Principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Stabilirea obiectului şi limitelor procesului prin cererile şi apărările părţilor

• Legea nr. 24/2000: art. 77
• Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (6)
• Legea nr. 554/2004: art. 18 alin. (2)
• Legea nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. n)
• Legea nr. 554/2004: art. 20
• Legea nr. 83/2003: art. 60 alin. (1)
• Legea nr. 85/2003: art. 1
• Legea nr. 85/2003: art. 2
• Legea nr. 85/2003: art. 21 alin. (2)
• Legea nr. 85/2003: art. 3 pct. 31
• Legea nr. 85/2003: art. 60 alin. (1)
• NCPC: art. 174
• NCPC: art. 175
• NCPC: art. 425
• NCPC: art. 431 alin. (2)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 496-499
• NCPC: art. 9 alin. (2)
• O.G. nr. 99/2000: art. 16
• O.G. nr. 99/2000: art. 17

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.08.2013 sub numărul x/2013 reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea încheierii nr. 81/31.05.2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, în principal ca emisă cu exces de putere si, în subsidiar, ca netemeinică și să se dispună pe cale de consecință și anularea Deciziei nr. 18/31.05.2013 a Curții de Conturi.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 899 din 17 februarie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

III.1. În ceea ce privește recursul formulat de Societatea Națională a Sării S.A., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

O primă critică, este subsumată dispozițiilor art. 488 punctul 6 noul C. proc. civ., recurenta reclamantă arătând că sentința atacată nu este motivată sub mai multe aspecte.

Înalta Curte nu-și însușeste critica.

Astfel, faptul că instanța de fond a reținut ca pertinente numai apărările formulate de pârâta Curtea de Conturi a României, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în condițiile în care, susținerile reclamantei au fost înlăturate motivat de către aceasta, fiind rodul propriului demers al judecătorului de interpretare și aplicare a legii la situația de fapt prin prisma susținerilor părților. Așadar, nu există suport pentru a se aprecia că argumentele celeilalte părți ar fi fost ignorate.

Nici critica potrivit căreia instanța a omis să se pronunțe asupra unor capete de cerere care sunt menționate în mod expres în contestația împotriva deciziei nr. 18/2013 și a încheierii nr. 81/2013 respectiv, asupra problemei fondului de 6% pentru retehnologizare și a sezonalității activității, nu poate fi reținută.

Potrivit principiului disponibilității părților în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În speță, deși în cadrul contestației împotriva deciziei nr. 18/2013 au fost aduse critici asupra punctului I.9 privind problema fondului de retehnologizare, pârâta pronunțându-se asupra ei în cuprinsul încheierii nr. 81/2013, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a înțeles să mai reitereze aspectele de nelegalitate ale deciziei nr. 18/2013 sub acest aspect și nici să critice în vreun fel modul în care contestația a fost soluționată de pârâtă în această privință.

Așadar, instanța de fond nu se putea legal investi decât cu ceea ce a cerut reclamanta prin cererea de chemare în judecată, doar asupra acestor chestiuni fiind obligată să se pronunțe.

O altă critică se referă la faptul că, hotărârea pronunțată nu întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 425 noul C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea instanței de fond trebuie sa cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părtilor

Înalta Curte nu poate fi în acord cu afirmațiile recurentei. În acest sens este de remarcat faptul că, recurenta nu aduce o critică concretă rezumându-se a face doar afirmații de ordin general.

Înalta Curte consideră că, dispozițiile art. 425 C. proc. civ., privind obligația instanței de a-și motiva hotărârea, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată. În speță, sentința atacată se încadrează în exigențele impuse de prevederile legale invocate.

Așa fiind, motivul de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte reține:

Recurenta reclamantă, într-o primă critică, arată că, hotărârea pronunțată a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, încheierea nr. 81/2013 fiind emisă cu exces de putere de către pârâtă, deoarece, aceasta nu a analizat Obiecțiunile formulate de la Raportul de control motivat de faptul ca acestea au fost depuse tardiv. Instanța de fond a respins apărările pe care le-a formulat pe considerentul că nu s-a solicitat prin acțiunea formulată anularea și a raportului de control, recurenta reclamantă afirmând că nici nu era nevoie să solicite acest lucru întrucât, raportul de control este un act administrativ subsecvent deciziei nr. 18/2013 și a încheierii nr. 81/2013, iar unul din efectele anularii acestora, îl constituie anularea și actelor subsecvente.

