Prorogarea voluntară de competență în contextul Regulamentului Bruxelles I bis. Repere teoretice și practice
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
VIII. Alegerea tacită a competenței internaționale în temeiul art. 26 din Regulament
Așa cum am arătat în debutul secțiunii a II-a, pe lângă alegerea expresă a forului competent de către părți, este posibilă și alegerea tacită, reglementată de art. 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, aceasta fiind inclusă tot în noțiunea de prorogare voluntară de competență, din moment ce are la bază voința (implicită) a părților.
Sub acest aspect, în dreptul comparat[107] s-a precizat că unul dintre principiile de bază ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (implicit, și ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, n.n.) este reprezentat de posibilitatea acordată pârâtului de a se prezenta în fața instanței sesizate, de a-și expune apărările, dar și de a contesta competența cu prima oportunitate pe care legea procedurală i-o acordă.
Subliniem că această alegere tacită a competenței are un caracter irevocabil, reținându-se în mod judicios în doctrină[108] că, „întrucât înfățișarea pârâtului neînsoțită de contestarea competenței, ca manifestare de voință a acestuia, produce prin ea însăși prorogarea tacită de competență, fără a fi nevoie în acest sens de o statuare formală a instanței sesizate, […] pârâtul nu poate reveni asupra acceptării competenței acesteia nici până la primul termen de judecată”.
Potrivit art. 26 alin. (1) teza I din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Cu această ocazie, arătăm că ne raliem ideii exprimate deja (și) în doctrina românească[109], potrivit căreia nu este relevant domiciliul părților nici în cazul art. 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (având în vedere art. 25, nou introdus, pe care l-am analizat anterior). Astfel, din moment ce o asemenea condiție nu e necesară în cazul prorogării exprese a competenței, aceasta nu își are locul nici în cazul prorogării tacite.
Apreciem că prin sintagma „cu excepția cazurilor în care […]” din debutul acestui articol trebuie să se înțeleagă sintagma „pe lângă cazurile în care […]”, având în vedere că aceasta este semnificația care reiese din alte traduceri ale Regulamentului Bruxelles I bis[110]. De altfel, aceeași concluzie poate fi extrasă din jurisprudența CJUE[111], potrivit căreia „articolul 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 prevede o normă de competență întemeiată pe înfățișarea pârâtului pentru toate litigiile în care competența instanței sesizate nu rezultă din alte dispoziții ale acestui regulament. Această dispoziție se aplică inclusiv în cazurile în care instanța a fost sesizată cu nerespectarea dispozițiilor regulamentului menționat și implică faptul ca înfățișarea pârâtului să poată fi considerată o acceptare tacită a competenței instanței sesizate și, așadar, o prorogare de competență a acesteia.” Curtea a concluzionat[112] că „articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că instanța sesizată fără ca normele cuprinse în secțiunea 3 din capitolul II din acest regulament să fi fost respectate trebuie să se declare competentă în cazul în care pârâtul se înfățișează și nu ridică o excepție de necompetență, o astfel de înfățișare constituind o prorogare de competență implicită.”
Deși Regulamentul Bruxelles I bis a introdus în cuprinsul art. 26 un alineat nou, acesta vizează ipoteza particulară a contractelor de asigurare, a contractelor încheiate cu consumatorii ori a celor de muncă, motiv pentru care nu va forma obiectul analizei noastre. Arătăm, însă, că, potrivit doctrinei[113], această reglementare „asigură o protecție suplimentară părții reputate ca fiind mai slabă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic […], care, având calitatea de pârât într-un proces, s-ar înfățișa înaintea instanței sesizate de reclamant”, protecția realizându-se prin informarea acesteia de către instanță a posibilității de contestare a competenței și a consecințelor înfățișării ori neînfățișării sale.
IX. Semnificația sintagmei înfățișarea pârâtului
Sintagma „înfățișarea pârâtului” nu se referă doar la prezentarea fizică a pârâtului în fața instanței sesizate de reclamant, ea putându-se realiza și prin formularea de către acesta a unor apărări scrise în cuprinsul întâmpinării[114]. Astfel cum s-a arătat în doctrină[115], „dacă pârâtul depune o întâmpinare prin care solicită respingerea cererii, ca neîntemeiată, fără a invoca necompetența, acest gest al său face ca instanța să devină competentă, potrivit art. 26 din Regulament, chiar dacă ulterior el nu se prezintă la proces.”
