Libertatea de exprimare, premisă a fericirii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I) Succinte chestiuni prealabile

Libertatea de exprimare, ca drept fundamental al omului și ca element esențial al unui stat de drept, precum și limitele exercitării sale, au constituit și încă mai constituie preocupări ale teoreticienilor dreptului dar și ale filozofilor care au analizat-o, surprinzând inclusiv modul în care aceasta se întrepătrunde cu fericirea individuală și colectivă. Pe parcursul studiului nostru identificăm câteva repere normative ce garantează, în sistemul de drept național, dar și în cel european, respectiv în cel al Consiliului Europei, libertatea de exprimare. Considerăm astfel că dezideratul major al omului, acela de a-și căuta fericirea, individuală sau colectivă, este în mare măsură legat de exercitarea libertății de exprimare.

Totodată, apreciem necesar să punem în valoare existența și limitele exercitării acestui drept fundamental în România, mai ales în contextul în care în ultimii ani, ca urmare a unor masive proteste împotriva unor acte normative, a unor acțiuni guvernamentale sau împotriva unor atitudini ale reprezentanților puterii politice, ori pentru apărarea statului de drept, ce au avut ecouri inclusiv în plan internațional și, respectiv, în contextul în care, mai ales după evenimentele din data de 10 august 2018, societatea românească este divizată și ea între a susține libertatea de exprimare fără limite și a justifica impunerea unor limitări și constrângeri, ambele având ca bază de plecare reperele normative invocate.

Astfel, după identificarea acestora, exemplificăm câteva aspecte esențiale prin intermediul unor hotărâri ale instanțelor de judecată din România, pe care le-am selectat pentru a reliefa fațetele multiple ale libertății de exprimare în mediul public și în mediul online, precum și limitele pe care legea, jurisprudența națională, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului le stabilesc în ceea ce privește exercitarea acestui drept fundamental al omului.

Observăm astfel libertatea de exprimare în strânsă legătură cu fericirea, cu respectarea unui alt drept fundamental al omului, dreptul la viața privată^[1], dar și cu necesitatea asigurării ordinii publice, în sensul său larg^[2], iar în finalul analizei, prin concluziile formulate, reliefăm importanța funcționării unui stat de drept în care libertatea de exprimare este de natură să conducă la asigurarea fericirii cetățenilor săi.

II) Repere normative

1) Constituția României

Capitolul II, intitulat Drepturile și libertățile fundamentale, al Titlului II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale din Constituția României, republicată reglementează atât libertatea de exprimare, în textul art. 30, cât și dreptul la informație, în textul art. 31.

Sunt importante pentru analiza noastră dispozițiile art. 30 alin. (1), în conformitate cu care „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, precum și limitele și garanțiile exercitării acestei libertăți, prevăzute de alin. (6), potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”, respectiv de alin. (7), în conformitate cu care „sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Observăm astfel că, în dreptul intern, libertatea de exprimare nu este una absolută ci este limitată constituțional și legal, astfel încât fericirea proprie a persoanei care uzează de dreptul la liberă exprimare să nu aducă atingeri nejustificate, disproporționate, nici altor drepturi și libertăți fundamentale și nici libertății ori fericirii altor cetățeni. Limitarea constituțională nu este dată doar de dispozițiile art. 30, ci trebuie avut în vedere mai ales textul art. 20, care instituie reguli referitoare la corelația dintre reglementările interne și cele internaționale în materia drepturilor omului și care stabilește, în textul alin. (2), regula priorității de aplicare a reglementărilor internaționale, „cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

De asemenea, sunt relevante și dispozițiile art. 148 alin. (2), referitoare la aplicarea dreptului european^[3], ca o consecință a aderării României la Uniunea Europeană, instituind și nuanțând principiul priorității de aplicare a dreptului Uniunii^[4], astfel: „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. În doctrină se reliefează faptul că „libertatea de exprimare și limitele ei sunt consacrate în documente cu caracter juridic obligatoriu, atât în dreptul intern (Constituția României), cât și în dreptul european, atât în Uniunea Europeană, cât și în cadrul Consiliului Europei”^[5], aceste nuanțări fiind relevante pentru analiza noastră.

Analiza cadrului constituțional trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 57 din Constituție, referitor la exercitarea drepturilor și libertăților, în conformitate cu care acestea trebuie exercitate „cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”, constituind astfel o premisă nu doar pentru atragerea răspunderii în cazul încălcărilor, ci și pentru asigurarea fericirii^[6] celorlalți. Aspectele referitoare la răspunderea contravențională, respectiv la răspunderea civilă, sunt analizate în cadrul secțiunii următoare.

2) Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[7], cunoscută sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau CEDO, cu protocoalele adiționale acesteia, include în preambulul său referirea la Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, precum și evidențierea faptului că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a căror menținere se bazează pe regimuri politice democratice și pe respectul drepturilor omului.

Pornind de la aceste premise, CEDO reglementează libertatea de exprimare în art. 10, subliniind că „[o]rice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Doctrina^[8] evidențiază, bazându-se pe analiza jurisprudenței evolutive a CEDO, conținutul libertății de exprimare, necesitatea protejării reputației și drepturilor celorlalți cetățeni, analizând echilibrul ce trebuie realizat între aplicarea art. 10 și a art. 8, ce reglementează dreptul la viață privată, precum și limitele acestei libertăți, îndatoriri și responsabilități, ingerințe prevăzute de lege, care să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică și proporționale cu scopul urmărit.

De asemenea, art. 11 reglementează libertatea de întrunire și asociere, utilizând sintagma „întrunire pașnică” și stabilind inclusiv limitele restrângerii acesteia. Am indicat anterior limitele libertății de exprimare^[9], instituite de art. 10 alin. (2), precum și pe cele ale libertății de întrunire, întrucât acestea sunt foarte importante în contextul analizării jurisprudenței naționale în contextul protestelor ce au avut ca scop protejarea statului de drept în România.

Recent, Departamentul pentru executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului a dat publicității un document de sinteză, conținând fișe tematice, în care sunt menționate reformele constituționale, evoluțiile legislative și evoluții ale jurisprudenței curților constituționale, în diferite state membre ale Consiliului Europei, ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în ceea ce privește libertatea de exprimare și libertatea întrunirilor^[10]. Astfel, se poate observa că unul dintre cele mai rapide și eficiente moduri de a asigura executarea hotărârilor CEDO a fost ca autoritățile judecătorești și executive să le ofere efecte directe, adică să le pună în aplicare fără a fi nevoie de modificări legislative, întrucât multe instanțe constituționale au interpretat dreptul intern, într-o manieră conformă convenției, în contextul executării acestor hotărâri.

3) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Este cunoscut faptul că, începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona^[11], prin conferirea pentru Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[12] (în continuare CDFUE) a unei valori juridice egale cu cea a tratatelor, drepturile prevăzute de aceasta au devenit drepturi fundamentale în ordinea juridică a Uniunii Europene, însă este important să precizăm că art. 51 al CDFUE limitează domeniul de aplicare al acesteia^[13].