Privire istorică, în spaţiul dreptului privat european, asupra rolului logodnei şi al formalităţilor prenupţiale în economia reglementărilor privind căsătoria

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În cazul populațiilor recent creștinate, obiceiurile vechi legate de căsătorie continuau să se păstreze, aceasta având oricum la unele popoare (cum sunt celții din Irlanda) un caracter sacramental, soția fiind frecvent „cum­părată” de soț de la părinții săi, uneori chiar fără a i se solicita acordul, în schimbul unor liberalități făcute de viitorul soț către părinții acesteia și al unor liberalități în favoarea soției^[29].

În același timp, alte populații medievale (saxonii și danezii din Anglia) nu vedeau căsătoria ca pe un act religios, înainte de perioada creștinării, ci ca pe un raport legal stabilit între un bărbat și o femeie. Pe de altă parte, diferența dintre căsătoria legitimă (ae/aew) și „căsătoria” nelegitimă/concubinaj (văzut ca o varianta inferioară de căsă­torie, care putea duce chiar la pierderea unor drepturi de accesiune la tron ale celui implicat) rezulta din raportul direct stabilit între bărbat și femeie (în cazul concubi­najului), fără logodna și ceremoniile prealabile specifice căsătoriei. Cel care dorea să aibă o soție legitimă (bewedode wif/legitima uxor) trebuia neapărat să se logodească în prealabil (beweddian), ceea ce însemna că părinții viitorului soț declarau părinților viitoarei soții că acesta avea intenția de a se căsători cu ea și de a‑și îndeplini toate obli­gațiile pe care le implică mariajul, părinții fiind garanții îndeplinirii acestei promisiuni, precum și ai angajamentului că viitorul soț are destule bunuri pentru a întemeia o familie. După acceptarea acestor promisiuni de către părinții soției, părinții soțului le remi­teau „prețul” căsătoriei și trebuia anunțat și care va fi cadoul de nuntă al soțului pentru viitoarea sa soție (morgengab) și bunurile rezervate soției pentru cazul predecesului soțului (douaire). Chiar dacă „negocierile” prenupțiale se purtau între părinți, viitoarea soție nu putea fi însă constrânsă să se căsătorească fără acordul său. Până la îndeplinirea formalităților logodnei, oricare dintre viitorii soți putea să se răzgândească dar, dacă logodnicul era cel care se răzgândea, pierdea „prețul” căsătoriei^[30].

Cutuma medievală creștină din Ierusalim, edictată în 1099 de Godefroy de Bouillon (Assises et bons usages du royaume de Jérusalem)^[31], care reprezenta o culegere de cutume franceze din epocă pentru uzul regatului cruciat din Ierusalim, prevedea, legat de obiceiurile privind căsătoria, că fiecare bărbat care dorea să se căsătorească trebuia să jure pe toți sfinții că nu are o altă soție în viață, nici nu a încheiat promisiuni de căsă­torie cu altă femeie, iar jurământul său trebuia întărit de jurământul altor doi bărbați. Similar, și femeia trebuia să jure că nu are un alt soț în viață sau promis, iar jurământul său trebuia confirmat de alte două femei. După fixarea zilei nunții, preotul trebuia să anunțe în prealabil de trei ori, în biserică, în zile diferite, la prima liturghie, că acel bărbat și acea femeie se vor căsători dacă nimeni nu aduce la cunoștință motive pentru care respectiva căsătorie nu trebuie să aibă loc^[32]. Aceste formalități nu aveau însă o valoare juridică, facilitând totuși dovedirea încheierii căsătoriei.

Cutumele medievale franceze, până la Ordonanța din Blois din 1579, care a impus și ea încheierea căsătoriei la biserică, defineau căsătoria ca pe o stare, nu ca pe un moment anume, prin acțiunile și comportamentul cotidian al soților, care demonstrau starea lor de persoane căsătorite^[33].

Logodna și căsătoria au ajuns să se confunde în Evul Mediu târziu, singura diferență între ele fiind caracterul viitor (sponsalia per verba de futuro), în cazul celei dintâi, respectiv caracterul actual (sponsalia per verba de praesenti), în cazul celei de‑a doua, al promisiunii de căsătorie, ambele având, în principiu, un caracter consensual, până la instituirea obligativității ceremoniei religioase pentru căsătorie în secolul al XVI‑lea^[34].