Așa cum a mai statuat instanța europeană în jurisprudența sa[116], dacă, în urma invitației grefei instanței adresate pârâtului de a depune observații cu privire la eventuala competență internațională a instanței, acesta nu prezintă astfel de observații scrise și nici nu se înfățișează în instanță, nu poate avea loc prorogarea implicită de competență prevăzută de art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. Credem că această concluzie reiese, de altfel, din faptul că alegerea tacită a competenței reglementată în această materie implică existența unei reacții din partea pârâtului, motiv pentru care lipsa totală a acesteia nu poate avea consecințe sub aspectul prorogării.
În acest context, trebuie precizat că, în jurisprudența mai veche a instanței europene[117], s-a stabilit că, dacă instanțele unui stat membru sunt sesizate de către reclamant, iar pârâtul din proces face o cerere de compensație pentru care aceste instanțe nu ar fi competente, ele devin competente în baza art. 18 din Convenția de la Bruxelles din 1968 [art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.] dacă reclamantul, la rândul său, nu contestă competența instanței. Curtea a mai arătat că această concluzie este valabilă chiar dacă pârâtul își întemeiază cererea de compensație pe un alt contract ori pe un alt raport decât cel invocat în cererea introductivă și chiar dacă instanțele altui stat membru ar fi competente în temeiul unei convenții atributive de competență, întrucât prorogarea explicită a competenței nu exclude prorogarea tacită reglementată de art. 18 din Convenția de la Bruxelles din 1968 [art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.].
Soluția Curții ni se pare lesne de înțeles, mai ales dacă o corelăm cu dreptul intern. Astfel, în momentul în care pârâtul invocă în fața instanței române sesizate de reclamant compensația judiciară, acesta trebuie să apeleze la cererea reconvențională, cerere în care pârâtul inițial devine reclamant, iar reclamantul inițial devine pârât (de unde și denumirile „pârât-reclamant” și „reclamant-pârât”). Or, în calitate de pârât în cererea reconvențională, acesta nu ar avea de ce să nu beneficieze de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I bis, soluție care ni se pare aplicabilă indiferent de obiectul cererii reconvenționale formulate de către pârâtul inițial, speța anterioară vizând doar situația particulară a compensației.
Din prevederile art. 26 din Regulamentul Bruxelles I bis, se extrage intenția legiuitorului european de a oferi pârâtului posibilitatea acceptării tacite a forului sesizat de reclamant[118], însă, în jurisprudența Curții, s-a pus problema modalității de realizare a acestei acceptări și dacă ea trebuie să emane neapărat de la pârât.
Astfel, CJUE a fost întrebată dacă art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [art. 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță națională numește, în conformitate cu legislația națională, un curator al pârâtului absent pentru un pârât căruia nu i-a fost comunicată cererea introductivă, în lipsa unei reședințe cunoscute, înfățișarea acestui curator al pârâtului absent echivalează cu o înfățișare a pârâtului respectiv, în sensul articolului 24, care să determine competența internațională a instanței menționate. Curtea a arătat[119] în mod just că „nu se poate considera că un pârât absent căruia nu i s‑a comunicat cererea introductivă și care nu are cunoștință de procedura inițiată împotriva lui acceptă tacit competența instanței sesizate.”
De asemenea, instanța europeană a mai statuat[120] că „întrucât un pârât absent nu are cunoștință nici de acțiunea introdusă împotriva sa și nici de numirea unui curator al pârâtului absent, el nu poate furniza acestui curator toate informațiile necesare pentru a aprecia competența internațională a instanței sesizate și care să îi permită să conteste în mod efectiv această competență sau să o accepte în cunoștință de cauză. În aceste împrejurări, nu se mai poate considera că înfățișarea respectivului curator al pârâtului absent echivalează cu o acceptare tacită din partea acestui pârât”.
De altfel, interpretarea Curții în sensul neechivalării înfățișării curatorului pârâtului absent cu înfățișarea pârâtului respectiv nu vine decât să întărească importanța previzibilității avute în vedere de legiuitorul european la momentul redactării Regulamentului Bruxelles I, dar și a Regulamentului Bruxelles I bis, importanță ce reiese, în ceea ce privește acest din urmă regulament, chiar din considerentul (15) al preambulului. Mai mult decât atât, o asemenea interpretare este firească din moment ce art. 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 reglementează o prorogare voluntară tacită a competenței. Or, fiind voluntară, această prorogare presupune existența unei voințe, desigur, implicite, a părții, voință care nu ar fi putut fi extrasă în speța indicată anterior.
