Procedura de reunire a cauzelor în cursul urmăririi penale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Articolele 56 alin. (6), art. 43-44 și art. 63 C. pr. pen.

I. Scurte considerații cu privire la competența organelor de urmărire penală

Prin competență se înțelege dreptul și obligația unui organ judiciar de a instrumenta o anumită cauză penală potrivit legii^[1], respectiv capacitatea obiectivă a unui organ judiciar și deci a persoanelor care lucrează în numele și pentru acel organ de urmărire penală, de a efectua valabil acte cu eficiență legală în desfășurarea urmăririi penale^[2]. Dacă această aptitudine lipsește, se apreciază că organul judiciar este necompetent. Competența a fost definită, de asemenea și prin raportare la însușirea unei cauze penale de a fi instrumentată de un anumit organ judiciar. Cele două sensuri ale noțiunii de competență sunt inseparabile pentru că orice modificare în sfera de pricini ce atrage competența unui organ determină schimbarea sferei de atribuții ale organului respectiv și invers^[3].

În funcție de natura și gravitatea infracțiunii, calitatea făptuitorului în momentul comiterii faptei, locul comiterii faptei, locul unde a fost prins suspectul, locul unde locuiește persoana vătămată sau unde locuiește suspectul legea reglementează următoarele forme de competență a organelor de urmărire penală: materială, personală, teritorială, specială^[4].

Prioritar, observăm că dispozițiile referitoare la competență au primit în Codul de procedură penală o reglementare raportată exclusiv la instanțele judecătorești, de competența acestora depinzând prin derivație reglementarea competenței organelor de urmărire penală.

În conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (6) C. pr. pen, „este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”^[5].

În acest context, parchetul competent material să efectueze urmărirea penală cu privire la o infracțiunea sau în raport de calitatea persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni este cel de pe lângă instanța competentă să judece cauza în primă instanță.

În ceea ce privește competența teritorială, ordinea de prioritate a criteriilor prevăzute de art. 41 alin. (1) C. pr. pen., pentru infracțiuni comise pe teritoriul României, este incidentă doar pentru stabilirea competenței instanțelor judecătorești^[6]. Această ordine de prioritate nu vizează și activitatea organelor de urmărire penale, care își vor verifica competența teritorială, ca organ prim sesizat, în funcție de oricare dintre criteriile prevăzute de art. 41 alin. (1) C. pr. pen. Această concluzie rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. (5) C. pr. pen conform cărora „ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe au fost sesizate simultan sau când urmărirea penală s-a realizat cu nerespectarea acestei ordini”.

În acord cu această interpretare sunt dispozițiile legale care reglementează competența teritorială alternativă pentru soluționarea unor cereri în cursul urmăririi penale, fie a judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, fie a judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța în raza teritorială a căreia se află sediul parchetului din care face parte procurorul^[7].

II. Reunirea cauzelor și prorogarea de competență

Prin prorogarea de competență se înțelege extinderea competenței normale a organelor de urmărire penală asupra unor cauze care în mod legal revin în competența altor organe de urmărire penală, de esența acestei instituții procesuale fiind faptul că fiecare organ de urmărire penală pe rolul căruia se află cauza este competent să o instrumenteze.

Dispozițiile speciale privind competența instanțelor judecătorești referitoare la reunirea cauzelor se aplică în mod corespunzător și în faza de urmărire penală, conform art. 63 alin. (1) și (2) C. pr. pen. raportat la art. 43-art. 44 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pr. pen. și art. 45 alin. (1) C. pr. pen.

În legătură cu prorogarea de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție^[8] a constatat încălcarea normelor de competență de către organul de urmărire penală specializat (DIICOT), incidența cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și a hotărât restituirea cauzei la parchet. Instanța supremă a statuat că „dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. 78/2016 nu au caracterul unor norme atributive de competență, ci stabilesc condițiile unei prorogări de competență. Fiind în prezența unei norme prin care se stabilesc condițiile unei prorogări de competență, organul judiciar trebuie să realizeze o atentă analiză a condițiilor în care aceasta operează, deoarece prorogarea este de strictă interpretare. Condiția esențială este aceea ca organul de urmărire penală să fie sesizat și să aibă în lucru un dosar în care competența sa este legală, pentru că doar atunci se poate vorbi de reunirea cauzelor și o prorogare de competență pentru instrumentarea unei cauze, care altfel este de competența unui alt parchet. Fără reunirea cauzelor, nu operează o prorogare de competență”^[9].

Reunirea sau joncțiunea procesuală^[10] a două sau mai multe cauze este justificată de existența unor legături substanțiale între două sau mai multe infracțiuni care formează obiectul unor dosare penale pe rolul unor organe de urmărire penală diferite, competente în conformitate cu dispozițiile legale.

Reunirea obligatorie pentru cazurile indicate la art. 43 alin. (1) C. pr. pen sau facultativă pentru cazurile prevăzute de art. 43 alin. (2) din C. pr. pen. a fost explicată în literatura de specialitate, cu referire la cazurile de indivizibilitate și conexitate prevăzute de vechiul Cod de procedură penală, ca reprezentând „amplificarea, extinderea competenței instanței față de care operează, așa încât la o cauză penală care este de competența altei instanțe este alipită prin efectul amplificării, o altă cauză, care nu intră în mod obișnuit în competența sa”^[11].

