Prorogarea voluntară de competență în contextul Regulamentului Bruxelles I bis. Repere teoretice și practice

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

V. Condiția de fond privind alegerea expresă a competenței reglementată de art. 25 din Regulament

Arătăm cu prioritate că, în ciuda faptului că art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 pare să impună numai condiții de formă în ceea ce privește validitatea convenției ori a clauzei atributive de competență, lăsând condițiile de fond sub guvernarea legii forului ales de părți, CJUE^[84] a subliniat adesea că este prevăzută și o (singură) condiție de fond ce trebuie respectată în privința obiectului clauzei sau convenției atributive de competență, aceasta constând în existența unui raport juridic determinat.

Condiția de fond prevăzută de art. 25 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 vizează, deci, obiectul convenției atributive de competență, însă, cu privire la celelalte condiții de fond, am precizat că sunt guvernate de legea forului determinat de părți, lege care, sub aspectul conflictelor de legi, poate conduce chiar la aplicarea unei legi străine.

Convenția atributivă de competență nu poate avea un caracter general, în sensul de a include orice fel de diferende ar apărea între părți, ci ea trebuie să vizeze un raport juridic determinat. Cum s-a precizat și în doctrină^[85], această convenție „este limitată, în ceea ce privește efectele sale, la raportul juridic în legătură cu care a fost încheiată și care a determinat părțile să o încheie”. În acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate^[86], apreciem că raportul juridic poate fi determinat sau determinabil și că este posibilă inclusiv referirea la raporturi juridice viitoare, câtă vreme acestea pot fi individualizate.

În acest context, trebuie menționat că instanța europeană a statuat în jurisprudența sa^[87] că existența unui raport juridic determinat vine să contracareze surprinderea cocontractantului prin desemnarea forului competent cu privire la toate litigiile ce pot apărea între părți (litigii care excedează cadrul relațiilor dintre părți). Astfel, în această speță, cu privire la cazul particular al unei clauze atributive de competență inserate în statutul unei societăți, Curtea a precizat^[88] că aceasta trebuie să se refere la litigii născute sau care pot lua naștere în legătură cu relația dintre societate și acționarii săi, pentru a satisface exigențele existenței unui raport juridic determinat.

De asemenea, printr-o altă hotărâre^[89], CJUE a stabilit că există un raport juridic determinat atunci când clauza atributivă de competență vizează două părți ce au fost legate prin diferite contracte de antrepriză (contractele făcând referire la condițiile generale, în care era inclusă și această clauză).

VI. Efectele convenției atributive de competență

Prin convenția atributivă de competență, părțile decid forul competent în soluționarea litigiului sau eventualelor litigii ce vor apărea între acestea, vizând un raport juridic determinat (ori determinabil), efectul constând, deci, în „stabilirea competenței jurisdicționale a instanței alese de către părți”^[90]. Se determină, în acest mod, o competență exclusivă (dacă părțile nu stabilesc contrariul), sens în care părțile vor fi „ținute să sesizeze instanța în favoarea căreia s-a prorogat competența, care este obligatorie atât pentru reclamant, cât și pentru pârât”^[91]. În doctrină^[92] s-a mai subliniat că noțiunea de competență exclusivă nu are sensul din cuprinsul art. 24 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, nefiind o competență de ordine publică, ci această calificare este dată de posibilitatea părților de a opta sau nu între mai multe instanțe. De altfel, cum am precizat anterior, în acest context, pentru a nu se crea confuzii, sintagma poate fi înlocuită cu aceea de competență unică, părțile putând stabili, ca excepție, și o competență alternativă.