O altă problemă care a apărut în jurisprudența instanței europene vizează raportul dintre art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.) și art. 6 coroborat cu art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată [în continuare, „Regulamentul (CE) nr. 1896/2006”][121]. Astfel, instanța europeană a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, solicitându-i-se să stabilească dacă dispozițiile indicate anterior din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 se interpretează în sensul că o opoziție la somația europeană de plată care nu conține o contestare a competenței instanței din statul membru de origine trebuie să fie considerată înfățișare, în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001, și dacă este sau nu relevant că pârâtul a prezentat, în cadrul opoziției pe care a formulat-o, motive referitoare la fondul cauzei[122].
Curtea a precizat[123] că reglementarea somației europene de plată presupune o procedură simplificată și uniformă, fiind totodată necontradictorie, motiv pentru care pârâtul nu află despre emiterea acestei somații decât la momentul la care aceasta i se comunică ori notifică. Astfel, odată ce pârâtul află despre somație, acesta are posibilitatea de a formula opoziție la instanța de origine, tocmai pentru a contrabalansa neparticiparea sa la emiterea somației, opoziție care nu poate produce alte efecte în afara celor prevăzute de art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006. Din moment ce printre aceste efecte nu se regăsește și echivalarea opoziției cu o înfățișare, în sensul art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.), Curtea a concluzionat că formularea opoziției nu constituie o înfățișare în sensul acestor dispoziții, care să atragă o prorogare tacită a competenței.
De asemenea, tot față de specificul procedurii somației europene de plată, Curtea a mai stabilit[124] că prezentarea unor motive de fond în cuprinsul opoziției formulate nu poate fi considerată prima apărare în cadrul procedurii de drept comun, procedură care este subsecventă celei europene de somație de plată. Totodată, somația europeană de plată e guvernată de Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, în timp ce cealaltă se desfășoară potrivit normelor procesual civile de drept comun, aceasta din urmă putând să aibă loc și în fața altei instanței decât cea în fața căreia se desfășoară procedura europeană a somației de plată. În aceste condiții, nici faptul că pârâtul a prezentat și motive de fond în cuprinsul opoziției formulate la somația europeană de plată nu face ca aceasta să echivaleze cu o înfățișare în sensul art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.].
Distincția făcută de Curte prezintă interes, mai ales în contextul existenței unei hotărâri anterioare[125] care a statuat dreptul pârâtului de contestare a competenței până la momentul considerat, potrivit dreptului procedural național aplicabil, drept prima apărare formulată în fața instanței sesizate. Astfel, deși aceste considerente își păstrează valabilitatea, Curtea a avut ocazia să sublinieze de această dată că ele vizează doar prezentarea unor apărări de fond în cadrul procedurii civile de drept comun, ele nefiind aplicabile procedurii somației europene de plată.
În acest sens, s-a arătat în doctrină[126], cu privire la interpretarea art. 1.067 C. proc. civ. privind procedura civilă de drept comun, că „pârâtul poate invoca necompetența până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe doar dacă anterior nu a formulat alte apărări, de procedură sau de fond. Așadar, necompetența trebuie invocată concomitent cu primele apărări formulate în cauză, ori anterior celorlalte apărări”. Totodată, s-a mai reținut în literatura de specialitate[127] că, în dreptul intern, „luarea de poziție considerată a fi prima apărare prezentată instanței poate fi orice act procedural prin care pârâtul formulează primele sale apărări și care poate fi efectuat până la momentul la care instanța este obligată să se pronunțe asupra propriei competențe”.
X. Cazurile în care nu poate exista o alegere tacită
Prorogarea tacită de competență prevăzută de art. 26 alin. (1) teza I din Regulamentul Bruxelles I bis constituie regula generală, în timp ce teza a II-a a acestui articol prevede excepțiile de la regulă. Potrivit acestei teze, regula din cuprinsul tezei I nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 24. Subliniem că acestea constituie singurele excepții de la aplicarea prorogării implicite de competență, neputând fi inclusă printre acestea, spre exemplu, cazul în care părțile au încheiat o clauză atributivă de competență.
