Prorogarea voluntară de competență în contextul Regulamentului Bruxelles I bis. Repere teoretice și practice

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

II. Alegerea expresă a competenței internaționale în temeiul art. 25 din Regulament

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, în considerentul (19) din preambul, stabilește că „autonomia părților la un contract, altul decât un contract de asigurare, un contract încheiat cu consumatorii sau un contract de muncă, în cazul cărora este permisă numai o autonomie limitată de stabilire a instanței competente, ar trebui să fie respectată, sub rezerva temeiurilor de competență exclusive ale instanțelor prevăzute în prezentul regulament”. Totodată, în considerentul (15) din preambul, legiuitorul european a ținut să arate că, deși previzibilitatea impune respectarea regulii actor sequitur forum rei, există excepții care justifică un alt punct de legătură, printre care se află și autonomia părților. Prin urmare, încă de la început s-a subliniat importanța acordată autonomiei de voință în alegerea competenței internaționale în materie civilă și comercială, fiind exceptate doar acele cazuri care, în baza caracterului de norme de protecție ori de ordine publică, nu pot beneficia decât de o libertate restrânsă în alegerea forului competent.

Autonomia de voință a părților are în prezent valențe importante în dreptul internațional privat nu numai în alegerea legii materiale aplicabile, dar și în alegerea instanțelor competente să judece litigiul, aplicarea dreptului substanțial fiind o etapă distinctă și succesivă. Subliniem, deci, încă o dată că o convenție atributivă de competență vizează alegerea forului competent de către părți, fiind diferită de convenția prin care se alege legea aplicabilă, care, potrivit doctrinei^[26], reprezintă „acordul de voință prin care părțile desemnează legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate sau prin care modifică legea aleasă”. Desigur, este posibilă și chiar întâlnită situația în care cele două convenții se regăsesc în același înscris, în sensul de instrumentum.

Astfel, dacă, spre exemplu, s-ar încheia o convenție (expresă) prin care părțile decid soluționarea litigiului care se încadrează în noțiunea de materie civilă și comercială de instanțele române, judecătorul român are mai mulți pași de urmat: (i) în primul rând, verifică dacă litigiul este unul cu element de extraneitate (element care nu trebuie să fie reprezentat doar de alegerea instanțelor unui anumit stat membru^[27]); (ii) apoi, verifică dacă cererea intră în domeniul spațial, temporal și material al Regulamentului Bruxelles I bis; (iii) verifică dacă acea convenție îndeplinește cerințele de validitate stabilite de reglementarea europeană (acestea urmând a fi analizate în paragraful al 2-lea al prezentei secțiuni); (iii) dacă este validă convenția părților, constată competența instanțelor române în soluționarea litigiului; (iv) mai departe, pentru determinarea competenței materiale și teritoriale, judecătorul va recurge la dispozițiile Codului de procedură civilă român, urmând fie să constate competența instanței învestite, fie să decline către acea instanță care este competentă material și teritorial în baza dreptului intern; (v) în final, instanța competentă (atât intern, cât și internațional) își va pune problema legii materiale aplicabile (care, la fel, de multe ori, poate face obiectul unei convenții a părților^[28]), fiind posibil ca magistratul român să fie nevoit să aplice regulile de drept substanțial ale altui stat.

Așa cum sugerează și titlul prezentei secțiuni, urmează să analizăm cazul alegerii exprese de către părți a competenței internaționale, în temeiul Regulamentului Bruxelles I bis, fiind posibilă și o altă modalitate a prorogării voluntare de competență, respectiv alegerea tacită a instanței competente, acesteia fiindu-i rezervată secțiunea a treia a articolului. Cât privește alegerea expresă a instanței competente, așa cum s-a menționat în doctrină^[29], aceasta poate avea două forme: (i) clauza de alegere a jurisdicției, care „este specifică raporturilor contractuale internaționale și are ca finalitate stabilirea competenței jurisdicționale a instanțelor statului desemnat de părți”, respectiv (ii) convenția atributivă de competență, a cărei sferă de aplicare „este mai largă, fiind întâlnită nu doar în materie contractuală (atunci când în contract nu a fost inserată o clauză atributivă de competență), dar și în materie extracontractuală (sub rezerva respectării regulilor de competență exclusivă prevăzute de legea forului)”.

