Prorogarea voluntară de competență în contextul Regulamentului Bruxelles I bis. Repere teoretice și practice
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Introducere
În prezent, economia oricărei țări nu poate fi percepută în absența comerțului internațional, acesta având un rol esențial la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, intensificându-se prin aderarea acestora. În plus, evoluția tehnologiei și digitalizarea au condus la dezvoltarea comerțului electronic, rezultând noi provocări în jurisprudența internă și europeană.
În acest context, și litigiile ce vizează soluționarea unor raporturi juridice cu element de extraneitate[1] sunt din ce în ce mai frecvente. Astfel, până la soluționarea conflictului material de legi de către judecătorul român, aspectul prioritar ce trebuie lămurit este unul de ordin procedural: sunt instanțele române competente să soluționeze litigiul cu element de extraneitate[2]?
La nivelul Uniunii Europene (în continuare, „UE”), există regulamente privind competența internațională în cazul unor materii diverse (civilă și comercială, matrimonială și răspundere părintească, obligații de întreținere, succesiuni, proceduri de insolvență)[3]. În prezentul articol, ne vom concentra, însă, doar asupra rolului autonomiei de voință în determinarea competenței internaționale a instanțelor române, mai precis, asupra instituției prorogării voluntare de competență[4], și doar în ceea ce privește materia civilă și comercială, având în vedere că acest domeniu oferă părților cea mai mare libertate în alegerea forului competent.
Prorogarea voluntară de competență reprezintă, potrivit literaturii de specialitate[5], „acea prelungire a competenței unei instanțe ce rezultă dintr-o convenție a părților de a învesti cu judecata unei pricini o instanță care, după lege, ar fi necompetentă să rezolve pricina.” Transpunând această definiție în planul dreptului Uniunii Europene, putem spune că prorogarea voluntară de competență reprezintă acea situație în care competența instanțelor unui stat membru, altele decât cele care ar fi fost competente potrivit reglementării europene aplicabile, este atrasă de voința părților. De asemenea, s-a mai indicat în doctrină că alegerea forului „constituie un instrument juridic specific dreptului internațional privat, având ca finalitate stabilirea competenței jurisdicționale a instanțelor statului desemnat de părțile unui raport juridic cu element de extraneitate”[6], respectiv că reprezintă „acordul care are ca obiect desemnarea de către părți a jurisdicției competente”[7].
Cu titlu preliminar, arătăm că, la data de 27 septembrie 1968, statele membre din Comunitatea Europeană (în continuare, „CE”) au încheiat Convenția de la Bruxelles privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în continuare, „Convenția de la Bruxelles din 1968”)[8], acesta reprezentând primul pas către unificarea dreptului intern al statelor membre privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești. Ulterior, la data de 16 septembrie 1988, statele membre ale CE și anumite state AELS (i.e., Asociația Europeană a Liberului Schimb)[9] au încheiat Convenția de la Lugano privind competența judiciară, executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în continuare, „Convenția de la Lugano din 1988”)[10], convenție care s-a aplicat în paralel cu cea de la Bruxelles.
La data de 22 decembrie 2000, a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în continuare, „Regulamentul (CE) nr. 44/2001” sau „Regulamentul Bruxelles I”)[11], înlocuind Convenția de la Bruxelles din 1968 cu privire la teritoriile statelor membre ce intră sub incidența Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu excepția Danemarcei, căreia i s-au aplicat dispozițiile regulamentului în urma încheierii unui acord[12] reflectat în Decizia 2006/325/CE a Consiliului[13]. Ca urmare a adoptării acestui act normativ, a fost revizuită Convenția de la Lugano din 1988 prin Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, încheiată la 30 octombrie 2007 la Lugano între Comunitate, Danemarca, Islanda, Norvegia și Elveția (în continuare, „Convenția de la Lugano din 2007”)[14], fiind preluate principiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001.
La data de 12 decembrie 2012, a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în continuare, „Regulamentul (UE) nr. 1215/2012”[15] sau „Regulamentul Bruxelles I bis”[16]), acesta intrând în vigoare la 10 ianuarie 2015, potrivit art. 66. Trebuie precizat că, în temeiul unei notificări formulate de Danemarca la data de 20 decembrie 2012 în baza art. 3 alin. (2) al acordului încheiat în 2005, și acesteia îi este aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012[17].
După această scurtă, dar necesară incursiune în istoricul adoptării Regulamentului Bruxelles I bis, precizăm că prorogarea voluntară de competență a fost ori este reglementată de art. 17 și 18 din Convenția de la Bruxelles din 1968, art. 17 și 18 din Convenția de la Lugano din 1988, art. 23 și 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, art. 23 și 24 din Convenția de la Lugano din 2007 și art. 25 și 26 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012[18]. Ne vom axa în prezentul articol doar asupra acestei din urmă reglementări și doar asupra acelor dispoziții care prevăd cazurile generale de prorogare voluntară de competență, această operațiune fiind, însă, posibilă și în temeiul altor dispoziții ale regulamentului, dar în condiții mai restrictive (art. 15, 19, 23).
