Limitarea cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casație. Asigurarea echilibrului între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat

• NCP: art. 297 alin. (1)
• NCP: art. 321 alin. (1)
• NCP: art. 4
• NCP: art. 47
• NCP: art. 52 alin. (3)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12
• NCPP: art. 447
• VCP: art. 246
• VCP: art. 248

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 166/RC din 10 mai 2018)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., după caz, Înalta Curte apreciază recursurile în casație formulate de inculpații D., A., E. și F. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Rezultă, așadar, că pe calea recursului în casație prin prisma cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu pot fi examinate criticile recurenților inculpați F., D., A. și E. privind neîntrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea (lipsa vinovăției calificată prin scop pentru faptele de abuz în serviciu, în forma autoratului și a complicității, și, respectiv, de șantaj) ori netemeinicia acestei soluții (ca urmare a greșitei interpretări a probatoriului și, implicit, a reținerii unei situații de fapt eronate), textul de lege menționat nepermițând Înaltei Curți să cenzureze modalitatea de interpretare a materialului probator aflat la dosar cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt care să conducă la o soluție de achitare, așa cum s-a solicitat prin motivele scrise, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Ca urmare, rămân a forma obiectul controlului de legalitate, conform art. 447 C. proc. pen., doar criticile formulate de recurenți referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă prevăzute de normele ce incriminează infracțiunile de abuz în serviciu, respectiv lipsa urmării socialmente periculoase constând în producerea unei pagube ori în vătămarea intereselor unor persoane (invocată de toți cei patru inculpați) și lipsa atribuțiilor de serviciu privind activitatea de control sanitar veterinar (invocată de inculpații A. și F., cea din urmă prin raportare la calitatea de medic uman, ia nu veterinar), cea de fals intelectual (vizând lipsa acțiunii care să poată fi încadrată în verbum regens al infracțiunii) și cea de șantaj imputată inculpatului A. (respectiv inexistența constrângerii și lipsa folosului injust), precum și aspectele invocate în legătură cu dezincriminarea faptei de abuz în serviciu ca urmare a intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016.

În ceea ce privește critica formulată de inculpatele F. și E. vizând lipsa rezultatului socialmente periculos cerut de lege ca element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu (fapta din 13 aprilie 2011), Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată că aceasta nu este întemeiată, instanța de apel reținând că faptele de abuz în serviciu săvârșite de recurente au avut ca rezultat vătămarea intereselor persoanelor fizice, consumatori ai produselor alimentare comercializate de societatea inculpată, nefiind reținută și crearea unui prejudiciu bugetului de stat și obținerea unui folos material pentru agentul economic, însă această împrejurare nu prezintă relevanță din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii, întrucât urmarea imputată este expres prevăzută de norma de incriminare (art. 246 C. pen. 1969).

Chiar dacă inculpata F. avea calitatea de medic uman și nu veterinar, întrucât făcea parte din echipa ce efectua controlul din punctul de vedere al normelor sanitar veterinare, era obligată să respecte dispozițiile O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității veterinare, aspect explicat pe larg de instanța de condamnare, așa încât se apreciază că apărările acesteia vizând lipsa atribuțiilor în legătură cu activitatea de control veterinar nu sunt fondate.

Nu pot fi primite nici criticile formulate de către recurentul D. în legătură cu lipsa pagubei cu referire la actele materiale de complicitate la abuz în serviciu din 10 iunie 2010 și 15 septembrie 2010, instanța de apel reținând în sarcina acestuia că, în calitatea sa de administrator al inculpatei SC G. SRL Galați, a semnat și și-a însușit conținutul Proceselor-verbale de constatare nr. x din 10 iunie 2010 și y din 15 septembrie 2010, încheiate de inculpatele H. și BB., în care s-a omis cu știință să se consemneze existența în depozitul frigorific al agentului economic pe care îl administra a unor cantități de carne alterată, degradată și în stare de descompunere, precum și a unor cantități de carne neetichetată, ambalată și depozitată în condiții improprii și neigienice, contribuind astfel la neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale inculpatelor H. și BB., prin neaplicarea sancțiunilor contravenționale agentului economic, respectiv art. 4 lit. a) pct. 6 și 8 din H.G. nr. 984/2005, cauzând în același timp un prejudiciu la bugetul de stat în cuantum de 2.000 Ron (limita minimă a amenzii), dar și o vătămare a intereselor persoanelor fizice (consumatorii produselor alimentare) și obținându-se pentru agentul economic menționat un avantaj patrimonial în sumă de 2.000 RON, cele două urmări fiind reglementate în dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969).