În dreptul comparat^[30], s-a arătat că se mai poate face o distincție privind convențiile atributive de competență, acestea putând fi bilaterale și exclusive (i.e., ambele părți pot porni litigiul doar în fața instanțelor alese) ori asimetrice (i.e., o parte poate porni litigiul în fața instanțelor unui stat membru, în timp ce cealaltă parte poate alege între mai multe astfel de instanțe), acestea din urmă întâlnindu-se, de regulă, în contractele financiare transfrontaliere.

Tot cu privire la exclusivitatea sau neexclusivitatea convenției atributive de competență, în cuprinsul Raportului explicativ al profesorului Pocar cu privire la Convenția de la Lugano din 2007 (JO 2009, C 319/1, par. 106)^[31], în continuare, „Raportul Pocar”, s-a arătat că, spre exemplu, în contextul Convenției de la Bruxelles din 1968, „jurisprudența engleză a acceptat că o clauză neexclusivă constituie o alegere valabilă a forului în temeiul convenției”.

Astfel, la propunerea delegației Regatului Unit, s-a reexaminat această chestiune, iar, în cuprinsul raportului, s-a prevăzut că, din moment ce o clauză de atribuire a competenței este rezultatul unui acord între părți, „nu există niciun motiv de a limita libertatea părților interzicându-le să introducă în contractul dintre ele disponibilitatea unui for neexclusiv în plus față de forul sau forurile disponibile în mod obiectiv în temeiul convenției”.

În consecință, în prezent, spre deosebire de Convenția de la Bruxelles din 1968 care făcea referire la caracterul exclusiv al competenței alese de părți, Regulamentul Bruxelles I bis, la fel ca cel anterior, stabilește caracterul exclusiv al competenței, cu excepția cazului în care părțile stipulează în mod contrar. Numai astfel poate fi respectat principiul autonomiei de voință în deplinătatea lui, prin garantarea libertății părților de a opta pentru caracterul exclusiv ori neexclusiv^[32], așa cum s-a arătat și în raportul indicat mai sus.

III. Elemente de noutate față de reglementarea din art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001

Art. 23 alin. (1) teza I din Regulamentul Bruxelles I prevedea că „dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. […]”^[33].

În prezent, art. 25 alin. (1) teza I din Regulamentul Bruxelles I bis stabilește că „dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. […].”

Prima diferență clară (și semnificativă) care apare între cele două reglementări constă în eliminarea condiției ca una sau mai multe dintre părțile care încheie convenția să aibă domiciliul pe teritoriul unui stat membru, fiind extinsă aplicabilitatea art. 25 din Regulamentul Bruxelles I bis. Astfel, sub egida noii reglementări, o convenție de alegere a forului competent (aflat într-un stat membru), încheiată între persoane care domiciliază chiar și pe teritoriul unui stat terț, este perfect valabilă din acest punct de vedere. Prin urmare, așa cum s-a precizat în literatura de specialitate^[34], „valabilitatea formală a convenției de alegere a jurisdicției și efectul atributiv de competență al acestei convenții vor fi cârmuite în toate situațiile de prevederile regulamentului, iar nu de dreptul național”.

A doua diferență ce poate fi lesne extrasă din compararea celor două texte vizează guvernarea condițiilor de fond ale convenției de legislația statului membru ale cărui instanțe au fost alese de părți pentru soluționarea litigiului, legislație în care, astfel cum s-a arătat în doctrină^[35], sunt incluse și regulile privind conflictele de legi, aspect ce reiese și din considerentul (20) al preambulului regulamentului. Astfel, există teoretic posibilitatea ca dreptul altui stat să fie aplicabil cu privire la condițiile de fond ale convenției, în măsura în care se trimite la acesta prin regulile de drept internațional privat ale forului. Așa cum s-a precizat în dreptul comparat^[36], trimiterea la regulile din dreptul intern privind conflictele de legi nu face altceva decât să conducă la inexistența unor reguli uniforme cu privire la legea aplicabilă validității materiale a convențiilor atributive de competență.

Perspectiva expusă nu este, însă, una nouă, ea fiind extrasă și sub imperiul vechii reglementări din faptul că nu erau reglementate decât condiții de formă (cu o singură excepție, urmând să o analizăm), neexistând vreun alt instrument european care să guverneze și condițiile de fond.