Și în Anglia medievală cutuma era ca logodnicii să se ducă la ușa bisericii, unde își făceau jurămintele de căsătorie, intrând ulterior în biserică și îngenunchind pe treptele altarului, participarea preotului la acordul lor de voințe fiind în calitate de invitat, nu de reprezentant al bisericii^[35].

În Moldova și Țara Românească, anterior intrării în vigoare a Codului civil din 1864, căsătoria avusese un caracter pur religios, de taină bisericească, domnitorii prescriind o serie de reguli de comportament pentru soți, cu vădită tentă religioasă^[36]. Logodna, în Codul Calimach sau în Pravila lui Matei Basarab, era considerată o veritabilă legătură juridică, căsătoria cu o femeie deja logodită cu altcineva fiind considerată chiar o formă de adulter^[37].

Logodna și formalitățile prenupțiale în dreptul canonic

În dreptul canonic, viziunea asupra logodnei fusese împrumutată din dreptul roman, existând obiceiul ca biserica să binecuvânteze logodna și aceasta să fie consi­derată o etapă indispensabilă viitoarei căsătorii, chiar dacă în unele dioceze ceremonia de logodnă era oficiată abia după proclamațiile de căsătorie, deci mult după acordul de voințe al viitorilor soți că se vor căsători împreună^[38].

Căsătoria avusese, în dreptul roman clasic, o natură pur civilă, nu religioasă, și abia Novela 89 a împăratului bizantin Leon al VI‑lea Filosoful (866‑912) a consacrat prin­cipiul obligativității căsătoriei religioase^[39], până atunci aceasta fiind doar o recomandare chiar a celor mai pioși împărați romani. Ideea căsătoriei religioase a fost poate mai ușor acceptată de populațiile barbare creștinate, care aveau oricum un anumit ceremonial precreștin al căsătoriei, dificultatea în cazul acestora fiind la a‑i convinge să renunțe la ideea de căsătorie ca „vânzare”, care capătă un caracter definitiv abia prin consumare și poate fi revocată/rezoluționată în caz de eroare. Aceste cutume erau atât de înrădă­cinate în anumite zone încât, chiar după consacrarea obligativității căsătoriei religioase, binecuvântarea religioasă a căsătoriei se solicita abia după consumarea acesteia^[40], dictonul cutumiar străvechi redat de Loysel fiind că o căsătorie se încheie în cer, dar se consumă pe pământ^[41].

Dreptul canonic, preluând tradiția romană, este cel care are meritul de a fi mutat accentul, cu privire la momentul de început al căsătoriei, de la consumarea căsătoriei sau coabitarea soților, la momentul realizării acordului de voințe între aceștia^[42], transfor­mând căsătoria într‑un veritabil act juridic, nu o simplă stare sau proces de durată.

Binecuvântarea religioasă a căsătoriei a intrat treptat în obiceiurile romanilor și ale populațiilor barbare, fiind însă privită mai degrabă ca o recomandare decât ca o obli­gație, biserica însăși arătând că este o „uzanță pioasă”, nu o obligație legală, acceptând frecvent chiar condiții mai laxe decât dreptul laic, prin aceea că acordul de voințe al viito­rilor soți era suficient pentru încheierea tainei căsătoriei, chiar fără acordul părin­ților. Această toleranță și flexibilitate a bisericii în ceea ce privește căsătoria religioasă au dus la pierderea treptată a caracterului laic/civil al căsătoriei, în Evul Mediu timpuriu (secolul al IX‑lea) fiind suficient simplul acord de voințe al viitorilor soți chiar pentru încheierea tainei căsătoriei, fără intervenția directă a bisericii^[43]. Acest „neinterven­ționism” al bisericii la sfânta taină a căsătoriei nu a fost de durată, apărând obiceiul, inițial facultativ, de a solicita intervenția bisericii în ceremonia nupțială, prin binecu­vântarea preotului în biserică (benedictio sacerdotalis in ecclesia)^[44].

Caracterul obligatoriu al binecuvântării preoțești a căsătoriei era încă incert în Evul Mediu timpuriu, căsătoria fiind considerată practic „consensuală” și valabil încheiată, chiar și din punct de vedere religios, prin simplul acord de voințe al soților. Biserica recomanda însă binecuvântarea uniunii de către un preot în biserică și publicarea unor „proclamații” privind viitoarea căsătorie^[45]. Căsătoriile încheiate informal, fără binecu­vântarea preotului și fără existența unor proclamații publice, erau însă privite defavo­rabil, cu suspiciune, drept căsătorii clandestine (matrimonium clandestinum), și expu­neau participanții unor sancțiuni religioase, fără a fi însă considerate nevalabile pentru aceasta, fiind considerate valide chiar și căsătoriile secrete, pentru că acordul de voințe al soților era privit ca fiind elementul esențial, nu ceremonia^[46].