Neîntemeiate sunt și criticile recurentului A. vizând lipsa rezultatului cerut de lege ca element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, având în vedere că, în privința sa, Curtea de Apel Iași a reținut că activitatea acestuia, finalizată cu scoaterea din patrimoniul DSVSA Galați și din evidențele contabile ale instituției a bunului imobil constând în etajul clădirii cu suprafața desfășurată de 89,25 mp (suprafața de 90 mp rezultată din măsurătorilor cadastrale) și terenul aferent în suprafața de 1.243,62 mp (suprafața de 935 mp din contractul de închiriere rezultată din măsurătorilor cadastrale), a creat un avantaj material soției sale L. și a păgubit instituția pe care o conducea. Contrar susținerilor recurentului, înlăturarea dispoziției privind desființarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15 iunie 2006, având ca obiect imobilul situat în Galați, județul Galați, nu conduce la inexistența obținerii avantajului material de către L., instanța de apel procedând în această manieră doar pentru că nu a fost sesizată cu vreo faptă de abuz privind încheierea acestui contract.

În mod similar, se constată că și pentru celelalte trei acte materiale (faptele din 19 februarie 2011, 29 martie 2011 și 14 aprilie 2011) ale infracțiunii de abuz în serviciu imputată inculpatului A. instanța de apel a reținut existența rezultatului socialmente periculos, care constă în vătămarea intereselor consumatorilor (din perspectiva afectării sănătății acestora), folosul material injust obținut fiind reprezentat de banii obținuți de pe urma comercializării produselor.

Aceste urmări au fost determinate de activitatea inculpatului A. în privința căruia s-a reținut că, încălcându-și grav obligațiile legale de a coordona activitatea DSVSA Galați în sensul aplicării legislației sanitar-veterinare, a intervenit, prin imixtiune nejustificată legal, în atribuțiile subordonaților săi, Y., H. și W., pentru ca aceștia să nu ia sau să stopeze luarea măsurilor necesare pentru protecția sănătății publice, atribuții ce le reveneau potrivit art. 14 din O.G. nr. 42/2004. Se observă, astfel, că acesta întrunea condiția specială cerută de lege subiectului activ al infracțiunii, neputând fi primite criticile inculpatului sub acest aspect.

Chiar dacă în apel, în ceea ce privește actul material din 29 martie 2011 (M.), s-a reținut participația penală a instigării, această împrejurare nu prezintă relevanță din perspectiva dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât inculpatului A. i s-a imputat săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, ca autor, formă principală de participație care absoarbe în conținutul său atât instigarea, cât și complicitatea. De altfel, în examinarea recursului în casație, instanța supremă este ținută, așa cum s-a arătat anterior, atât de situația de fapt reținută, cât și de calificarea juridică dată de instanțele inferioare, niciunul din aceste aspecte neputând fi cenzurat în calea extraordinară de atac de față.

Înalta Curte apreciază nefondate și criticile formulate de recurenți în legătură cu dezincriminarea faptei de abuz în serviciu ca urmare a intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016.

Astfel, prin decizia menționată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară ori a unor acte interne ale angajatorului se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Această soluție a fost adoptată, ulterior, de Curtea Constituțională și în ceea ce privește dispozițiile art. 248 C. pen. (1969), prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, reținându-se valabilitatea considerentelor avute inițial în vedere.

