Privire istorică, în spaţiul dreptului privat european, asupra rolului logodnei şi al formalităţilor prenupţiale în economia reglementărilor privind căsătoria

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Modernitatea și influența sa asupra logodnei și formalităților căsătoriei

Regalitatea franceză s‑a preocupat și de reglementarea logodnei, în epoca postme­dievală, aceasta putând fi încheiată atât de viitorii soți, cât și de părinții acestora. În cazul încheierii logodnei de către părinți pentru copiii lor minori, aceștia din urmă se puteau dezice de logodnă, odată ce ajungeau la majorat, dar erau legați de aceste promisiuni, dacă le ratificaseră sau dacă la încheiaseră personal la majorat, sub jurământ. Logodna era considerată o perioadă de reflecție serioasă asupra viitoarei căsătorii, dând dreptul la despăgubiri pentru ruperea sa unilaterală și abuzivă, fără motive serioase, și împiedicând încheierea unei alte căsătorii până la ruperea logodnei. După o ordonanță din 1639 din Franța, logodna era considerată doar o etapă prealabilă obișnuită a căsă­toriei, fără a mai fi obligatorie, impunându‑se redactarea unui înscris în dublu exemplar ad probationem, în prezența unui număr de patru persoane înrudite, fiind interzisă explicit proba cu martori a promisiunilor de căsătorie^[58].

După Conciliul de la Trento din 1563, când Biserica Catolică a reglementat mult mai precis formalitățile căsătoriei, puterea seculară a început să se preocupe și ea de regle­mentarea căsătoriei, asimilând sau înlăturând reglementările ecleziastice^[59]. Din punctul de vedere al formalităților prealabile căsătoriei, ordonanțele regale din Franța Vechiului Regim prerevoluționar, începând cu secolul al XVI‑lea, au stabilit că sunt necesare trei proclamații privind căsătoria, făcute în parohia fiecărui soț, într‑o zi de duminică sau de sărbătoare, fiind necesare prezența a patru martori și oficierea căsătoriei de preotul paroh sau vicar al unuia dintre viitorii soți^[60].

Încă din 1556, în Franța fuseseră interzise căsătoriile clandestine prin edict, iar prin marea Ordonanță din Blois din 1579 a regelui Henric al III‑lea s‑au înființat registre de stare civilă pentru căsătorii și decese, reglementându‑se explicit formalitățile care asigurau publicitatea căsătoriei. Prin această ordonanță din 1579, li s‑a interzis explicit notarilor, sub pedeapsă corporală, să înregistreze căsătorii propriu‑zise (sponsalia de praesenti), întrucât caracterul consensual al căsătoriilor de până atunci crease nevoia de a le înregistra la notar pentru preconstituirea de probe. Notarii puteau însă înregistra în continuare logodne (sponsalia de futuro), adică promisiuni de a se căsători în viitor, promisiuni care, chiar și înainte de introducerea formalismului în materie de căsătorie, nu duceau la încheierea căsătoriei propriu‑zise decât de la momentul exprimării unui nou consimțământ sau al consumării căsătoriei^[61].

Conform reglementărilor seculare franceze din secolele XVI‑XVIII, căsătoria se oficia, de regulă, de preotul paroh al unuia dintre soți, în prezența a cel puțin patru martori, sub pedeapsă de nulitate, iar această căsătorie trebuia înregistrată în registrul special de căsătorii, ținut de fiecare parohie. Consimțământul nu trebuia exprimat în vreo formulă sacramentală și nici nu era obligatorie prezența personală a ambilor soți, căsătoria putându‑se încheia și prin mandatar cu procură specială, atât timp cât man­datarul își îndeplinea personal mandatul și procura sa nu fusese revocată^[62].

Și în Anglia au apărut registrele de stare civilă în 1538, fiind ținute de parohii până în epoca lui William al III‑lea, ulterior fiind ținute de funcționari civili, dar fără ca această căsătorie civilă să capete caracter obligatoriu. Ulterior transferului acestor registre către funcționarii civili, și căsătoria religioasă trebuia să îndeplinească anumite condiții de formă ale dreptului civil, nefiind suficient ca publicațiile de căsătorie să fie făcute de biserică, ele trebuind făcute, cu un anumit interval înaintea căsătoriei, de ofițerul de stare civilă, iar dovada îndeplinirii acestei formalități sau acordarea unei dispense în acest sens, eliberată de ofițerul de stare civilă (registrar), trebuia prezentată preotului care urma să oficieze căsătoria religioasă. După oficierea căsătoriei, de un preot anglican sau într‑un alt loc autorizat de stat pentru oficierea de căsătorii, care putea fi un oficiu de stare civilă sau un lăcaș de cult al altei religii decât cea anglicană, actul de căsătorie trebuia înscris nu doar în registrele parohiei, ci și în cele seculare de stare civilă^[63].

