Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
368 views
Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.
Preliminar analizei, se impune precizarea că, deşi recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor lui de recurs nu a formulat critici care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate vor fi analizate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. .
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea parţială a actului administrativ reprezentat de Hotărârea secţiei pentru Judecători nr. 225 din 17.03.2020, în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la cererea sa principală de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi după expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi, anularea totală a actului prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă – adresa din 28.05.2020, recunoaşterea dreptului său de a continua activitatea la expirarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi pe o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, precum şi obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ în acest sens.
În esenţă, prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la Consiliul Superior al Magistraturii, recurenta-reclamantă a solicitat ca, la expirarea mandatului său de preşedinte al Judecătoriei Iaşi la data de 15.07.2020, să îşi continue activitatea, ocupând o funcţie de execuţie la Curtea de Apel Iaşi, iar, în subsidiar, la Tribunalul Iaşi, în temeiul prev. art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Prin Hotărârea secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 225/17.03.2020, cererea formulată de recurenta-reclamantă de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi a fost respinsă, apreciindu-se că nu este oportună, fiind admisă cererea subsidiară de continuare a activităţii la Tribunalul Iaşi.
În procedura judiciară declanşată de recurenta-reclamantă, criticile acesteia au vizat împrejurarea că, în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data numirii în funcţia de conducere-15.07.2017) Consiliul Superior al Magistraturii nu are un drept de apreciere din perspectiva analizării oportunităţii solicitărilor întemeiate pe această dispoziţie legală.
Soluţionând cauza, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că autorităţii intimate îi este recunoscută o marjă de apreciere, putând lua măsurile pe care le consideră necesare pentru asigurarea unei bune funcţionări a activităţii judiciare, criteriile de oportunitate avute în vedere la emiterea actului contestat fiind necesare în vederea gestionării optime a resurselor umane în sistemul judiciar.
Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
O primă critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nerespectarea standardului minim de motivare a hotărârii judecătoreşti, în sensul că nu au fost analizate în mod real argumentele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Critica este nefondată, întrucât instanţa de fond a indicat situaţia de fapt reţinută în limitele investirii, precum şi motivele pe care şi-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic.
În contextul analizei argumentelor invocate instanţa de fond a reţinut în cuprinsul considerentelor că autoritatea emitentă şi-a manifestat libertatea de apreciere cu privire la opţiunea reclamantei de a îşi continua activitatea la Curtea de Apel Iaşi, în limite rezonabile şi conforme scopului Legii nr. 303/2004 de organizare în condiţii optime a activităţii judiciare din cadrul Judecătoriei Iaşi şi Curţii de Apel Iaşi, prin compararea indicilor statistici privind nr. posturilor vacante, încărcătura/judecător şi schemă în raport de media naţională.
Totodată, a apreciat că argumentul potrivit căruia este oportun ca, anterior desfăşurării activităţii în cadrul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta să dobândească experienţă profesională atât în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale, cât şi în judecarea cauzelor în căile de atac, prin transferul său la Tribunalul Iaşi, nu reprezintă o apreciere cu privire la probitatea sa profesională, ci o măsură de asigurare a cadrului necesar implicării reclamantei, în calitate de judecător, în procesul de soluţionare a dosarelor având ca obiect cererile menţionate anterior şi dobândirii, în consecinţă, a experienţei profesionale atât de necesare desfăşurării activităţii la nivelul ierarhic al unei curţi de apel.
Împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde un răspuns exhaustiv la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu este motivată cu respectarea cerinţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme instanţa a răspuns argumentelor părţilor în funcţie de finalitatea urmărită.
Înalta Curte reţine că, respectarea exigenţelor impuse de prevederile legale în privinţa considerentelor hotărârii judecătoreşti nu este determinată de volumul acestora, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei. Procedând la gruparea argumentelor folosite de recurenta-reclamantă în dezvoltarea unuia şi aceluiaşi motiv al cererii sale printr-un raţionament juridic de sinteză, Înalta Curte constată că nu se poate reproşa instanţei de fond omisiunea de a motiva hotărârea, întrucât nemotivarea nu există în situaţia în care instanţa a analizat grupat argumentele reţinute.