Așadar, în raport cu cele statuate de instanța de contencios constituțional, sfera atribuțiilor de serviciu în virtutea cărora funcționarului public îi incumbă obligația de a îndeplini anumite acte trebuie să își găsească o reglementare expresă în lege, ordonanță sau ordonanță de urgență a Guvernului, în situația neîntrunirii acestei exigențe conduita funcționarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal. Ca urmare, întrucât prin decizia Curții Constituționale invocată de recurenți s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidență, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care faptele săvârșite nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanța de contencios constituțional, decizia menționată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen.. În același sens, s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanței supreme în considerentele Deciziilor nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016, și nr. 6 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24 aprilie 2017 (cu referire la efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare).

În condițiile anterior expuse, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută ca element material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fișa postului, în esență, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, așa cum s-a reținut și în hotărârea atacată, din actele dosarului (rechizitoriu și hotărârea primei instanțe), rezultă că, în cauză, recurentului A. i s-a reproșat, în legătură cu scoaterea nelegală a imobilului din str. x din Galați din patrimoniul DSVSA Galați și din evidențele contabile ale instituției, faptul că a încălcat dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a), art. 14 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și cele ale O.U.G. nr. 89/2004, privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfășoară activități de asistență sanitar-veterinară, iar, în ce privește celelalte acte materiale, faptul că a nesocotit obligațiile legale de a coordona activitatea DSVSA Galați în sensul aplicării legislației sanitar – veterinare, obligații ce erau prevăzute de art. 14 alin. (3) și alin. (1) lit. a) raportat la art. 11 din O.G. nr. 42/2004.

În sarcina inculpatelor E. și F. s-a reținut încălcarea atribuțiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. a) și b), alin. (2) și alin. (3) raportat la art. 11 lit. a), b), c) și i) din O.G. nr. 42/2004, iar în privința inculpatelor H. și BB., autoarele infracțiunii de abuz în serviciu la care a participat în calitate de complice și inculpatul D., nesocotirea prevederilor art. 14 alin. (1) lit. a) și b), alin. (2) și (3) raportat la art. 11 lit. a), b), c) și k) din O.G. nr. 42/2004, respectiv neaplicarea prevederilor legislației sanitar-veterinare cu prilejul controalelor efectuate, neluarea măsurilor necesare și neasigurarea supravegherii aplicării acestora de către persoanele fizice și juridice, pentru apărarea și îmbunătățirea sănătății animalelor, protecția sănătății publice, protecția animalelor, protecția mediului și siguranța alimentelor.

Aceste dispoziții ale O.G. nr. 42/2004 reținute a fi fost încălcate impuneau funcționarilor publici menționați luarea unor măsuri legale în situația identificării unor neconcordanțe între activitatea societăților/persoanelor verificate și dispozițiile legale ce reglementează, din punct de vedere sanitar-veterinar, activitatea de producere/comercializare a unor produse destinate alimentației publice/consumatorilor persoane fizice, măsuri concretizate în întocmirea notelor de control/proceselor-verbale de constatare, care trebuiau să cuprindă toate mențiunile prevăzute de lege și constatările făcute, în mod direct, de către semnatari.

Așadar, în prezenta cauză, faptele de abuz în serviciu pentru care inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați de instanța de apel, vizează încălcări ale legislației primare, acestea fiind menționate în hotărârea atacată, astfel cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că în rechizitoriu și în hotărârea primei instanțe se face trimitere la hotărârile de guvern ce reglementează sancțiunile contravenționale ce trebuiau a fi aplicate în urma activităților de control sanitar-veterinar nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei invocate și, corespunzător, soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență) sunt prevăzute obligații/îndatoriri fundamentale, de esență pentru unele domenii de activitate a autorităților și instituțiilor publice, care revin funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea în cadrul acestora și, respectiv, pentru anumite categorii de funcționari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcționar/funcție intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa postului, etc.). De altfel, în elaborarea legislației se utilizează frecvent metoda prevederii în chiar legea, ordonanța ori ordonanța de urgență respectivă, a unui text care stabilește expres obligația emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislații secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligațiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale, așa cum este cazul și în speță.

