Privire istorică, în spaţiul dreptului privat european, asupra rolului logodnei şi al formalităţilor prenupţiale în economia reglementărilor privind căsătoria

22 mai 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 247

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Reglementarea actuală a logodnei și a formalităților prenupțiale, regăsită în principal în noul Cod civil din 2009, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, poate trăda, pentru un observator atent, o serie de vestigii ale unei tradiții multimilenare, care arată preocuparea societății față de această instituție juridică cu un puternic impact social: căsătoria. Fiind o instituție inițial religioasă, dar cu un pronunțat caracter social, căsă­toria și aspectele sale prealabile au frământat întotdeauna societățile europene, orice amplă reformă a dreptului privat având, drept unul dintre principalii piloni, căsătoria.

Căsătoria, alături de naștere și de moarte, este una dintre marile „treceri” din cursul existenței umane. Toate societățile umane marchează aceste „momente” prin așa‑zise „cere­monialuri de trecere”, căsătoria nefăcând excepție, pentru a întipări, prin diverse solemnități, în memoria colectivă, socială, aceste etape ale vieții.

Original Black Friday pe UJmag.ro!

În acest studiu, vom încerca să pornim de la reglementarea actuală a logodnei și a formalităților prenupțiale, pentru a le trasa evoluția istorică în context european, de la antichitatea romană și până în epoca modernă. Prin formalități prenupțiale înțelegem aici aspectele de publicitate și de ceremonie necesare pentru încheierea valabilă a căsătoriei, fără a intra însă decât tangențial în vasta problemă a capacității de a încheia căsătoria sau a consimțământului și acordurilor necesare pentru legala sa încheiere. Utilizând metoda istorică de cercetare, teza pe care o susținem este că, deși conținutul concret al logodnei și al formalităților prenupțiale s‑a schimbat puternic de‑a lungul secolelor, putem urma un tipar multimilenar, rolul lor social major frânând de multe ori schimbările de esență.

Comentarii pe marginea logodnei și a formalităților prenupțiale în noul Cod civil

În actualul Cod civil (din 2009), logodna[1] este o „etapă” prenupțială informală, legea definind‑o simplu, ca promisiune reciprocă de a încheia căsătoria, art. 266 alin. (3) C. civ. precizând că încheierea sa nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Logodna nu condiționează în niciun fel încheierea căsătoriei, rolul reglementării sale legale fiind de a stabili ce se întâmplă, mai ales din punct de vedere patrimonial, în cazurile de rupere a logodnei. Codul civil reglementează restituirea daru­rilor primite de logodnici și despăgubirile pentru ruperea abuzivă a logodnei, nefiind preocupat în niciun fel de definirea „stării” de logodnă.

Cazurile fericite în care logodna este urmată, firesc, de încheierea căsătoriei nu au preocupat în niciun fel legiuitorul român din 2009, formalitățile obligatorii premer­gătoare căsătoriei „absorbind” practic logodna, reglementările juridice privind înche­ierea căsătoriei nefăcând niciun fel de referire la existența sau inexistența unei logodne anterioare, singura preocupare fiind legată de respectarea condițiilor prealabile de fond și de formă pentru încheierea valabilă a căsătoriei.

Pe de altă parte, logodna, indiferent de durata ei, nu se poate transforma niciodată în căsătorie și nu poate duce la constrângerea unui logodnic recalcitrant la încheierea căsătoriei[2], clauzele penale care ar urmări un astfel de obiectiv fiind considerate nescrise, conform art. 267 alin. (2) C. civ.

Putem conchide că reglementarea căsătoriei este complet autonomă față de „insti­tuția” logodnei, singurul rol al acesteia din urmă fiind de a da o reglementare particulară cazurilor de răspundere civilă delictuală sau de îmbogățire fără justă cauză ce ar putea fi ocazionate de o promisiune nefinalizată de a încheia căsătoria, logodna nemaifiind o „anticameră” a căsătoriei și, cu atât mai puțin, o modalitate alternativă de a obține efec­tele căsătoriei[3].