Înalta Curte nu poate reține aceste susțineri.

În primul rând, un act subsecvent este un act care urmează (DEX), în speță, un act care ar fi fost emis ulterior, în baza deciziei nr. 18/2013 și a încheierii nr. 81/2013.

Raportul de control al auditorilor din cadrul instituției pârâte, este în fapt o operațiune administrativă, un act premergător în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 18/2013.

Verificarea legalității unei operațiuni administrative poate avea loc doar odată cu verificarea actului emis ca urmare a acesteia, în speță, Decizia nr. 18/2013 și încheierea nr. 81/2013.

De altfel, conform art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăți.

Toate criticile vizând respingerea ca tardivă a contestației împotriva procesului-verbal de către pârâtă, sunt neîntemeiate. Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de fond nu a reținut susținerile pârâtei în acest sens ci a arătat doar că, nu se poate pronunța asupra acestor obiecțiuni având în vedere cadru procesual, organul judiciar fiind investit cu verificarea legalității încheierii nr. 81/01.08.2013 a Curții de Conturi, partea neindicând în petitul acțiunii că înțelege să conteste inclusiv raportul de control, motiv pentru care aspectele de nelegalitate invocate sub acest aspect nu pot fi analizate.

Având în vedere și principiului disponibilității părților în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. precitat, Înalta Curte, consideră că în mod legal instanța de fond nu a procedat la verificarea excesului de putere al pârâtei în respingerea ca tardivă a obiecțiunilor la raportul de control, obiectul cauzei vizând doar Decizia nr. 18/2013 și încheierea nr. 81/2013 nu și actele care le-au precedat.

Cu privire la afirmațiile potrivit cărora, din Comisia de soluționare a contestației face parte și conducătorul departamentului care a emis decizia contestata (si care a și semnat-o), astfel că art. 213 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi instituie un conflict de interese, recurenta nu aduce nicio critică concretă motivului pentru care instanța de fond i-a respins această apărare, susținând doar că, acestea sunt pertinente și sustenabile. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că aceste dispoziții legale sunt în vigoare, ele trebuind aplicate ca atare. În plus, o astfel de critică ar fi putut face obiectul unei excepții de nelegalitate a art. 213 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și, nicidecum în cadrul procesul dedus judecății.

Criticile referitoare la modul în care instanța de fond a respins susținerile potrivit cărora încheierea Curții de Conturi nu cuprinde toate elementele prev. la pct. 223 din Regulament, ceea ce atrage sancțiunea nulității, sunt și ele nefondate.

C. proc. civ. în art. 174 prevede că, (1) nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

De asemenea, potrivit art. 175 C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia

(2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

În speță, nefiind vorba de o nulitate expres prevăzută de lege (pct. 223 din Regulament neconținând o asemenea sancțiune), recurenta reclamantă trebuia să facă dovada că nerespectarea cerinței pct. 223 din Regulament i-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anulare. Această dovadă trebuia făcută în fața instanței de fond pentru ca, în raport de modul în care era sau nu justificată vătămarea, instanța de recurs să poată exercita controlul judiciar. Recurenta indică însă doar în recurs faptul că vătămarea ar rezulta din punerea în practică a măsurilor dispuse de auditori și recuperarea prejudiciilor stabilite de aceștia, aspect inadmisibil de altfel.

Criticile care vizează măsura dispusa la punctele II.20 și II.21 din decizia nr. 18/2013, potrivit cărora instanța de fond a aplicat și interpretat greșit prevederile O.U.G. nr. 34/2006, întrucât, în mod greșit s-a reținut că SNS S.A. avea obligația ca și anterior datei de 01.01.2013 să aplice procedurile prevăzute de legislația achizițiilor publice, sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța a avut în vedere aplicabilitatea cu prioritate a prevederilor art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei și Comerțului nr. 1579/2007, act invocat și de pârâtă în încheierea nr. 81/2013. Faptul că acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României și nu poate fi opus terților, nu prezintă relevanță.

În acest sens, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 7 din H.G. nr. 767/1997 privind înființarea Societății Naționale a Sării – S.A, societatea reclamantă este societate comercială pe acțiuni, persoană juridică română, cu capital integral de stat, prin reorganizarea Regiei Autonome a Sării București, Drepturile și obligațiile acționarilor fiind reprezentante de Ministerul Industriei și Comerțului.