Totodată, subliniem că dispozițiile privind prorogarea voluntară de competență cuprinse în Regulamentul Bruxelles I bis, astfel cum s-a indicat în doctrină[19] referitor la Regulamentul Bruxelles I, sunt aplicabile „oriunde forum prorogatum și forum derogatum sunt în două state membre diferite”. De asemenea, în legătură cu prorogarea și derogarea, s-a arătat[20] că acestea constituie „cele două fațete ale convențiilor de alegere a forului” și că se referă la faptul că „părțile au la dispoziție atât posibilitatea desemnării unei instanțe române care să judece litigiul dintre ele, atunci când nu sunt competente, cât și invers, să sustragă instanțele române de la competența lor”.
În continuare, vom prezenta, pe scurt, domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 și regulile de stabilire a competenței în temeiul acestuia (secțiunea I), pentru ca apoi să ne concentrăm asupra alegerii exprese a competenței internaționale în temeiul art. 25 din același regulament (secțiunea a II-a), respectiv asupra alegerii tacite a competenței internaționale în temeiul art. 26 (secțiunea a III-a).
I. Domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 și regulile de stabilire a competenței în temeiul acestuia
Pentru a putea trece la analiza cazului special al prorogării voluntare de competență întemeiate pe Regulamentul Bruxelles I bis, trebuie să procedăm, prioritar, la delimitarea domeniului de aplicare al acestui regulament și la enunțarea succintă a regulilor generale de stabilire a competenței în această materie.
Ratione materiae, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 se aplică, așa cum sugerează însuși titlul, în materie civilă și comercială, art. 1 teza a II-a stabilind totodată că nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta jure imperii). Totodată, art. 1 alin. (2) prevede acele domenii care, deși fac parte din noțiunea largă de materie civilă și comercială, sunt exceptate de la aplicarea acestui regulament, unele dintre acestea beneficiind de o reglementare distinctă în legislația europeană (astfel cum se întâmplă în materia matrimonială și a răspunderii părintești, în materia obligațiilor de întreținere ori în materia succesiunilor). În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene[21] a statuat prin diverse hotărâri asupra noțiunii de materie civilă și comercială cuprinse în Convenția de la Bruxelles din 1968, în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ori în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, interpretările vizând celelalte reglementări fiind aplicabile și Regulamentului Bruxelles I bis, subzistând rațiunea avută în vedere de instanța europeană[22].
Ratione temporis, Regulamentul e aplicabil numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată, astfel cum prevede art. 66 alin. (1). De asemenea, conform art. 66 alin. (2), „Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 și care intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv”.
Referitor la stabilirea competenței în baza Regulamentului Bruxelles I bis, art. 4 alin. (1) prevede regula generală (existentă și sub imperiul Convenției de la Bruxelles din 1968) potrivit căreia persoanele care domiciliază pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru. În consecință, principiul actor sequitur forum rei rămâne principalul criteriu de determinare a competenței internaționale în materie civilă și comercială, acesta având la bază ideea de echitate. Astfel, cum s-a precizat în doctrină[23] pentru reglementarea de la nivelul dreptului intern român care urmează același principiu, „întrucât la începutul procesului nu se știe cine are dreptate, este firesc ca reclamantul, care are inițiativa declanșării procesului […], să se deplaseze la instanța domiciliului pârâtului”.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Regulamentul Bruxelles I bis, care constituie, de asemenea, o prevedere tradițională în materie, „persoanele care nu au naționalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competență aplicabile cetățenilor statului membru respectiv”.
În continuare, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 prevede reguli speciale (alternative) de stabilire a competenței internaționale[24] în cazul mai multor materii, precum și reguli speciale de competență ce au caracter de protecție în ceea ce privește contractele de asigurare, contractele încheiate de consumatori și contractele individuale de muncă. Regulamentul prevede totodată anumite materii care beneficiază de o competență exclusivă (precum cea imobiliară, cea a societăților și a persoanelor juridice, cea a înregistrărilor în registrele publice etc.)[25].
* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 2/2020 a Institutului Național al Magistraturii.
[1] În doctrină, s-a arătat că elementul de extraneitate este „acea parte componentă a raportului juridic aflată în străinătate sau sub incidența unei legi străine”, putând fi vorba de cetățenia ori naționalitatea uneia dintre părți, de reședința obișnuită ori de sediul acesteia etc. A se vedea, în acest sens, D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 1.
[2] Judecătorul trebuie, deci, să soluționeze cu prioritate conflictul de jurisdicții, pentru ca mai apoi să poată proceda la soluționarea conflictului de legi. Cu privire la conflictul de jurisdicții, în doctrină s-a subliniat că acesta există „ori de câte ori o instanță sesizată cu un litigiu de drept internațional privat trebuie să se pronunțe mai întâi asupra propriei competențe”. A se vedea, în acest sens, O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. AllB eck, București, 1999, p. 9, apud T. Prescure, „Competența instanțelor judecătorești române de soluționare a litigiilor civile și comerciale derivate din raporturi de drept internațional privat, potrivit Legii nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene (U.E.)”, Pandectele Române, 2006, nr. 3.