În ceea ce privește formalitățile pentru încheierea căsătoriei, acestea sunt regle­men­tate în prezent în principal de art. 278‑289 C. civ., dar și de prevederi ale Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Aceste prevederi conturează căsătoria ca un act juridic solemn, cu solemnități sui‑generis.

Căsătoria este, așadar, un act public, care nu poate fi încheiat spontan, fiind precedat de o serie de formalități prealabile obligatorii. Astfel, înainte de a încheia căsătoria propriu‑zisă, viitorii soți trebuie să își comunice starea de sănătate și să facă declarația de căsătorie. Pe baza acestei declarații, ofițerul de stare civilă dispune afișarea unei publicații de căsătorie, prin care terții sunt informați de încheierea acesteia, pentru a putea formula opoziții privind neîndeplinirea condițiilor legale. Această publicitate prealabilă urmărește informarea societății despre viitoarea căsătorie și, mai ales, deschiderea posibilității pentru orice persoană de a informa ofițerul de stare civilă, pe calea opoziției, despre existența unor impedimente la căsătorie sau neîndeplinirea altor cerințe ale legii pentru încheierea sa valabilă. Aceste publicații de căsătorie seamănă izbitor cu proclamațiile (banns) medievale, care anunțau congregația despre viitoarea celebrare a unei căsătorii.

În ceea ce privește oficierea căsătoriei, aceasta se face de ofițerul de stare civilă, de regulă la sediul oficiului de stare civilă, în mod public, în prezența a doi martori. Se poate încuviința oficierea căsătoriei în alt loc, dar numai cu asigurarea cerințelor de publicitate a ceremoniei, chiar dacă nu asistă efectiv nimeni altcineva decât ofițerul de stare civilă, viitorii soți și cei doi martori.

Logodna și ceremonialul căsătoriei în antichitatea romană

În dreptul roman, căsătoria cum manu (care ducea la intrarea soției sub autoritatea deplină a soțului) putea îmbrăca diverse forme, de la tradiționalul confarreatio, rezervat patricienilor[4], la forme specifice transferului de drepturi patrimoniale, cum erau coemptio, formă de căsătorie civilă accesibilă plebeilor[5], și usus, care inițial salva căsă­toriile unde celelalte formalități fuseseră defectuos îndeplinite, pentru ca, ulterior, să devină o formă autonomă de căsătorie[6].

Căsătoria romană a devenit, în timp, din ce în ce mai puțin solemnă, un veritabil act consensual, unde singurul aspect care mai conta cu adevărat era acordul de voințe, nu doar al viitorilor soți, ci și al pater familias, dacă era vorba de soți aflați sub puterea părintească[7]. Logodna (sponsiones) reprezenta o promisiune încheiată între titularii puterii părintești pentru a încheia viitoarea căsătorie, sub sancțiunea unor despăgubiri prestabilite[8].

Doar forma veche și patriciană a căsătoriei cum manu, confarreatio, avea pe deplin solemnitatea pe care astăzi o atașăm căsătoriei. Ea era oficiată de doi înalți membri ai clerului, Pontifex Maximus și Flamen Dialis, în templul lui Jupiter, în prezența a zece martori, oferind drept ofrandă lui Jupiter o turtă de cereale, într‑o ceremonie religioasă în care se rosteau cuvinte sacramentale[9]. Această formă de căsătorie căzuse în desue­tudine încă din epoca clasică a dreptului roman, rămânând să fie utilizată, rezidual, doar de membri ai clerului.

Coemptio era o „vânzare” fictivă a viitoarei soții, de către titularul puterii părintești către viitorul soț, prin rostirea unor cuvinte prestabilite, adaptând ritualul flexibil al mancipațiunii[10]. Ritualul avea loc în prezența a cel puțin cinci martori și a unui libripens (funcționar însărcinat cu cântărirea în balanță în ceremonialul mancipațiunii), prețul simbolic pus în balanță pentru „cumpărarea” miresei fiind o monedă de cupru și viitorii soți trebuind să rostească cuvinte predeterminate prin care să își exprime acordul la căsătorie și, implicit, la dobândirea puterii maritale (manus) de către soț asupra viitoarei soții[11]. Această formă de căsătorie fusese foarte răspândită printre plebei în perioada preclasică, lor fiindu‑le interzisă confarreatio, dar în perioada clasică ea decăzuse ca frecvență, din cauza popularității căsătoriei libere sine manu, iar în dreptul postclasic din secolul al VI‑lea nici nu mai era menționată[12].