Potrivit art. 1 din Ordinul ministrului Economiei și Comerțului nr. 1.579/22.03.2007, invocat, Societățile comerciale, companiile naționale, societățile comerciale și regiile autonome care funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei și Comerțului vor organiza proceduri de achiziții pentru obiectivele prevăzute în programul de achiziții, în conformitate cu prevederile legale.

Recurenta reclamantă funcționând sub autoritatea directă a Ministerului Economiei și Comerțului, ordinul de mai sus adresându-i-se direct și fiind obligatoriu pentru aceasta, nu poate susține că este un terț față de prevederile acestuia.

Ordinul a mai sus a fost emis în executarea legii (în speță O.U.G. nr. 34/2006) potrivit normelor legale de tehnica legislativa prevăzute la art. 77 din Legea nr. 24/2000.

Susținerile recurentei potrivit cărora instanța este ținută sa respecte și să aplice legea și că nu poate emite opinii care în fapt adaugă la lege, sunt neavenite. Instanța de judecată este chemată să interpreteze și să aplice legea, ceea ce instanța de fond a și făcut, coroborând prevederile H.G. nr. 767/1997 cu cele ale Ordinului ministrului Economiei și Comerțului nr. 1.579/22.03.2007.

Așadar, criticile se dovedesc a fi nefondate.

Criticile referitoare la măsurile II.14, II.17, II.22 din Decizia nr. 18/2013, nu pot fi însușite de Înalta Curte.

Astfel, recurenta consideră că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor Statutului SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997, întrucât, modificarea Statutului SNS S.A prin introducerea plafoanelor valorice de avizare/aprobare s-a dispus doar prin Hotărârea AGA din 24.10.2011, intrată în vigoare pentru societate în 07.11.201, motiv pentru care, în opinia recurentei, în perioada 2010 – 2011, nu era nevoie de aprobarea Consiliului de Administrație pentru aceste operațiuni.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 20 din Statutul SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997, Consiliul de Administrație, aprobă încheierea oricăror contracte pentru care nu a delegat competența directorilor din conducerea executivă a societății comerciale, fără a fi impuse anumite plafoane valorice. Din acest motiv, faptul că ulterior perioadei de referință, 2010 – 2011, s-a modificat acest statut, în sensul că s-au introdus plafoane valorice de avizare/aprobare, nu prezintă relevanță.

Așadar, în condițiile în care, fără aprobarea Consiliului de Administrație și fără o delegare a directorilor în acest sens, s-a procedat la încheierea unor contracte de achiziție și închiriere, constatările organelor de control ale pârâtei intimate sunt legale.

Cu privire la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 privitoare la redeventa miniera (încheierea actelor adiționale la contractele de licență și calculul redevenței miniere în cazul produsului sare soluție), recurenta consideră că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003. De precizat că, întrucât criticile aduse de recurenta SNS S.A. sunt aceleași cu cele ale recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A, considerentele de mai jos sunt aplicabile ambelor recursuri.

În principal, recurentele invocă faptul că, întrucât la data adoptării O.U.G. nr. 101/2007 de modificare și completare a Legii minelor nr. 85/2003, existau deja în vigoare licențe de exploatare, sunt aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 83/2003 potrivit cărora, prevederile licențelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate, așa încât, art. II și III din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 nu le sunt aplicabile.

Intimata pârâtă, prin actele contestate, a apreciat că SN a Sării S.A., pentru 13 licențe nu a încheiat cu ANRM acte adiționale de actualizare a redevenței miniere, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare (07.07.2009) a Legii nr. 262/2009. Neîncheierea de acte adiționale la licențele miniere, în vederea actualizării redevenței miniere în condițiile legii are drept consecința, diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, reprezentând redevență minieră, datorată la nivelul stabilit prin Legea nr. 262/2009.