În ceea ce privește efectele convenției atributive de competență față de terți, instanța europeană a precizat în jurisprudența sa^[93] că „o clauză atributivă de competență conținută într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni redactată de emitentul titlurilor respective poate fi opusă terțului care a cumpărat aceste titluri de la un intermediar financiar în cazul în care se stabilește, verificare ce revine instanței de trimitere, mai întâi, că această clauză este validă în raportul dintre emitent și acest intermediar financiar, apoi, că, prin subscrierea pe piața secundară a titlurilor în cauză, terțul respectiv a succedat intermediarului menționat în drepturile și obligațiile aferente acestor titluri în temeiul dreptului național aplicabil și, în sfârșit, că terțul în cauză a avut posibilitatea să ia cunoștință de prospectul care conține clauza respectivă”. Astfel, deși, ca regulă, o clauză atributivă de competență care este cuprinsă într-un contract nu produce efecte decât în raporturile dintre părțile contractante, care și-au dat acordul la încheierea respectivului contract^[94], există situații când această clauză poate fi opusă unui terț, în măsura îndeplinirii condițiilor expuse anterior. Aspectul cel mai important, considerăm noi, este constituit de posibilitatea luării la cunoștință de către terț a clauzei respective.

În sens similar, printr-o altă hotărâre^[95], Curtea a subliniat că o clauză atributivă de competență încheiată între un transportator și un încărcător și inserată într-un conosament își produce efectele cu privire la un terț deținător al conosamentului dacă acesta, dobândind conosamentul, îi succedă în drepturi și obligații încărcătorului în virtutea dreptului național aplicabil, iar, în caz contrar, trebuie stabilit cu certitudine dacă acest terț a acceptat clauza avându-se în vedere condițiile din art. 17 alin. (1) din Convenția de la Bruxelles din 1968 [în prezent, art. 25 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012].

Tot în cadrul efectelor convenției atributive de competență, ținem să subliniem raportul acesteia cu litispendența (lis pendens), reglementată de art. 29 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (când prima instanță sesizată este instanța unui stat membru). Potrivit acestor dispoziții, litispendența^[96] presupune existența unor cereri având același obiect și aceeași cauză, care sunt introduse între aceleași părți înaintea unor instanțe din state membre diferite. Într-o asemenea ipoteză, instanța care este ulterior sesizată suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate. Dacă prima instanță sesizată este instanța unui stat terț, devin incidente dispozițiile art. 33 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, caz în care suspendarea este facultativă^[97].

Instanța europeană a statuat în jurisprudența sa^[98] că art. 21 din Convenția de la Bruxelles din 1968 (art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.) are ca scop prevenirea procedurilor paralele în fața instanțelor mai multor state membre și evitarea conflictelor ce pot apărea între deciziile pronunțate de acestea. S-a arătat apoi^[99] că, în cazul în care au fost sesizate instanțele a două state membre, iar una dintre acestea reprezintă forul ales de părți prin convenția atributivă de competență, litispendența se va aplica în ordinea cronologică a instanțelor sesizate. Mai mult decât atât, a doua instanță (aleasă de părți) nu se află într-o poziție mai bună pentru a determina dacă prima instanță sesizată e competentă sau nu. Astfel, deși prima instanță a fost sesizată, în speță, cu încălcarea convenției atributive de competență, în baza regulilor litispendenței, aceasta trebuia să se pronunțe asupra competenței sale, verificând, deci, și convenția părților, în timp ce a doua instanță sesizată (aleasă de părți) era obligată la suspendarea cauzei până la momentul realizării acestei pronunțări.

Soluția Curții a condus în mod inevitabil la alimentarea unor posibile tergiversări din partea părților de rea-credință (prin așa-numitele „acțiuni torpilă”), care apelau la litispendență pentru a eluda convențiile atributive de competență.

În prezent, însă, aceste tactici au fost descurajate prin reformarea Regulamentului Bruxelles I^[100]. Astfel, art. 31 alin. (2) din Regulamentul Bruxelles I bis prevede că, fără a se aduce atingere art. 26 (acceptarea tacită de către pârât a instanței sesizate), dacă instanțele statului membru alese de părți în temeiul art. 25 sunt sesizate, orice instanță dintr-un alt stat membru care este sesizată suspendă acțiunea până când instanța sesizată pe baza convenției stabilește că nu e competentă în temeiul convenției.