[3] Subliniem că, potrivit art. 1.065 C. proc. civ., „dispozițiile prezentei cărți (i.e., cartea a VII- a din acest act normativ, n.n.) se aplică proceselor de drept privat cu element de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.
[4] Cu privire la prorogarea de competență, în general, în procesul internațional, s-a arătat că aceasta semnifică „extinderea sau prelungirea competenței unei instanțe judecătorești din România în detrimentul alteia din străinătate, precum și situația inversă, când o instanță aparținând unui stat își extinde competența în detrimentul unei instanțe din alt stat.” A se vedea, în acest sens, C. Jugastru, „Competența internațională a instanțelor române. Textele noului Cod de procedură civilă”, Revista Română de Drept Privat, 2015, nr. 2, pp. 55-116.
[5] A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1977, p. 196.
[6] A se vedea Ș-Al. Stănescu, „Considerații privind alegerea forului în comerțul internațional”, Revista Română de Drept Privat, 2007, nr. 3, p. 160.
[7] A se vedea C. Jugastru, „Convenția de alegere a legii aplicabile – construcție specifică raporturilor de drept privat cu element de extraneitate”, Revista Universul Juridic, 2016, nr. 11, p. 63.
[8] Convenție privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, JO L 299/1972, ed. sp. cap. 19, vol. 010, pp. 3-13.
[9] În prezent, în AELS se regăsesc Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein, însă Convenția de la Lugano din 1988 a fost semnată doar de primele trei dintre acestea (și de Danemarca). A se vedea în acest sens http://ec.europa.eu/world/agreements/prepareCreateTreatiesWorkspace/treatiesGener alData.do?redirect=true&treatyId=7481.
[10] Consolidarea cooperării cu Elveția, Norvegia și Islanda: Convenția de la Lugano, JO L 319/1988.
[11] Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, JO L 12/2001, p. 1.
[12] Acordul din 19 octombrie 2005 între Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, JO L 299/2005, p. 62.
[13] Decizia Consiliului din 27 aprilie 2006 privind încheierea Acordului dintre Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, JO L 120/2006, ed. sp. cap. 19, vol. 008, p. 37.
[14] Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, JO L 339/2007, pp. 3-41.
[15] Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, JO L 351/2012, pp. 1–32.
[16] Am ales să utilizăm această denumire pentru o diferențiere mai facilă față de Regulamentul Bruxelles I, fiind totodată denumirea uzitată în doctrină. A se vedea F. Boar, „Regulamentul Bruxelles I bis”, Revista Română de Drept European, 2014, nr. 3; Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), Ed. Hamangiu, 2017.
[17] A se vedea J. Of. al UE L 79 din 21.03.2013.
[18] Pentru o prezentare comparativă (în limba engleză) a acestor reglementări, a se vedea https://www.isdc.ch/media/1737/from-brussels-to-lugano-a-panoramic-table-ip.pdf, pp. 17-19.
[19] A se vedea F.-G. Păncescu în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 688.
[20] Idem, p. 686. Sub acest aspect, s-a mai indicat în literatura de specialitate că efectul convențiilor atributive de jurisdicție este unul dublu, în sensul că acestea „implică prorogarea competenței alese în ceea ce privește soluționarea disputelor dintre părți și evită, în același timp, ca alte instanțe, în mod normal competente, să poată interveni”. A se vedea, în acest sens, E. A. Oprea, „Eficacitatea convențiilor atributive de jurisdicție cuprinse în condițiile generale de afaceri – repere jurisprudențiale”, Revista Română de Drept Privat, 2016, nr. 6, pp. 142-160.
[21] În continuare, ne vom referi la aceasta și sub denumirile de „CJUE”, „Curtea” ori „instanța europeană”.
[22] Pentru prezentarea unor asemenea hotărâri, cu notele aferente ale autorului, a se vedea Ș.-Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE, Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 13-36.
[23] A se vedea Gh.-L. Zidaru în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat și adnotat, vol. I, ediția a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 414.
[24] Pentru o analiză extinsă a acestor reguli în lumina art. 5 pct. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, a se vedea Ș.-Al. Stănescu, „Determinarea competenței de drept internațional privat în materie contractuală potrivit art. 5 pct. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001”, Revista Română de Drept al Afacerilor, 2011, nr. 7, pp. 77-85, precum și Gh.-L. Zidaru, „Competența internațională de drept comun și competențele speciale instituite de art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială”, Revista Română de Drept Privat, 2010, nr. 6, pp. 118-190.
[25] Pentru o analiză amplă a tuturor acestor reguli, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I bis (nr. 1215/2012), op. cit., pp. 119-384.