Conferintele lunii noiembrie
”

A treia formă de căsătorie cu dobândirea puterii maritale (cum manu), usus, era o formă atipică de căsătorie, o pseudo‑uzucapiune a stării civile datorită coabitării conti­nue a soților timp de cel puțin un an, fără niciun fel de ceremonial, intervalul putând fi întrerupt prin lipsa soției timp de trei zile din domiciliul conjugal[13].

În epoca imperială, pe lângă cele trei forme de căsătorie cum manu, care căzuseră treptat în desuetudine[14], existau și alte forme de căsătorie, sine manu, care nu duceau la dobândirea de către soț a puterii asupra soției (manus) și nu erau caracterizate de niciun fel de ceremonial sau formalități specifice[15].

Încheierea căsătoriei în epoca romană clasică și postclasică era mai degrabă un proces decât un simplu ceremonial[16]. Căsătoria se caracteriza, asemenea posesiei, prin reunirea unui element intențional (affectio maritalis – intenția de a duce o viață comună) cu un element material (honor matrimonii – conviețuirea propriu‑zisă)[17]. Una dintre variantele de a dovedi o căsătorie sine manu era deductio in domum mariti, care implica dovedirea conducerii viitoarei soții, într‑o veritabilă procesiune, la locuința viitorului soț ca domiciliu conjugal[18], altele fiind legate de petrecerea cu ocazia căsătoriei (festivitas nuptiarum), întocmirea unui act dotal (instrumentum dotale) sau mărturiile vecinilor[19].

Înaintea căsătoriei, pentru a asigura viitoarei soții un patrimoniu independent de succe­siune în caz de predeces al soțului, se practica donatio ante nuptias, la început cu caracter simbolic (un inel), iar apoi, în dreptul roman postclasic, devenită obligație legală[20].

Logodna (sponsalia) semăna, la începuturile sale romane, cu forma sa modernă, având un caracter informal și dând naștere unor efecte preponderent morale[21], dar putând da naștere unor litigii legate de încălcarea promisiunilor făcute cu această ocazie. Treptat, logodna devine, în epoca clasică, o etapă inițială a căsătoriei, unde logodnicii dobândesc unele drepturi și obligații ale soților. Aceasta era frecvent aranjată de inter­mediari, nu de viitorii soți, iar durata sa putea fi extrem de îndelungată, pentru felurite motive, variind de la starea de sănătate a unuia dintre soți până la cazurile de deces într‑una dintre familii[22].

Logodna romană în epoca clasică era un simplu acord, ce putea să nici nu implice acordul celor vizați, ci al unor intermediari, care puteau fi pater familias sau, mai târziu, chiar intermediari profesioniști. Denumirea însăși a instituției făcea referire la schimbul de promisiuni formale (sponsiones) de a încheia căsătoria, încălcarea lor justificând o acțiune în despăgubiri pentru încălcarea promisiunii, aspect la care s‑a renunțat în epoca dreptului clasic, pentru a respecta libertatea căsătoriei[23].

Logodna în epoca lui Iustinian devenise însă un veritabil ceremonial, donatio ante nuptias fiind menținută pe jumătate dacă moartea viitorului soț – donator – avea loc după ceremonie (osculum) și fiind caducă dacă decesul avea loc anterior acestui cere­monial premarital[24].

 

Logodna și formalitățile premergătoare căsătoriei în perioada medievală

Încă din epoca barbară a Evului Mediu Timpuriu, căsătoria la popoarele germanice (burgunzi, vizigoți, franci) se încheia într‑o formă similară cu coemptio romană, printr‑o cumpărare simbolică a soției sau, mai exact, a autorității asupra soției (mundium), de la părinți sau familia extinsă (cei care ar fi putut pretinde despăgubiri – wergeld – în caz de ucidere a soției), de către viitorul soț, cumpărare precedată de o promisiune reciprocă de încheiere a căsătoriei (desponsatio), încheiată între viitorul soț și reprezentantul familiei viitoarei soți. Aceste căsătorii, numite matrimonia venalia, erau ușor de dovedit, celelalte forme ale căsătoriei fiind privite inițial cu dispreț, ca un fel de concubinaje. Căsătoria fără acordul părinților sau familiei soției putea spori de trei ori prețul (wittemon sau nuptiale pretium) care trebuia plătit, alături de o amendă, care varia în funcție de statutul social al acestuia[25].

