Solicitare în vederea obligării pârâtei la plata sumei reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual

• Legea nr. 8/1996: art. 20 alin. (1)
• NCC: art 1349
• NCC: art. 1357
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta Asociația Centrul Roman Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6.703,50 RON (2.234,50 leix 3) la care se adaugă TVA, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.08.2018 – 31.03.2020 și, respectiv, 01.06.2020 -30.06.2021, în temeiul art. 1349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv pensiunea turistică B. clasificată 3 stele, situată în sat Greșu, județul Vrancea, precum și recepția și restaurantul aflate în cadrul pensiunii; la plata sumei de 4.044,24 RON (1.348,08 RON x 3) ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA până la data de 18.06.2021, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea creanței datorate; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1253 din 11 iulie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prioritar, se reține că recursul este o cale extraordinară de atac, pusă la dispoziția părții interesate numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 488 C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, sens în care controlul judiciar se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță, fără a antrena o devoluțiune a cauzei și, deci, fără posibilitatea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale recursului în discuție, instanța învestită cu soluționarea acestuia nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Cum instanța de recurs nu a fost învestită cu o cale de atac devolutivă, raportarea se va realiza la situația de fapt stabilită de instanțele de fond și numai în măsura în care aceasta este necesară pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, care are în vedere situațiile în care instanța,deși a apelat la textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Înalta Curte constată că, exceptând redarea conținutului art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, critica grefată pe o pretinsă exonerare a societății recurente de la plata remunerațiilor către CREDIDAM în contexul în care plata se efectuează de către societățile de cablu cu care utilizatorii de fonograme și prestații artistice au încheiat contract, nu a fost valorificată mai întâi în apel, fiind invocată omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”, legiuitorul înțelegând astfel să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

De altfel, recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existența contractului încheiat cu operatorul de cablu îi dă dreptul utilizării fonogramelor și a prestațiilor artistice și o exonerează de la plata remunerațiilor către intimata-reclamantă, însă contractul invocat reglementează raporturile dintre pârâtă și operatorul de cablu care furnizează serviciile de televiziune, internet și date, iar clauzele pe care acesta le conține cu privire la drepturile de autor se referă, în fapt, la dreptul operatorului de cablu de a transmite fonogramele respective, drept care nu se răsfrânge și asupra recurentei-pârâte și la sumele de bani pe care aceasta trebuie să i le plătească furnizorului de servicii de comunicații electronice, sume care nu sunt echivalentul remunerației pe care recurenta-pârâtă o datorează intimatei-reclamante pentru propriile sale fapte de comunicare, mai departe, către public, a fonogramelor.

O altă critică pe care se axează recursul privește împrejurarea că simpla amplasare a unor televizoare în incinta pensiunii nu dovedește, în mod implicit, difuzarea unor înregistrări comerciale de genul celor pe care intimata este legitimată să le urmărească. Cum îndoiala se interpretează în favoarea recurentei, devine incident principiul in dubio pro reo.

Înalta Curte constată că prin critica expusă în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Instanța de apel a reținut că pârâta are calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 și al Metodologiei aprobate prin Decizia nr. 120/2016, respectiv de deținătoare a unor spații în care se comunică public prestații ale artiștilor interpreți, pe baza elementelor probatorii administrate de intimata-reclamantă (autorizarea funcționării și clasificării B. cu 3 stele, cu restaurant și recepție, situată în sat Greșu, județul Vrancea, conform certificatului de clasificare eliberat de Ministerul Turismului și extrasului de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, planșele fotografice printate de pe site-urile de rezervări de pe booking.com, turistinfo.ro, bookfast.ro, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumție judiciară a utilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, nerăsturnată de către recurentă), aspecte ce rezultă din simpla deținere a mijlocelor tehnice, precum televizoarele, apte a reda fonograme protejate în spațiile puse la dispoziția clienților săi.

Calitatea de utilizator prin efectul comunicării publice a fonogramelor în spațiile deținute de recurentă a rezultat și din aprecierea globală a situației concrete și a compatibilității acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-135/10, SCF, Hotărârea din 15 martie 2012), referitoare la aspectele legate de comunicarea publică de fonograme prin utilizarea lor de către prestatorii de servicii, în cadrul căreia instanța de apel a realizat o analiză individuală a criteriilor, dar și în interacțiune unele cu celelalte, în ceea ce privește calificarea activității recurentei-pârâte ca incumbând și o comunicare publică de fonograme, cu consecința obligării sale la achitarea remunerației echitabile datorate utilizării prestației artiștilor interpreți și executanți.

Considerentele instanței de apel pe aceste aspecte relevă îndeplinirea obligației ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, așa cum a fost consacrată prin Hotărârea din cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții.

Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că „principiul interpretării conforme impune (…) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (…)” – par. 27.

Așadar, pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și C., care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05, SGAE, reținând că situația de fapt este identică cu cea examinată în cauza la care s-a făcut referire, instanța de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spațiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziția clientelei a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele și nu dovedirea folosirii lor efective.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1349 C. civ., pe care s-a întemeiat demersul judiciar inițiat de reclamantă, de vreme ce nu a fost probată una dintre condițiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită), iar jurisprudența Curții de de Justiție a Uniunii Europene vizează cazuistica de radiodifuziune, la fel neprobată, reiterând incidența principiul in dubio pro reo.

Potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ., „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar conform prevederilor art. 1357, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Din conținutul prevederilor legale mai sus amintite, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite.

Deși recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, nu este îndeplinită prima condiție a răspunderii civile delictuale, mai precis, sub aspectul existenței unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că argumentele redate în cuprinsul cererii de recurs se referă la chestiuni grefate pe neprobarea caracterului ilicit al faptei imputate, prin care se tinde la o reapreciere a situației de fapt deduse judecății și nu pe o interpretare a normei legale evocate, însă o atare evaluare excedează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii recurate și nu legalitatea sa, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Este bine știut faptul că în recurs nu se poate reaprecia starea de fapt și reinterpreta probelor administrate în fața instanțelor de fond, astfel că a concluziona în alt sens decât a făcut-o instanța de apel ar presupune schimbarea stării de fapt reținute, ceea ce este inadmisibil în recurs, cu privire la împrejurarea că fapta pârâtei de a comunica public prestații ale artiștilor interpreți, fără a solicita în prealabil autorizația/licența neexclusivă în calitate de utilizator, desfășurând activitatea fără a achita remunerațiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii menită a activa mecanismul răspunderii civile pe tărm delictual în condițiile art. 1349 C. civ.

De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condițiile obținerii autorizației/licenței neexclusive și plății remunerației datorate potrivit legii și metodologiei aplicabile, cuvenite artiștilor interpreți, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 106 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare. Specificul activității desfășurate de pârâtă conduce la concluzia că aceasta a acționat cu vinovăție, sub forma intenției, întrucât avea cunoștință de faptul că încalcă drepturile titularilor de drepturi conexe dreptului de autor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1421A din 12 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte în formularea prezentei căi de atac, urmează să o oblige la plata către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM a sumei de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, potrivit conform extrasului bancar nr. x din 17 februarie 2023, eliberat de D. existent la dosar.

Sursa informației: www.scj.ro.