Instanța de fond, interpretând dispozițiile legale incidente în cauză, a reținut că legiuitorul a reiterat pe de o parte regula conform căreia licențele în vigoare rămân valabile în condițiile în care au fost încheiate, iar pe de altă parte a consacrat o excepție, justificată de caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate, conform art. 1 și 2 din Legea nr. 85/2003, instituind obligația titularilor de licențe de a încheia acte adiționale de stabilire a redevențelor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, având în vedere că prin licențele de exploatare nu se stabilesc strict aspectele legate de modalitatea de calcul a redevențelor miniere, instanța a reținut că prin Legea 262/2009, legiuitorul a înțeles să prevadă în privința licențelor de exploatare aplicabilitatea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii sub toate aspectele reglementate de licență, mai puțin în ceea ce privește redevența aplicabilă, element care este supus revizuirii conform art. III alin. (1) Legea 262/2009.

Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor în ceea ce privește aplicarea în timp a prevederilor art. 60 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003.

Astfel, conform art. 3 pct. 31 din Legea nr. 85/2003 modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, redevență minieră este definită ca fiind, suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităților de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.

Prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 privind modul de stabilire a redevenței.

Art. IV din O.U.G. nr. 101/2007, prevedea că, licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Termenul de finalizare a renegocierii se stabilește prin ordin al conducătorului autorității competente.

(3) Licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere, astfel cum au fost renegociate, se modifică/completează prin încheierea de acte adiționale între autoritatea competentă și titular.

(4) În vederea renegocierii, autoritatea competentă notifică titularul cu privire la data renegocierii și modificările/completările corespunzătoare.

Prin Legea nr. 262 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003, în art. II s-a arătat că, taxele și redevențele instituite O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licențelor și acordurilor petroliere, după caz, iar prin art. III, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 101/2007.

(2) Actele adiționale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licență și intră în vigoare, prin semnarea lor de către conducătorul autorității competente, conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2007.

Așadar, prevederile art. III sunt imperative, născând în sarcina respectivelor părți o obligație, astfel că, neimplementarea acestei măsuri constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părți.

Într-adevăr, potrivit art. 60 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, prevederile licențelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga durată, în condițiile în care au fost încheiate și respectiv, prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului.

Este însă de remarcat faptul că, potrivit art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 85/2003, licența de exploatare se acordă prin negociere în baza unei cereri…..titularul licenței de exploatare va plăti anual o taxă pe activitatea de exploatare și o redevență minieră, conform prezentei legi. De asemenea, având în vedere și celelalte dispoziții din Cap. III al Legii nr. 85/2003 precum și ale H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, se constată că, licențele de exploatare cuprind mult mai multe clauze și nu doar obligația de plată a redevenței miniere, rezultând cu evidență faptul că o parte a acestora sunt negociabile, în timp ce altele (printre care și plata redevenței minieră) sunt reglementate, stabilite prin lege, părțile neputând deroga de ele. De altfel, prin licențele de exploatare nu se stabilesc aspectele legate de modalitatea de calcul a redevențelor miniere, acestea fiind prevăzute de lege, ci doar obligația de plată a acesteia .

Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale incidente, rezultă că, dacă prevederile licențelor rămân valabile pe întreaga lor durată în condițiile în care au fost încheiate (în privința clauzelor negociate), titularului licenței îi revine însă obligația plății taxelor, redevențelor și tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării respectivei licențe, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare.

Această interpretare este data și prin Decizia nr. 972/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 a ÎCCJ în care s-a stabilit că ANRM are obligația încheierii de acte adiționale la cele 47 de licențe de concesiune pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiționale (printre care și cele ale recurentei reclamante) iar încheierea actelor adiționale de stabilire a redevențelor nu este condiționată de acordul de voință al A.N.R.M. și al titularului de licență, nefiind deci recunoscut un drept de apreciere, ci o obligație, atât pentru A.N.R.M., cât și pentru titularii de licență.

Așadar, contrar susținerilor recurentelor, prevederile privind cuantumul și modul de calcul al redevenței miniere aparțin părții regmentate a contractului de concesiune și nu părții negociate.