În Scoția, în epoca modernă, s‑au păstrat formele de căsătorie anterioare Conciliului de la Trento din 1563, căsătoria putând fi ori încheiată cu toate formalitățile, oficiată de preot, incluzând publicații de căsătorie și martori, ori încheiată prin simplul acord de voințe actual (verba de praesenti) – așa‑zisa căsătorie „neregulată”, cu aceleași efecte precum căsătoria formală^[64]. Promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria în viitor (verba de futuro) însemna, de regulă, o simplă logodnă dar, dacă era urmată de coabi­tare, căsătoria era considerată, astfel, încheiată prin îndeplinirea promisiunii anterioare^[65].

Nici Codul civil francez din 1804^[66] și nici Codul nostru civil din 1864^[67] nu au mai recunoscut logodna ca veritabil act juridic, așa cum era în vechiul drept francez prerevo­luționar sau în dreptul nostru anterior, preferând să lase viitorilor soți libertatea de a încheia sau nu căsătoria până în momentul oficierii sale solemne, „contractele” prin care se promitea căsătoria fiind privite ca nule, având în vedere cauza lor ilicită. Pe de altă parte, în ambele sisteme se recunoștea posibilitatea recuperării prejudiciilor^[68] cauzate prin ruperea abuzivă a promisiunii de căsătorie, fără un motiv întemeiat.

În ceea ce privește oficierea căsătoriei, Codul civil francez din 1804 a păstrat din dreptul revoluționar primatul căsătoriei civile asupra celei religioase, căsătoria trebuind încheiată în mod obligatoriu în fața ofițerului de stare civilă, înainte de oficierea căsătoriei religioase, în mod similar Codului familiei din 1953, dar diferit față de forma originală a Codului civil român din 1864, care impunea oficierea căsătoriei religioase înaintea celei civile^[69]. Legislația și doctrina civilă română s‑au raliat însă treptat moder­nității și, sub influența Constituției din 1923, au consacrat caracterul pur civil al căsă­toriei, binecuvân­tarea religioasă rămânând facultativă și neputând înlocui ceremonia civilă^[70].

În Italia, Codul civil albertin din 1837 din Regatul Sardiniei recunoștea încă logodnele încheiate în fața bisericii, dar Codul civil italian din 1865, după model francez, nu mai reglementează propriu‑zis logodna, prevăzând doar despăgubirile pentru cheltu­ielile făcute în vederea viitoarei căsătorii, în caz de refuz nejustificat de a mai încheia căsătoria^[71].

Concluzii

Privind în ansamblu evoluția logodnei și a formalităților prenupțiale, putem observa o evoluție circulară, ale cărei trăsături esențiale sunt asemănătoare în spațiul dreptului privat de inspirație vest‑europeană, căruia îi suntem și noi tributari de cel puțin 150 de ani. Astfel, logodna și căsătoria aveau inițial un caracter solemn și public, caracter care s‑a pierdut treptat, ceremonia punctuală transformându‑se într‑un proces sau o stare, existența actului juridic ca manifestare de voințe ajungând să fie dedusă din împrejurări exterioare.

Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu, marcate de decăderea generală a statului și a instituțiilor, ne‑au dat căsătoria „consensuală” sau chiar dedusă din împre­jurări și logodna transformată în căsătorie prin simpla sa consumare sau prin coabitarea înde­lungată. Reacția societății, a bisericii și a statului la această „banalizare” a unei instituții esențiale pentru societate, cum este căsătoria, a fost să revină treptat la formele și publi­citatea străvechi, mutând accentul pe importanța ceremoniei de căsătorie și minimalizând importanța logodnei prealabile, ajungându‑se până la desconsiderarea sa totală.

Astăzi, logodna nu mai este decât o cochilie goală, un „act” juridic fără conținut propriu de drepturi și obligații specifice, dar care reunește reglementări particulare ale răspunderii civile sau îmbogățirii fără justă cauză, pentru ipoteza promisiunilor de căsă­torie nefinalizate. Ceremonia căsătoriei are astăzi un rol central, formalitățile sale preala­bile fiind autonome și suficiente, publicitatea și caracterul solemn și secular al actului juridic fiind pe deplin garantate de lege.