Așa fiind, în condițiile în care condamnarea inculpaților F., D., A. și E. a avut în vedere săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, nu pot fi primite aspectele invocate de aceștia prin cererile de recurs în casație, faptele comise, astfel cum au fost reținute în mod definitiv de instanța de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. și, respectiv, de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (1969) și art. 248 C. pen. (1969), în forma autoratului și, după caz, a complicității. Prin urmare, se constată că dispozițiile deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzația de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, iar nu doar a atribuțiilor menționate în fișa postului.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (1969), imputată, în forma complicității, în sarcina recurentului inculpat D., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că falsificarea înscrisurilor oficiale s-a realizat cu ocazia întocmirii lor de către inculpatele F., E. și H., în calitate de medici veterinari oficiali, respectiv medic uman, aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin omisiunea inserării, cu bună știință, a unor date și împrejurări care atestau încălcarea legislației sanitar-veterinare de către unii agenți economici care își desfășurau activitatea în domeniu, această activitate reprezentând mijlocul concret prin care s-a realizat conținutul laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, iar ajutorul dat celor trei inculpate de către D. a constat în acordul tacit al acestuia de a semna procesele-verbale întocmite, deși cunoștea că nu sunt în totalitate în acord cu realitatea, întrucât se aflase la punctul de control împreună cu cele trei. Ca urmare, nu pot fi primite criticile acestuia cu referire la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de fals intelectual, faptele sale încadrându-se în descrierea dată de norma de incriminare a complicității.

Înalta Curte nu poate valorifica în sensul solicitat de apărare nici criticile inculpatului A. cu referire la instigarea la participație improprie la infracțiunea de fals intelectual săvârșită la datele de 19 februarie 2011 și 14 aprilie 2011, pe de o parte, întrucât argumentele sale vizează netemeinicia acuzației, aspect care, așa cum s-a arătat nu poate fi cenzurat pe calea recursului în casație, iar, pe de altă parte, deoarece fapta reținută de instanța de apel corespunde descrierii cuprinse în art. 321 C. pen., medicii Y. și W. întrunind, în persoanele lor, condiția specială cerută subiectului activ al acestei infracțiuni, fără a avea vreo relevanță sub acest aspect respingerea acțiunii civile vizând amenzile aplicate de autori, atâta timp cât fapta incriminată este una de pericol, iar nu de rezultat.

Nefondate sunt și criticile apărării privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207 C. pen., imputată inculpatului A., atâta timp cât, în sarcina acestuia, instanța de apel a reținut că, în calitate de director executiv al DSVSA Galați, în cursul lunii martie 2009, a amenințat-o pe martora B., consilier juridic în cadrul instituției, că o va destitui din funcția publică pe care o ocupa, dacă nu va întocmi un referat de scoatere din evidența contabilă a DSVSA Galați, a imobilului situat în Galați, strada x nr. 73, care, anterior, fusese cumpărat cu nesocotirea dispozițiilor legale de către SC K. SRL Galați, administrată de soția inculpatului, L., și care, astfel, reprezintă folosul injust obținut în urma activității de constrângere, faptă care corespunde descrierii din norma de incriminare în baza căreia s-a dispus condamnarea.

Împrejurarea că persoana amenințată cu destituirea din funcție nu s-a speriat și nu a întocmit un act nelegal nu conduce la lipsa, din descrierea faptei, a acțiunii ce constituie obiectul material a infracțiunii de șantaj, cum nu are această consecință nici dispoziția instanței de apel de a înlătura soluția de anulare a contractului de vânzare cumpărare, aceasta operațiune fiind determinată, așa cum s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate, de împrejurarea că nu s-a dispus sesizarea instanței cu o infracțiune în legătură cu încheierea respectivului contract.