În aceeași lucrare, a fost explicată procedura reunirii cauzelor: „Instanța la care se efectuează reunirea cauzelor se învestește și cu judecarea cauzelor venite de la alte instanțe, desesizând implicit prin aceasta pe acele instanțe. Instanțele astfel desesizate nu-și declină competența, fiindcă legal ele sunt fiecare material, personal și teritorial competente să judece cauzele penale de care sunt desesizate. Așadar din punct de vedere al competenței, joncțiunea nu constituie o cauză de necompetență a instanței desesizate, ci o cauză de deplasare a competenței către instanța de joncțiune. Instanța care se desesizează poate și trebuie, atunci când cunoaște situația să informeze despre existența indivizibilității sau conexității pe instanța la care ar urma să se realizeze reunirea. În temeiul hotărârii prin care se dispune reunirea cauzelor, instanța care a dispus reunirea face cunoscut instanței la care se găsesc cauzele care urmează să fie reunite că sunt desesizate de acele cauze și va cere trimiterea dosarelor. În cazul în care reunirea este efectiv operată, instanța poate menține sau nu măsurile dispuse de celelalte instanțe”^[12].

Practica judiciară a instanțelor judecătorești este constantă în acest sens. În ipoteza incidenței unui caz de reunire a cauzelor, instanța desesizată nu a dispus declinarea de competență, ci a trimis administrativ cauza, în vederea reunirii, instanței care ar fi fost competentă să judece cauzele reunite și pe ale de consecință să se pronunțe asupra reunirii acestora^[13].

Întrucât în actualul Cod de procedură penală normele care reglementează această materie nu prezintă modificări față de cele prevăzute în vechiul Cod de procedură penală, iar Codul de procedură penală nu statuează reguli administrative cu privire la procedura reunirii, apreciem că aceste considerații teoretice pot fi pe deplin aplicabile în prezent și în cursul urmăririi penale.

Chestiunea prezintă relevanță, întrucât în practica parchetelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modalitatea de desesizare a unității de parchet căreia nu îi revine competența de soluționare a cauzei reunite. În unele cazuri procurorii au dispus declinarea competenței în favoarea parchetului competent să instrumenteze cauzele reunite sau în alte cazuri au trimis dosarul de urmărire penală pe cale administrativă parchetul competent, pentru ca acesta să aprecieze asupra reunirii.

În opinia noastră declinarea competenței este criticabilă, având în vedere că soluția se dispune doar în situația în care organul de urmărire penală, verificându-și competența, constată că nu este competent, condiție care nu este incidentă în ipoteza reunirii cauzelor. În egală măsură, desesizarea organului de urmărire penală, în lipsa unui act procesual prin care să se dispună în acest sens este nelegală și creează dificultăți pentru evidențierea circuitului dosarului în sistemul ECRIS al unității de parchet pe rolul căruia se află cauza de reunit.

În contextul mai sus menționat, procedura reunirii cauzelor la urmărire penală ar putea fi conturată de parcurgerea unor pași procedurali:

1. în funcție de competența fiecărui organ sesizat cu instrumentarea cauzelor, în ipotezele reglementate de art. 43 C. pr. pen, reunirea acestora conduce la o prorogare de competență a instrumentării uneia dintre cauze, după caz, în favoarea organului de urmărire penală competent material sau după calitatea persoanei, în favoarea organului de urmărire penală ce are competență specială sau în favoarea primului organ sesizat;

2. parchetul care este competent să dispună reunirea cauzelor va solicita date și informații cu privire la cauza de reunit, pentru a verifica îndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de art. 43 din C. pr. pen.;

3. atunci când cunoaște situația incidenței unui caz din cele prevăzute la art. 43 C. pr. pen. procurorul din cadrul parchetului pe rolul căruia se află cauza de reunit poate/trebuie să informeze despre aceasta parchetul competent să se pronunțe asupra reunirii;

4. procurorul pe rolul căruia se află cauza la care va opera extinderea de competență conform art. 44 C. pr. pen. va dispune prin ordonanță reunirea cauzelor;

5. ordonanța de reunire va fi trimisă la parchetul pe rolul căruia se află cauza reunită și va constitui temei de desesizare a acestuia; parchetul astfel desesizat va trimite, în baza ordonanței de reunire, cauza parchetului competent să instrumenteze cauzele reunite fără să procedeze la declinarea de competență;

6. în situația în care parchetul pe rolul căruia se află cauza de reunit, după primirea ordonanței de reunire, refuză trimiterea dosarului, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 43 C.proc. pen. apreciem că sunt incidente dispozițiile art. 63 alin. (4) C. pr. pen. cu privire la soluționarea unui conflict de competență;

7. dacă mai multe cauze între care există o legătură se află pe rolul aceluiași parchet, reunirea cauzelor nu va atrage după sine și o prorogare de competență, cauza reunită fiind în competența procurorului care supraveghează activitatea de urmărire penală în dosarul de urmărire penală cu numărul unic mai mic.

III. Concluzii

Fiind în prezența unor norme prin care se stabilesc condițiile prorogării de competență, organul de urmărire penală trebuie să realizeze o atentă analiză a condițiilor în care aceasta operează, deoarece prorogarea de competență este de strictă interpretare. actul în baza căruia un organ judiciar își extinde competența asupra unei cauze care în mod legal este de competența unui alt organ judiciar este ordonanța de reunire a cauzelor, dispusă și motivată de procurorul competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauza reunită, în lipsa căreia, legalitatea actelor de urmărire penală ar putea fi contestată în procedura verificării legalității actelor de urmărire penală în camera preliminară. organul de urmărire penală pe rolul căruia se află cauza de reunit nu se dezînvestește prin declinare de competență, această măsură procesuală fiind incidentă doar în ipoteza în care acesta nu este competent.