O altă diferență vizează de această dată alin. (5) al art. 25 din Regulamentul Bruxelles I bis, nou introdus, care prevede caracterul independent al clauzei atributive de competență față de celelalte clauze ale contractului în care a fost inserată. La această concluzie se putea ajunge, oricum, și în reglementarea anterioară, ea rezultând din „aplicarea unor legi diferite cu privire la condițiile de valabilitate ale celor două contracte”[br_fnoteUP37].

IV. Condițiile de formă privind alegerea expresă a competenței reglementată de art. 25 din Regulament

Trebuie subliniat cu prioritate că instanța europeană a stabilit deja^[37], în cadrul Convenției de la Bruxelles din 1968, că noțiunea de convenție atributivă de competență este una autonomă, iar nu o simplă trimitere la dreptul intern al statelor. Deși hotărârea vizează Convenția de la Bruxelles din 1968, Curtea a subliniat^[38], în raport de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (același raționament fiind valabil și pentru Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ori pentru raportul dintre cele două regulamente), că „în măsura în care regulamentul înlocuiește, în relațiile dintre statele membre, Convenția din 27 septembrie 1968 […], interpretarea dată de Curte în privința dispozițiilor convenției menționate este valabilă și pentru dispozițiile regulamentului atunci când dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate ca fiind echivalente.”

Fiind vorba de o convenție a părților, instanța sesizată trebuie, mai întâi de toate, să verifice dacă acea convenție este efectiv rezultatul unui consimțământ al părților, așa cum a indicat instanța europeană în jurisprudența sa^[39], verificând totodată realitatea acestui consimțământ^[40]. De altfel, condițiile de formă impuse de Regulamentul Bruxelles I bis și de reglementările anterioare (Regulamentul Bruxelles I ori Convenția de la Bruxelles din 1968) au ca scop tocmai asigurarea realității consimțământului și a existenței unei certitudini juridice din acest punct de vedere^[41]. Cum s-a menționat și în literatura de specialitate^[42], „formele impuse de acest text (i.e., art. 17 din Convenția de la Bruxelles din 1968, actualul art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.) au ca scop să asigure existența efectivă a consimțământului”.

Înainte de tratarea condițiilor de formă, trebuie să precizăm că, deși art. 25 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I bis face referire la alegerea de către părți a competenței instanței ori instanțelor unui stat membru, această determinare nu trebuie să fie neapărat exactă, cum a statuat instanța europeană^[43]. O clauză de alegere a jurisdicției trebuie să fie redactată astfel încât instanțele competente să poată fi determinate, sens în care este suficient să fie prevăzute doar criteriile obiective pentru realizarea acestei determinări, criterii care, însă, trebuie să fie suficient de precise. Rațiunea din spatele acestei interpretări rezidă, credem noi, tocmai în asigurarea respectării autonomiei de voință, dacă această voință comună poate fi extrasă din cuprinsul acordului lor. În consecință, nu suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină^[44], referitoare la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, potrivit căreia „instanța aleasă trebuie precizată expres în convenția părților”, fiind suficient ca aceasta să fie determinabilă.

De asemenea, sensul noțiunii de convenție prezintă un caracter extins în cadrul Regulamentului Bruxelles I bis, instanța europeană făcând referire, spre exemplu, și la statutul unei societăți comerciale care cârmuiește deopotrivă raporturile dintre acționari și cele dintre aceștia și societatea pe care au creat-o^[45].

În jurisprudența instanței europene^[46], s-a mai arătat că, în ciuda faptului că art. 17 din Convenția de la Bruxelles din 1968 (art. 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.) face referire la instanțele dintr-un (singur) stat membru, această formulare nu exclude dreptul părților de a stabili două sau mai multe instanțe competente să soluționeze litigiile dintre acestea. De asemenea, s-a mai precizat că este posibilă chiar și o convenție prin care părțile instituie, practic, aplicarea regulii generale din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (în contextul în care, în speță, două societăți având sediile în state membre diferite stabiliseră că fiecare dintre acestea poate fi acționată în justiție doar în instanțele din propriul stat). Deși o asemenea clauză ar părea lipsită de utilitate, CJUE a subliniat că ea capătă valențe importante în sensul că exclude posibilitatea aplicării competențelor facultative din art. 5 și 6 din Convenția de la Bruxelles din 1968 (art. 7 și 8 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, n.n.).

---