Ca urmare, în raport cu aspectele expuse mai sus pe larg, Înalta Curte apreciază nefondate criticile formulate de recurenții inculpați F., D., A. și E. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., neidentificând aspecte de nelegalitate a hotărârii date în apel din perspectiva neprevederii în legea penală a infracțiunilor pentru care cei patru inculpați au fost condamnați.

Înalta Curte constată, totodată, că, prin motivele formulate în scris, recurentul A. a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că, prin majorarea pedepsei aplicată pentru instigarea la participația improprie la infracțiunea de fals intelectual de la 1 an închisoare la 1 an și 4 luni închisoare, instanța de apel i-a creat, în propria cale de atac, o situație mai grea.

Examinând dispozițiile legale aplicabile în speță, se constată că art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevede că hotărârile sunt supuse casării în situația în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei. Prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Verificând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin decizia pronunțată în apel, ce a modificat sentința primei instanțe, s-a reținut că pentru inculpatul A. mai favorabilă este legea penală în vigoare, astfel că s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (4 acte materiale), și la trei pedepse de câte 1 an și 4 luni închisoare pentru comiterea a două infracțiuni de șantaj și a unei infracțiuni de instigare la participație improprie la fals intelectual, în formă continuată (2 acte materiale), în urma contopirii cărora a rezultat o pedeapsă principală de 4 ani și 4 luni închisoare.

Din examinarea dispozițiilor art. 47 C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 321 alin. (1) C. pen., rezultă că instigarea la participația improprie la infracțiunea de fals intelectual, faptă reținută în sarcina inculpatului A. în formă continuată, poate fi sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 5 ani, maximul putând fi majorat cu cel mult 3 ani închisoare. Rezultă, așadar, că pedeapsa de 1 an și 4 luni aplicată acestui inculpat de instanța de apel pentru infracțiunea menționată se încadrează în limitele prevăzute de norma incriminatoare, fiind orientată către minimul prevăzut de lege.

Împrejurarea că, prin decizia dată în apel, pedeapsa pentru această infracțiune a fost majorată de la 1 an la 1 an și 4 luni închisoare nu reprezintă o încălcare a principiului non reformatio in pejus, așa cum a susținut apărarea, ci expresia aplicării, în cauză, a dispozițiilor art. 5 C. pen., de vreme ce instanța de control judiciar, reținând că, în speță, mai favorabilă inculpatului este noua codificare și păstrând criteriile de individualizare utilizate de judecătorul fondului (care a stabilit o pedeapsă orientată către minim), a avut în vedere limita minimă de pedeapsă prevăzută de noua normă de incriminare (art. 321 C. pen., respectiv 1 an închisoare) care este mai mare decât cea din reglementarea anterioară (ce prevedea un minim de 6 luni închisoare). De altfel, elementul în raport cu care se verifică, în cazul unei pluralități de infracțiuni, încălcarea principiului non reformatio in pejus într-o cauză dată nu poate fi sancțiunea stabilită doar pentru una din infracțiunile aflate în concurs, ci pedeapsa finală aplicată și care trebuie efectiv executată.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în apel, pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. a fost redusă de la 7 ani închisoare, cât a stabilit judecătorul fondului, la 4 ani și 4 luni închisoare, așa încât nu se poate reține că, în propria cale de atac, acuzatului i-a fost îngreunată situația, așa cum a susținut prin motivele de recurs, ci, dimpotrivă, se observă că acestuia i s-a creat o situație mai bună, întrucât pedeapsa finală aplicată este mai mică.

Față de considerentele de mai sus, nefiind identificate aspecte de nelegalitate care să conducă la reformarea soluțiilor de condamnare, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații F., D., A. și E. împotriva Deciziei penale nr. 945 din 23 decembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați, până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 65 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.