În acest mod, operează practic o inversare a regulilor incidente în cazul litispendenței, care este de natură să potențeze rolul autonomiei de voință în cadrul procesului civil internațional, dar și să contribuie la o mai mare predictibilitate în litigiile internaționale ce au la bază Regulamentul Bruxelles I bis^[101]. În dreptul comparat^[102], s-a mai precizat că, pe lângă contracararea „acțiunilor-torpilă”, această nouă reglementare întărește eficiența și securitatea exercitării autonomiei de voință.

Schimbarea de optică a legiuitorului european a fost subliniată în considerentul (22) din preambulul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012: „Pentru a ameliora eficacitatea acordurilor exclusive de alegere a forului și pentru a evita tacticile abuzive în cadrul proceselor, este necesar să se prevadă o excepție de la norma generală de litispendență, pentru a se putea rezolva în mod satisfăcător o anumită situație în care pot apărea proceduri concurente. O astfel de situație se regăsește atunci când o instanță nedesemnată într-un acord exclusiv de alegere a forului a fost sesizată în legătură cu o procedură, iar instanța desemnată este sesizată ulterior în legătură cu o procedură având același obiect și aceeași cauză, între aceleași părți. În această situație, prima instanță sesizată va trebui să își suspende procedura de îndată ce a fost sesizată instanța desemnată și până la momentul în care această din urmă instanță declară că nu este competentă în temeiul acordului exclusiv de alegere a forului. Această normă are scopul de a asigura faptul că, într-o astfel de situație, instanța desemnată are prioritate pentru a se pronunța asupra valabilității acordului și asupra măsurii în care acordul se aplică în cazul litigiului pendinte în fața sa. Instanța desemnată ar trebui să poată continua judecarea cauzei indiferent dacă instanța care nu a fost desemnată a decis deja să suspende procedura”.

Astfel cum s-a arătat în doctrină^[103], această derogare de la principiul prior tempore vizează doar situația în care conflictul vizează o instanță aleasă de părți și o altă instanță, neavută în vedere de părți la încheierea convenției, spre deosebire de situația în care „conflictul privește două instanțe desemnate prin convenție”, caz în care „art. 31 alin. (2) nu se mai aplică, după cum rezultă și din partea finală a considerentului 22, ci se revine la regula de drept comun […]”.

VII. Autonomia convenției atributive de competență față de contractul în care este inserată

În prezent, art. 25 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 prevede că o convenție atributivă de competență care face parte dintr-un contract este considerată o convenție independentă de celelalte clauze ale contractului, precum și că valabilitatea unei convenții atributive de competență nu poate fi contestată doar pe motivul că respectivul contract nu este valabil. Astfel, autonomia clauzei atributive de competență în raport de contractul care o prevede reiese cu claritate din aceste dispoziții nou introduse, această soluție fiind, însă, una tradițională, ce „are ca scop menținerea competenței instanței alese de către părți de a se pronunța inclusiv cu privire la valabilitatea contractului ce include clauza atributivă de competență (în caz contrar, nulitatea nu ar putea fi stabilită de către instanța aleasă de către părți, a cărei competență ar fi în mod retroactiv desființată prin anularea contractului)”^[104].

De altfel, distincția dintre clauza atributivă de competență și contractul în care a fost inclusă a fost subliniată încă din jurisprudența mai veche a instanței europene^[105], prin care aceasta a statuat scopul procedural al clauzei atributive de competență și guvernarea ei de prevederile Convenției de la Bruxelles din 1968 (în prezent, de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.), urmărind stabilirea unor reguli de competență internațională uniforme. Totuși, cu privire la dispozițiile substanțiale ale contractului principal în care această clauză a fost inserată, Curtea a precizat că aceste dispoziții, precum și litigiile privind validitatea contractului principal sunt guvernate de lex causae, determinată de dreptul internațional privat al statului forului competent.

De asemenea, cum s-a indicat în doctrină^[106], la nivel formal, „valabilitatea convenției atributive de competență este cârmuită de prezentul Regulament (i.e., Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.), pe când cea a contractului principal – de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I)”, în timp ce, sub aspectul condițiilor de fond, „cu privire la convenția atributivă de competență, se aplică legea determinată potrivit dreptului internațional privat al instanței alese de părți, iar cu privire la contractul principal se aplică Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I).”

---