Aşa fiind, în condiţiile în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a analizat probatoriul administrat, a indicat normele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, Înalta Curte apreciază că soluţia nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sunt, de asemenea, nefondate.
Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (forma în vigoare la data numirii în funcţia de conducere a recurentei-reclamante -15.04.2017) „La încetarea mandatului funcţiei de conducere judecătorii sau procurorii pot ocupa, în condiţiile prevăzute de art. 48, 49 şi 50, o funcţie de conducere la aceeaşi instanţă sau la acelaşi parchet ori la altă instanţă sau parchet ori revin la instanţele sau parchetele de unde provin sau la o instanţă sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii”.
Raportat la conţinutul normei aplicabile şi faţă de situaţia de fapt, concretă a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile vizând interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale precitate.
Interpretarea logico-sistematică a textului de lege conduce, în opinia Înaltei Curţi, similar celor reţinute de judecătorul fondului în considerentele sentinţei recurate, la concluzia că prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a fost instituită o favoare pentru magistraţii care au deţinut o funcţie de conducere.
Astfel, dispoziţia în discuţie îi conferă judecătorului care a îndeplinit o funcţie de conducere dreptul de a reveni la instanţa la care a funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi doar o vocaţie de a continua activitatea la altă instanţă decât cea la care a funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi la care are dreptul să funcţioneze conform legii.
Această interpretare este dată de sintagma „pot opta” care conferă un caracter supletiv normei de drept, instituind, aşa cum s-a arătat şi în hotărârea recurată, doar o vocaţie de a continua activitatea la o instanţă unde are dreptul să funcţioneze în condiţiile legii, în beneficiul judecătorului la încetarea mandatului funcţiei de conducere, şi nu un drept la ocuparea unei astfel de funcţii.
De altfel, această interpretare reprezintă şi voinţa reală a legiuitorului, fiind materializată la nivelul legislaţiei secundare, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului CSM, în sensul că a fost prevăzut un termen (cel puţin 6 luni înainte de încetarea mandatului, dar nu mai mult de 9 luni) în interiorul căruia cei ce doresc să opteze la încetarea mandatului funcţiei de conducere pentru o instanţă la care au dreptul să funcţioneze, alta decât cea de la care provin, să formuleze în scris această opţiune şi să o comunice Direcţiei resurse umane şi organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
În acest context se impune precizarea că, fiind investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, instanţa de contencios constituţional a dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale analizate, reţinând în considerentele deciziei nr. 668/2020 următoarele:
„18. În acest context, Curtea apreciază că prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul instituie pentru magistraţii care au îndeplinit funcţii de conducere, dreptul de a reveni (la încetarea mandatului acestora din funcţia de conducere deţinută) la instanţa la care au funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi doar o vocaţie de a-şi continua activitatea la o altă instanţă decât cea la care au funcţionat anterior numirii în funcţia de conducere şi la care au dreptul să funcţioneze potrivit legii.
19. În acest context, Curtea remarcă faptul că art. 1341 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează situaţia pentru judecătorii care îşi încetează activitatea în funcţii de conducere şi revin la instanţa unde au funcţionat anterior, instituind obligaţia ordonatorului principal de credite de a asigura de îndată, în acest caz, un post vacant din fondul de rezervă, în cazul în care nu mai există posturi vacante la acea instanţă sau parchet. Dacă la încetarea mandatului funcţiei de conducere judecătorul doreşte, însă, să îşi continue activitatea la o altă instanţă unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii, solicitarea acestuia se va analiza ţinând cont de posturile vacante disponibile, necesităţile de personal ale instanţelor implicate, precum şi de criterii obiective aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.