Nu pot fi reținute susținerile recurentelor nici în ceea ce privește faptul că această interpretare ar conduce la efecte retroactive ale legii întrucât, dispozițiile legale din Legea nr. 262/2009 privesc efectele viitoare ale unei situații trecute, respectiv modul de calcul pentru viitor a redevențelor miniere datorate în baza unor licențe de exploatare încheiate sub imperiul unei alte legi, așa cum corect a constatat și instanța de fond. Înalta Curte nu-și poate însuși nici aserțiunile referitoare la caracterul de normă tranzitorie a prevederilor art. III din din Legea nr. 262/2009, însă își însușește pe deplin modul în care instanța de fond a răspuns acestei critici a recurentei reclamante. De altfel, în această privință se constată că recurenta nu a făcut decât să reitereze în calea de atac o apărare de la fond, neaducând nicio critică concretă modului în care, prin sentința atacată această apărare a fost înlăturată.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A. în sensul că auditorii au obligația ca, în finalul activității de verificare, să ia măsuri pentru reîntregirea bugetului entității verificate. Înalta Curte își însușește întru totul considerentele instanței de fond potrivit cărora, scopul final al activității auditorilor conform Legii 94/1992 este acela de a asigura integritatea bugetului de stat prin verificarea respectarea legii în ceea ce privește constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice de către entitățile supuse controlului exercitat de Curtea de Conturi.

Critica aceluiași recurent Fondul Proprietatea S.A. vizând confuzia instanței de fond între scopul activității Curții de Conturi și cel al activității ANAF, nu este nici ea fondată față de actele normative care reglementează atribuțiile celor două instituții.

În privința culpei ANRM invocată de recurenta reclamanată Societatea Națională a Sării S.A., care avea un drept la acțiune prin care să oblige SNS S.A. să încheie actele adiționale prin care să modifice condițiile din licență, Înalta Curte apreciază că, în raport de faptul că a refuzat încheierea actelor adiționale, deși a fost notificată de ANRM de mai multe ori în acest sens, recurenta nu face decât să-și invoce propria sa culpă, așteptând un demers judiciar pentru a-și îndeplini o obligație legală imperativă.

Contrar susținerilor acestei recurente, organele de control financiar ale ANAF au confirmat constatările auditorilor publici externi prezentate în Decizia 18/2013 (respectiv faptul că societatea nu a calculat și virat la bugetul de stat redevența minieră în condițiile legii, respectiv nu a aplicat modul de calcul reglementat la art. I din O.U.G. nr. 101/2007), fapt ce a condus la diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat cu suma de 30.690.354 RON.

Va fi înlăturat și argumentul ambelor recurente potrivit căruia, în opinia lor, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 nu sunt constituționale, motiv pentru care a și fost sesizată Curtea Constituționala cu soluționarea acestei excepții. În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 578/2017, Curtea Constituțională a respins excepția invocată în acest dosar ca inadmisibilă. Așadar, câtă vreme nu s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009, acestea sunt în vigoare, producându-și efectele.

Așadar, față și de considerentele Deciziei nr. 972/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 a ÎCCJ, toate criticile recurentelor referitoare la la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 în privința obligativității încheierii actelor adiționale la contractele de licență, vor fi respinse ca nefondate.

Cu privire la modul de calcul al redevenței la produsul sare soluție, Înalta Curte constată că, în fapt, criticile recurentei Societatea Națională a Sării S.A. sunt aduse modului în care intimata pârâtă a interpretat dispozițiile legale și nu modului în care instanța de fond a constatat legalitatea măsurii. Astfel, recurenta s-a mărginit să invoce doar la modul general faptul că hotărârea instanței este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 45 din legea minelor fără a arăta în concret care este greșeala raționamentului instanței de fond. Așa fiind, Înalta Curte, își însușește pe deplin modul în care instanța de fond a constatat legalitatea măsurii intimatei pârâte.

Criticile privind modul în care instanța de fond a constatat legalitatea măsurilor II.23 și II.24 din Decizia nr. 18/2013 sunt nefondate.

Astfel, instanța de fond a reținut că constatările pârâtei intimate în sensul că au fost aprobate și efectuate cheltuieli de personal/salariale peste limitele prevăzute în legea bugetului de stat aferent anilor 2010-2011.

Recurenta arată că întocmește un proiect de buget de venituri și cheltuieli (care este avizat de către Consiliul de administrație al societății și aprobat de către Adunarea Generala a Acționarilor), ulterior primind viza de legalitate de la Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii. Recurenta consideră că nu poate fi incriminată de nerespectarea legii bugetului de stat câtă vreme entitățile care au avizat pentru legalitate nu au constatat nicio abatere de la legalitate și au avizat favorabil proiectul de BVC.