„Cumpărarea” soției căpătase un rol simbolic încă din vremea legii salice a francilor (secolul al VI‑lea), nemaifiind nici menționată explicit în legea francilor ripuari, mo­mentul în care căsătoria începea să‑și producă efectele fiind cel în care logodnica era condusă solemn la soțul său și avea loc consumarea căsătoriei[26].

În ceea ce privește logodna, vizigoții sancționau cu o amendă neîndeplinirea promi­siunii de a se căsători în decurs de doi ani de la încheierea logodnei și considerau asimi­labilă adulterului situația logodnicului care își încalcă promisiunea de a se căsători, logodna putând fi însă ruptă pentru motive temeinice sau prin acordul părților[27].

Treptat, ceremoniile legate de căsătorie devin un simplu pretext pentru a asigura primirea și transmiterea de liberalități către viitorii soți, liberalități care să asigure prosperitatea căsniciei[28].

În Evul Mediu, sub influența creștinismului, căsătoria capătă treptat un caracter religios. Deși se considera că orice căsătorie se încheia prin simplul acord de voințe al viitorilor soți, cutuma împământenită deja în secolele X‑XI era de a solicita preotului binecuvântarea căsătoriei, fără ca aceasta să fie însă o condiție de valabilitate, fiind considerată doar o „cutumă pioasă”.


* Este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018.

[1] A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 5‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pp. 22‑30; M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 30‑36.

[2] E. Florian, op. cit., p. 22.

[3] Ibidem, pp. 24‑25.

[4] A. Esmein, Mélanges d’histoire du droit et de critique. Droit romain, L. Larose et Forcel, Paris, 1886, pp. 6‑7.

[5] A. Esmein, op. cit., p. 9; M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 107.

[6] A. Esmein, op. cit., p. 9.

[7] Ibidem, pp. 14‑15.

[8] Ibidem, p. 16.

[9] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, A Casebook on Roman Family Law, Oxford University Press, New York, 2004, p. 54; M.D. Bob, op. cit., p. 107; C. Donahue, jr., Common Law Marriage: A Legal Institution for Cohabitation, Oxford University Press, New York, 2008, p. 38.

[10] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 55; M.D. Bob, op. cit., p. 107.

[11] C. Donahue, jr., op. cit., pp. 38‑39.

[12] Ibidem.

[13] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 55; M.D. Bob, op. cit., p. 107.

[14] M.D. Bob, op. cit., p. 107.

[15] Ibidem, p. 108.

[16] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 63.

[17] M.D. Bob, op. cit., p. 108.

[18] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 56; M.D. Bob, op. cit., p. 108.

[19] M.D. Bob, op. cit., p. 108.

[20] A. Esmein, op. cit., p. 61.

[21] M.D. Bob, op. cit., p. 106.

[22] B.W. Frier, T.A.J. McGinn, op. cit., p. 63.

[23] Ibidem, pp. 65‑66.

[24] A. Esmein, op. cit., p. 62; P. Viollet, Histoire du droit civil français, L. Larose et Forcel, Paris, 1893, pp. 420‑421.

[25] E. Glasson, Le mariage civil et le divorce dans l’antiquité et dans les principales législations modernes de l’Europe, 2e éd., A. Durand et Pedone‑Lauriel, Paris, 1880, pp. 181‑182, 238.

[26] Ibidem, pp. 229‑230.

[27] Ibidem, p. 182.

[28] Ibidem, pp. 182‑183.

Privire istorică, în spațiul dreptului privat european, asupra rolului logodnei și al formalităților prenupțiale în economia reglementărilor privind căsătoria was last modified: mai 20th, 2020 by Marius Floare
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter