Solicitare privind anularea răspunsului la plângerea prealabilă și admiterea plângerii prealabile, în sensul anulării pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Admiterea recursurilor declarate, casarea în parte a sentinţei recurate și respingerea acţiunii în anulare formulată de reclamantă

• C. fiscal: art. 115 alin. (1) lit. d)
• C. fiscal: art. 7 pct. 28
• Legea nr. 255/1998: art. 30 alin. (5) şi (6)
• Legea nr. 255/1998: art. 38 alin. (4) şi (5)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 497

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI și SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. 15A/1608/CA din 02.04.2021; admiterea plângerii prealabile, în sensul anulării pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

La data de 25.08.2021, Ministerul Finanțelor a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea Guvernului României.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1407 din 13 martie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii prin acest raționament, iar criticile pârâților și ale intervenientului sunt fondate din perspectiva acestui motiv de casare.

Înalta Curte constată că normele metodologice date în aplicarea art. 115 alin. (1) lit. d), în speță pct. 2 alin. (1) indice 1 nu adaugă aspecte noi la conținutul art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal, ci doar aduc clarificări referitoare la încadrarea sau nu în termenul de redevență a unor sume, cu motivarea neîncadrării în definiția generală de la art. 7 pct. 28, „deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinței sau dreptului de folosință a unui element de proprietate inclus în definiție”.

Explicitarea de la această normă a avut în vedere trăsăturile generice ale noțiunii de redevență, fiind în deplină concordanță cu noțiunea de redevență definită la art. 7 pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Altfel spus, norma metodologică trebuie interpretată nu doar prin prisma art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, ci deopotrivă și prin prisma art. 7 pct. 28 din același Cod.

Argumentele legate de faptul că prevederile pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal ar fi avut în vedere comentariile existente la pct. 10.1 aferente articolului 12 „Redevențe” din Modelul Convenției elaborat de OCDE nu au o relevanță hotărâtoare în dezlegarea chestiunii de drept deduse judecății, instanța de contencios având în vedere exclusiv norma juridică superioară cu forță juridică obligatorie, respectiv vechiul Codul fiscal.

Paragraful 2 de la lit. b) al art. 7 alin. (1) pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a fost introdus de legiuitor din nevoia de a identifica și de a arăta cu titlu de exemplu, în cazul produselor software, elementele ce nu constituie redevență, luând în considerare particularitățile acestor tipuri de produse legate de modul de operare, instalare, implementare, stocare sau utilizare, diferite de cele ale celorlalte elemente considerate redevență și enumerate în cuprinsul lit. b).

Dar, această normă nu adaugă și nu limitează în vreun fel norma juridică superioară și, pe cale de consecință, nu intră în conflict cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Argumentul principal al raționamentului primei instanțe a fost acela că, spre deosebire de intenția explicită a legiuitorului fiscal de limitare a conținutului noțiunii de redevență exclusiv în domeniul software prin paragraful 2 mai sus menționat, norma atacată nu a identificat industria specifică căreia îi era destinată limitarea prevăzută la pct. 2 alin. (1 indice 1) din Normele metodologice; prin urmare ar rezulta o „adăugare” la textul art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal.

Acest argument este însă nefondat; trebuie reținut că norma atacată este una general aplicabilă, referindu-se la drepturile exclusive de distribuție a oricăror produse sau servicii, motiv pentru care nu a fost identificată o industrie specifică.

Această normă se încadrează în trăsăturile specifice ale noțiunii de redevență, care reprezintă orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosință al oricărui brevet, invenție, inovație, licență, marcă de comerț sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiță, formulă secretă sau procedeu de fabricație sau software. Ca urmare, excluderea din noțiunea de redevență a sumelor plătite în schimbul obținerii drepturilor exclusive de distribuție a unui produs sau serviciu, deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinței sau dreptului de folosință a unui element de proprietate inclus în definiție, se încadrează în definiția de gen a redevenței; norma explicitează și mai mult, în sensul că intermediarul distribuitor rezident nu plătește dreptul de a folosi marca sau numele sub care sunt vândute bunurile, el obține doar dreptul exclusiv de a vinde bunurile pe care le cumpără de la producător.

Pentru industria de software, având in vedere ca aceasta are anumite particularități, legiuitorul a ales să facă precizări distincte, așa cum a arătat mai sus.

Argumentul legat de ceea ce conține Nota de fundamentare a H.G. nr. 1620/2009 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin care a fost introdus, la pct. 2, atât alin. (1^1) aflat în discuție, cât și alin. (5^1) cu referire la produsele software, la pct. 5 al secțiunii Schimbări preconizate privind impozitul pe veniturile obținute de nerezidenți unde face referire la ambele puncte nou introduse, identificând distinct elementele de interes, respectiv distribuția produselor software și distribuția unor bunuri și servicii, nu poate fi avut în vedere. Interpretarea legii trebuie făcută prin ceea ce a fost adoptat ca și norma obligatorie, nota de fundamentare ca și act preparator în emiterea unei norme juridice nefăcând parte din corpul legislativ cu putere obligatorie.

Intimata-reclamantă a invocat în apărare faptul că dispozițiile atacate nu sunt corelate nici cu legea organică substanțială în materia proprietății intelectuale, deoarece, prin adoptarea acestei prevederi a fost limitat, printr-un act administrativ normativ cu forță juridică inferioară, conceptul de redevență, cu desconsiderarea atât a prevederilor vechiul Codul fiscal, cât și a legilor speciale organice ce legiferează în domeniul noilor soiuri de plante, respectiv Legea 255/1998 și Legea 266/2002. Astfel, se susține că normativul atacat vine și neagă substanța drepturilor conferite de art. 30 din Legea 255/1998 și, respectiv, art. 38 din Legea 266/2002, legi organice care instituie dreptul titularului de brevet asupra noilor soiuri de a beneficia de protecția dreptului său de proprietate industrială și de a percepe o redevență pentru comercializarea/distribuția noilor soiuri de plante de la persoanele licențiate în vederea efectuării unei asemenea comercializări. Totodată, acesta stabilește în mod nelegal faptul că sumele plătite pentru dreptul de distribuție a unui produs nu pot reprezenta redevențe, în vădită contradicție cu cele 2 legi organice anterior amintite care prevăd în mod expres faptul că, în materia dreptului de proprietate industrială asupra noilor soiuri de plante, sumele achitate pentru obținerea dreptului de distribuție asupra soiurilor protejate reprezintă redevențe.

Conform prevederilor art. 30 alin. (5) și (6) din Legea nr. 255/1998:

„(5) Titularul de brevet pentru soi este îndreptățit să solicite redevențe pentru exploatarea soiului protejat în cazul acordării de licențe pe bază contractuală, iar licențiatul este obligat la plata sumelor de bani convenite.

(6) Valoarea redevenței se va stabili prin contract între titularul de brevet și cel care multiplică și exploatează pentru producție și/sau comercializează sămânța și materialul săditor”.

Conform prevederilor art. 38 alin. (4) și (5) din Legea nr. 266/2002:

„(4) Dreptul de a produce și/sau de a comercializa sămânța unui soi protejat se poate transmite contractual oricărei persoane fizice sau juridice, înregistrată conform prevederilor art. 4, care se angajează să achite titularului de brevet o redevență stabilită de comun acord.

(5) Nerespectarea prevederilor alin. (4) atrage plata contravalorii redevenței majorată de 5 ori și plata altor daune care rezultă din aceasta, precum și retragerea autorizației de producție și de comercializare a semințelor”.

În esență, aceste prevederi legale se referă la contractele de licență ca atare, respectiv acele contracte prin care titularul de brevet de soi nou transmite unei alte persoane in totalitate sau in parte dreptul de folosinta asupra unei inventii brevetate in schimbul unei plati numita redevență, drept ce include dreptul de exploatare (respectiv fabricație și ulterior distribuție/vânzare).

Spre deosebire de aceasta, distribuția exclusivă este un acord comercial între un producător și un distribuitor care stabilește că primul își va vinde produsele numai celui de-al doilea, dacă acesta din urmă este de acord să nu vândă produse concurente.

Cu alte cuvinte, normele speciale menționate se referă la alt tip de contract ce ar putea fi încheiat de către titularul dreptului asupra soiului nou, calificarea în fapt ca fiind contract de licență sau contract de distribuție exclusivă nefăcând obiectul prezentei cauze și ducând, într-una sau alta din ipoteze, la incidența sau nu a prevederilor atacate; norma atacata este incidentă doar în ipoteza unor contracte de distribuție exclusivă, nu și în cazul contractelor de licență.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acest motiv de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat, impunându-se casare sentinței pe acest aspect.

Temeiul procesual al soluției date recursurilor

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului și de recurentul – intervenient Ministerul Finanțelor; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată; față de apărările formulate, care vor fi validate prin respingerea acțiunii, va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor în favoarea pârâtului Guvernul României; vor fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței recurate referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

Sursa informației: www.scj.ro.