Prin această critică, recurenta nu face decât să transfere propria culpă de nerespectare a dispozițiilor legale în privința bugetului de stat pe anii 2010 și 2011 în sarcina altor entități deși obligația întocmirii unui proiect de buget de venituri și cheltuieli cu respectarea dispozițiilor legale îi aparține integral.

Cu privire la reținerea instanței că în cazul acordării adaosurilor salariaților societatății s-ar fi încălcat prevederile contractului colectiv de muncă, recurenta apreciază că raționamentul instanței este greșit, deoarece, în condițiile în care este ținută de limitarea legală a cheltuielilor salariale, singurul mod de stimulare al muncii rămâne plata salariului procentual cu producția realizată, astfel cum prevăd prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății.

Critica recurentei este nefondată întrucât, cu referire la această măsură, instanța de fond nu a reținut nelegalitatea acordării adaosurilor la salarii ci doar faptul că, în sensul dispozițiilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, acordarea adaosurilor la salarii trebuia făcută cu respectarea prevederilor din acest contract și a Codului muncii.

Astfel, instanța de fond a constatat că societatea reclamantă avea obligația de a stabili norme de muncă cu respectarea dispozițiilor art. 91 din Contractul colectiv și de asemenea de a aplica forme de salarizare diferită conform art. 162 din Contractul colectiv, aspecte necriticate de către recurenta reclamantă în calea de atac promovată.

Cu privire la masurile II.25 și II.26 din Decizia nr. 18/2013 referitoare la presupusa vânzare sub costuri, apreciază că instanța, prin respingerea apărărilor formulate, a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 din Legea nr. 21/1996 legea concurentei și ale O.G. nr. 99/2000.

Susținerile recurentei potrivit cărora, nu a vândut nici un produs și nu poate vinde nici un produs sub costul de producție, întrucât procedurile interne privind ofertarea și încheierea contractelor nu permit acest lucru, având implementat un program informatic care calculează cu exactitate costurile atât în faza de ofertare, antecalculatia de cost și antecalculatia de preț, cât și în faza de postcalcul, după derularea operațiuni, nu pot fi reținute.

Astfel, prin actele deduse judecății, cu referire la aceste măsuri s-a reținut că recurenta reclamantă a vândut la export în perioada 2010 – 2012, produse din sare sub costurile înregistrate (costul de producție inclusiv transportul până la frontieră) și astfel, nu a realizat venituri în sumă totală de 3.582.669,24 RON.

Înalta Curte constată că, în raport de considerentele deciziei acestei instanțe nr. 2955/13.06.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2010, care viza aceeași abatere dar pe anii 2007-2010, aserțiunile recurentei referitoare la programul informatic, cost de producție, cost total al produsului, nu au relevanță, întrucât, s-a stabilit în mod irevocabil obligația recurentei reclamantei de a vinde la export produsele din sare la prețuri care să nu fie inferioare costurilor înregistrate, care includ costul de producție la care se adaugă cheltuielile generale și de desfacere.

Așa fiind, în mod legal instanța de fond a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a înlăturat ca neîntemeiate susținerile reclamantei, având în vedere că dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor pe piață, conform cărora, este interzis oricărui comerciant să ofere sau să vândă produse în pierdere, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 16 lit. a) – c), e) – i), precum și în cazul produselor aflate în pachete de servicii. Prin vânzare în pierdere, în sensul prezentei ordonanțe, se înțelege orice vânzare la un preț egal sau inferior costului de achiziție, astfel cum acesta este definit în reglementările legale în vigoare.

Cu privire la susținerile recurentei referitoare la contractele încheiate cu CNADR precum și cele privind neincluderea în prețul de cost a redevenței miniere așa cum a fost stabilită de O.U.G. nr. 101/2007, Înalta Curte constată că ele nu au făcut obiectul analizei de legalitate a instanței de fond, motiv pentru care, controlul judiciar sub acest aspect nu poate fi efectuat.

III.2 În ceea ce privește recursul formulat de recurenta intervenientă Fondul Proprietatea S.A, Înalta Curte a analizat criticile formulate de aceasta la măsura nr. I.4 din decizia și încheierea atacată, împreună cu cele ale recurentei reclamante Societatea Națională a Sării S.A.

III. 3 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Față de toate aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se va respinge recursurile declarate ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Sursa informației: www.scj.ro.