exigențele art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și ale principiului securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorilor de bună-credință ai bunului.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care reclamanții așa cum au arătat de altfel și în cererea de recurs au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și în condițiile în care titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.09.1996, nu a fost anulat, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă aplicabilitate atât a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, precum și a dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Cum nici una din susținerile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții C., I., F., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 351A din 5 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Soluționarea acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașii cumpărători was last modified: februarie 13th, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.