Pentru a avea o aparență de căsătorie (matrimonium putativum)^[47], devenise necesar ca acea căsătorie să fie încheiată în fața bisericii, al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215 impunând obligativitatea proclamațiilor de căsătorie înainte de oficierea acesteia^[48]. De la acel moment nu s‑ar mai fi putut susține buna‑credință a unui soț, care i‑ar fi conferit beneficiul putativității, dacă era vorba de o căsătorie nepublică. Mai târziu, la Conciliul de la Trento din 1563, s‑a stabilit în mod explicit și neechivoc nevalabilitatea căsătoriilor care erau încheiate, de atunci încolo, fără să fi avut loc o ceremonie desfășurată în fața preotului paroh și în prezența a doi martori^[49].

La Conciliul de la Lateran din anul 1215 s‑a stabilit pentru prima oară, prin canonul 51, că nu se va aplica beneficiul putativității căsătoriei celor care nu respec­taseră cerin­țele de formă la încheierea acesteia^[50]. Aceste cerințe de formă includeau, în primul rând, facerea prealabilă a proclamațiilor de căsătorie (banna sau denunciationes), care nu erau altceva decât echivalentul medieval al publicațiilor de căsătorie de astăzi și constau în anunțurile făcute de preot cu privire la intenția logodnicilor de a se căsători la o anumită dată, scopul acestora fiind de a stimula dezvăluirea eventualelor impedimente la căsătorie^[51].

Conciliul de la Lateran din 1215 a adoptat o atitudine mult mai rigidă față de căsă­toriile clandestine. Un preot care ar fi participat la oficierea unei asemenea căsătorii, fără îndeplinirea cerințelor prealabile de publicitate prescrise de canon, urma să fie suspendat din funcție. Conciliul nu prescrisese însă nicio penitență anume (condigna penitentia) pentru părțile care încheiaseră o asemenea căsătorie, în afară de pierderea beneficiului putativității, dacă erau ulterior considerate nule, și nici nu le declarase intrinsec nevalabile pentru acest motiv. Aceste căsătorii erau privite ca fiind ilegitime, dar erau totuși considerate căsătorii^[52].

Dificultățile pe care le puteau naște căsătoriile clandestine și pur consensuale – căsă­torii pripite, greu de dovedit, existența unor diverse fraude, deghizarea concubi­najului drept căsătorie, inducerea în eroare a celuilalt soț asupra existenței căsătoriei, precum și efectul Reformei religioase din epocă – au dus la triumful formalizării căsă­toriei religioase în cadrul Conciliului de la Trento din 11 noiembrie 1563^[53]. Atunci s‑a stabilit în mod decisiv, sub sancțiunea nulității, că o căsătorie se putea încheia doar de preotul paroh al uneia dintre părți, în prezența a doi sau trei martori, unul dintre scopurile respectivei reglementări fiind ca, prin aceste solemnități obligatorii, să se elimine căsătoriile clandestine, să se faciliteze dovedirea căsătoriei și să se creeze o distincție clară și vizibilă față de simplul concubinaj^[54].

S‑a remarcat însă de multă vreme^[55] că scopul formalismului religios obligatoriu pentru căsătorie era și de a întări poziția bisericii, prin crearea unui rol central pentru aceasta într‑unul dintre actele cele mai importante ale vieții civile: căsătoria. Orice cerință obligatorie de formă este, până la urmă, o sursă de putere pentru cel care îndeplinește respectiva formalitate.

Din momentul în care biserica și‑a asumat formalitățile specifice căsătoriei, ea a intrat în conflict cu puterea seculară, care nu avusese de obiectat la ceremonialul reli­gios, atât timp cât căsătoria era văzută ca fiind un act pur consensual, fără formalități obligatorii^[56]. Compromisul la care s‑a ajuns a fost ca statele să „integreze” formalitățile stabilite de Conciliul de la Trento, preotul preluând în unele țări rolul dublu de repre­zentant al bisericii și „agent instrumentator” al puterii seculare, pentru actul juridic al căsătoriei, sacramentul și actul juridic devenind astfel indisolubil legate^[57].