În acest sens, CJUE a arătat[128] că, „din moment ce prorogarea de competență prin convenție atributivă de competență, în sensul articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 [art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.], nu figurează printre aceste excepții, Curtea a statuat deja că nu există motive legate de economia generală sau de obiectivele acestui regulament pentru a considera că părțile ar fi împiedicate să supună un litigiu unei alte instanțe decât cea stabilită prin convenție.” Deși în speță se punea problema existenței unei clauze atributive de competență în favoarea instanțelor unui stat terț, Curtea a precizat că raționamentul este aplicabil atât pentru acestea, cât și pentru convențiile atributive de competență în favoarea instanțelor unui stat membru, din moment ce prorogarea tacită de competență este întemeiată pe o alegere deliberată a acestei competențe de către părțile din litigiu[129].
În jurisprudența sa, CJUE a mai subliniat[130] că „articolul 24 a doua teză din Regulamentul nr. 44/2001 [art. 26 a doua teză din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.] prevede excepții de la această normă generală. Acesta stabilește că nu există prorogare de competență implicită a instanței sesizate în cazul în care pârâtul ridică o excepție de necompetență, exprimându‑și astfel voința de a nu accepta competența acestei instanțe, sau dacă este vorba despre litigii pentru care articolul 22 din regulamentul menționat prevede norme de competență exclusivă [art. 24 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.]” și că „a doua teză a articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001 [art. 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.] nu poate fi înțeleasă ca permițând să se excludă aplicarea normei generale enunțate în prima teză a aceluiași articol pentru alte litigii decât cele la care aceasta se referă în mod expres”.
În ceea ce privește invocarea necompetenței instanței sesizate, potrivit jurisprudenței instanței europene[131], pârâtul poate fie doar să conteste competența, fie și să invoce apărări de fond cu aceeași ocazie, mai ales că dreptul intern poate chiar să-i impună formularea de apărări până la același termen la care se poate invoca și necompetența. Aceasta este, de altfel, situația și în dreptul intern, din moment ce, potrivit art. 205 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întâmpinarea formulată de pârât (act procesual anterior primului termen de judecată) include excepțiile procesuale invocate față de cererea reclamantului, precum și apărările de fond.
Cu privire la excluderea de la aplicarea art. 26 din Regulamentul Bruxelles I bis a cazurilor în care există o altă instanță competentă exclusiv, în baza art. 24 din același act normativ, apreciem că legiuitorul european a dorit de această manieră să evite eludarea normelor de ordine publică prin simplul efect al unei prorogări tacite de competență. Totodată, trebuie subliniat că, fiind vorba de o excepție, principiul exceptio est strictissimae intepretationis (et aplicationis) își păstrează valabilitatea. În acest sens, prorogarea tacită de competență va rămâne aplicabilă în cazul normelor de competență cu caracter de protecție (materia protecției consumatorilor, materia asigurărilor, materia contractelor de muncă), care nu au caracterul de norme de competență exclusivă, excepția limitându-se strict la dispozițiile art. 24 din Regulamentul Bruxelles I bis[132].
CONCLUZII
Regulamentul Bruxelles I bis, în virtutea materiei vizate, acordă părților cea mai mare libertate de voință în alegerea forului competent, față de alte materii reglementate la nivel european (spre exemplu, în domeniul dreptului familiei sau al dreptului succesiunilor).
Jurisprudența CJUE a clarificat numeroase aspecte legate de prorogarea voluntară de competență în materie civilă și comercială, numărul semnificativ al hotărârilor instanței europene fiind justificat, pe de o parte, de faptul că această instituție a fost reglementată încă din 1968, odată cu adoptarea Convenției de la Bruxelles, culminând cu adoptarea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, iar, pe de altă parte, de aplicarea pe scară largă de către statele membre ale UE a acestor instrumente europene. Totodată, hotărârile CJUE confirmă faptul că autonomia de voință joacă și va juca în continuare un rol important în materia civilă și comercială, fiind un factor de sporire a previzibilității în ceea ce privește determinarea forului competent să judece litigiile dintre părți.
Având în vedere aceste aspecte, sperăm că soluțiile jurisprudențiale prezentate și analizate pot oferi practicienilor o imagine de ansamblu a viziunii Curții asupra instituției prorogării voluntare de competență prevăzute de Regulamentul Bruxelles I bis.
[108] A se vedea A. Briggs, The Conflict of Laws, op. cit., p. 69.
[109] A se vedea M. Stănescu-Sas, „Prorogarea competenței internaționale în cazul înfățișării pârâtului care nu contestă competența instanței sesizate”, Pandectele înfățișării pârâtului care nu contestă competența instanței sesizate”, Pandectele Române, 2016, nr. 10, pp. 53-80.