20. Curtea consideră că o interpretare contrară, în sensul instituirii în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii a obligaţiei de a dispune, în mod automat, continuarea activităţii magistratului ia o altă instanţă decât cea de la care provine, ar putea conduce la o perturbare a bunei funcţionări a instanţelor şi la un dezechilibru în cadrul politicii de resurse umane stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea competentelor stabilite de lege. în acest sens, Curtea învederează faptul că atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că legea consacră doar posibilitatea continuării activităţii la încetarea mandatului funcţiei de conducere la o altă instanţă decât cea de la care provine judecătorul, conferind doar o vocaţie şi nu un drept câştigat care să nu fie supus cenzurii autorităţii responsabile cu gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar.
În privinţa criticilor vizând depăşirea limitelor marjei de apreciere de către intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte reţine că, faţă de circumstanţele existente la momentul analizării cererii, respectiv situaţia concretă a schemelor de personal la nivelul Judecătoriei Iaşi şi Curţii de Apel Iaşi, şi a încărcăturii/judecător la nivelul celor două instanţe, precum şi cu luarea în considerare a lipsei de experienţă a recurentei-reclamante în soluţionarea litigiilor de muncă şi de asigurări sociale, actul administrativ contestat respectă exigenţele legale prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul conformităţii acestuia cu scopul legii, respectiv interesul public urmărit de legiuitor.
În examinarea criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, observând şi jurisprudenţa sa anterioară, are în vedere premisa că raportul juridic de drept administrativ este supus principiului proporţionalităţii între interesul public pe care autoritatea publică are misiunea de a-l aduce la îndeplinire şi măsurile individuale dispuse în exercitarea competenţei ce îi este conferită tocmai în scopul satisfacerii interesului public. Acest principiul impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel încât inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare. Altfel spus, limitele legale ale exercitării dreptului de apreciere conferit autorităţii publice se raportează la scopul legii, iar respectarea acestor limite presupune respectarea principiului proporţionalităţii, a echilibrului necesar între măsurile individuale şi interesul public ocrotit, potrivit competenţei legale a autorităţii publice, în speţă fiind vorba de interesul public al bunei funcţionări a justiţiei.
Pornind de la dezideratul asigurării unei bune funcţionări a fiecărei instanţe de judecată, secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, luând în analiză cererea recurentei-reclamante de continuare a activităţii la Curtea de Apel Iaşi, la încetarea mandatului de preşedinte al Judecătoriei Iaşi a reţinut că se impune ca recurenta-reclamantă să îşi continue activitatea în cadrul tribunalului pentru a dobândi experienţă în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, domeniu în care deţine doar experienţă teoretică, dar şi pentru perfecţionare în judecarea cauzelor la instanţa de control judiciar.
În raport de criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea principiului supremaţiei legii prin instituirea unei condiţii de admisibilitate a cererii neprevăzute de lege, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reţine că analiza criteriilor de oportunitate era necesară în vederea atingerii scopului stabilit de legiuitor, respectiv gestionarea optimă a resurselor umane în sistemul judiciar.
Aceasta întrucât, legalitatea actului administrativ implică şi oportunitatea sa derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi egale în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut. Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependenţă cu puterea discreţionară a administraţiei publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune, în limitele competenţei sale.
Prin urmare, limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunităţii, se regăseşte în scopul legii, revenind instanţei de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi respectarea în conduita autorităţii emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.
Dintr-o asemenea perspectivă, oportunitatea apare ca fiind un subsistem al condiţiilor de legalitate lato sensu, încetând acolo unde administraţia publică a acţionat abuziv, contrar interesului public, aşa cum rezultă din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat.
Or, în speţă, autoritatea intimată şi-a exercitat prerogativele legale în limitele marjei de apreciere conferite de lege şi a motivat corespunzător hotărârea adoptată.
În privinţa criticilor invocate de recurenta-reclamantă referitoare la practica contradictorie la nivelul CSM în soluţionarea unor cereri similare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat, având în vedere particularităţile şi diferenţierile existente la momentul solicitării pentru fiecare caz în parte, analizat individual sub aspectul legalităţii şi oportunităţii.
În considerarea tuturor argumentelor arătate, Înalta Curte reţine legalitatea sentinţei recurate prin care s-a constatat aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 de către autoritatea intimată.
Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 35 din 23 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