[110] A se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), op. cit., p. 468. Pentru opinia contrară, a se vedea F. Garcimartin în A. Dickinson, E. Lein (coord.), „The Brussels I Recast Regulation”, Oxford University Press, Oxford, 2015, p. 307, apud Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), op. cit., p. 468.
[111] În varianta în limba engleză, se folosește sintagma „apart from jurisdiction derived from […]”, în timp ce, în varianta în limba franceză, se folosește sintagma „outre les cas où sa compétence résulte d’autres dispositions […]”, din ambele expresii rezultând că dorința legiuitorului european a fost ca art. 26 să constituie un caz de competență alternativă, prin înfățișarea pârâtului. Pentru o prezentare comparativă a variantelor în limbile română, engleză și franceză ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, a se vedea https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO-EN- FR/TXT/?uri=CELEX:32012R1215&from=EN.
[112] A se vedea CJUE, Hotărârea din 20 mai 2010, CPP Vienna Insurance Group, C- 111/09, EU:C:2010:290, par. 21; Hotărârea din 27 februarie 2014, Cartier parfums‑lunettes SAS, C‑1/13, EU:C:2014:109, par. 34.
[113] A se vedea CJUE, Hotărârea din 20 mai 2010, CPP Vienna Insurance Group, C- 111/09, EU:C:2010:290, par. 33.
[114] A se vedea Ș.-Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, op. cit., p. 217.
[115] Desigur, în cadrul acestor apărări nu putem include și excepția de necompetență, ca apărare procedurală, din moment ce în această situație este evident că pârâtul nu acceptă competența instanței sesizate de reclamant, acest caz de excepție urmând, însă, a fi analizat în cadrul paragrafului al 2-lea al prezentei secțiuni.
[116] A se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), op. cit., p. 469.
[117] A se vedea CJUE, Hotărârea din 11 aprilie 2019, ZX, C-464/18, EU:C:2019:311, par. 39-41.
[118] A se vedea CJUE, Hotărârea din 7 martie 1985, Hannelore Spitzley, C-48/84, EU:C:1985:105, par. 19, 22 și 26.
[119] For care nu ar fi fost, în mod normal, competent, premisa aplicării art. 26 fiind aceea că instanța sesizată „nu este deja competentă în virtutea altei dispoziții din Regulament”. A se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), op. cit. p. 468.
[120] A se vedea CJUE, Hotărârea din 11 septembrie 2014, A c. B și alții, C-112/13, EU:C:2014:2195, par. 54.
[121] Idem, par. 55.
[122] Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată, JO L 399/2006, ed. sp. cap. 19, vol. 009, pp. 108-139.
[123] A se vedea CJUE, Hotărârea din 13 iunie 2013, Goldbet Sportwetten GmbH, C-144/12, EU:C:2013:393, par. 23.
[124] Idem, par. 29-32, 34.
[125] Idem, par. 38-39, 41.
[126] A se vedea CJUE, Hotărârea din 24 iunie 1981, Elefanten Schuh GmbH, C-150/80, EU:C:1981:148, par. 16.
[127] A se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), op. cit., p. 475.
[128] A se vedea M. Stănescu-Sas, Prorogarea competenței internaționale în cazul înfățișării pârâtului care nu contestă competența instanței sesizate, op. cit., p. 53-80.
[129] A se vedea CJUE, Hotărârea din 17 martie 2016, Taser International Inc., C-175/15, EU:C:2016:176, para. 23. În același sens, cu privire la art. 17 și 18 din Convenția de la Bruxelles din 1968, a se vedea Hotărârea din 24 iunie 1981, Elefanten Schuh GmbH, C-150/80, EU:C:1981:148, par. 10.
[130] Idem, par. 24.
[131] A se vedea CJUE, Hotărârea din 20 mai 2010, CPP Vienna Insurance Group, C-111/09, EU:C:2010:290, par. 22 și 24.
[132] A se vedea CJUE, Hotărârea din 24 iunie 1981, Elefanten Schuh GmbH, C-150/80, EU:C:1981:148, par. 14.
[133] În acest sens, cu referire la normele de competență cu caracter de protecție în materia asigurărilor, a se vedea CJUE, Hotărârea din 20 mai 2010, CPP Vienna Insurance Group, C-111/09, EU:C:2010:290, par. 25 și 26.
