Invocarea excepţiei lipsei procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Recurs respins ca nefondat

• H.G. nr. 925/2006: art. 11 alin. (7)
• Legea nr. 554/2004: art. 20 alin. (1)
• NCC: art. 1203
• NCPC: art. 13
• NCPC: art. 130
• NCPC: art. 131
• NCPC: art. 132
• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 254 alin. (4) lit. b)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• VCPC: art. 720^1

Prin cererea înregistrată la data de 01.09.2015 sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, reclamantul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 695.108,7 RON cu titlu de prejudiciu determinat de faptele ilicite ale pârâtei, constând în neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor pe care le-a contractat (cu nerespectarea prevederilor caietului de sarcini/documentații de atribuire), la care se vor adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere calculate până la data restituirii integrale a sumei stabilită cu titlu de prejudiciu, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 711 din 10 februarie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile ~ C. proc. civ.:

„Art. 130.

(…)

(2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

(…)

Art. 131.

(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

(…)

Art. 132.

(1) Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.

(2) Dacă instanța se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză.(…)”.

Înalta Curte reține că pârâta nu a declarat recurs împotriva încheierii din data de 17.03.2016 prin care instanța de fond și-a verificat competența conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu este admisibilă invocarea acestui motiv de casare în cadrul prezentului recurs declarat împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond.

În ceea ce privește Decizia nr. 2732/20.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că sentința atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a acestei decizii care, de altfel, a fost pronunțată ulterior sentinței instanței de fond.

Recurenta susține, în mod neîntemeiat, că instanța de fond a încălcat principiul respectării dreptului la apărare consacrat de dispozițiile art. 13 C. proc. civ. și principiul contradictorialității consacrat de dispozițiile art. 14 C. proc. civ. prin neacordarea unui termen pentru a studia înscrisurile depuse la dosar de reclamantă.

Înalta Curte reține că reclamanta a depus înscrisurile la dosar cu respectarea dispozițiile art. 254 alin. (4) lit. b) C. proc. civ., respectiv cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Înalta Curte mai reține că instanța de fond nu avea obligația de a comunica pârâtei înscrisurile depuse la dosar de reclamantă.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

„Plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile C. proc. civ. fiind aplicabile în mod corespunzător În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:

(…)

c) de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului(…)”.

Instanța de fond a reținut în mod corect că aceste dispoziții din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 262/2007, nu au mai fost puse în acord cu evoluția ulterioară a normelor civile și procesual-civile, caracterizată prin eliminarea distincției dintre actele juridice civile și actele juridice comerciale, ca expresie a unei abordări moniste a dreptului civil, și, în mod corelativ, eliminarea din cadrul normativ a reglementării procedurii concilierii directe care forma obiectul de reglementare a dispozițiilor art. 720^1 C. proc. civ. (1865), abrogat prin Legea nr. 76/2012.

În consecință, dispozițiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 erau căzute în desuetudine, până la data modificării operate prin Legea nr. 310/2018, astfel că, în lipsa unor prevederi exprese cuprinse în legi speciale, procedura prealabilă în cazul contractelor administrative urma a fi efectuată prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din același act normativ, printr-o notificare adresată părții contractante anterior sesizării instanței.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, invocate de către pârâtă, nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății.

Instanța de fond a reținut în mod corect că, pentru a fi aplicabil acest text de lege, trebuie îndeplinită situația premisă referitoare la parcurgerea, într-o etapă anterioară, a unei proceduri judiciare prin care să se fi urmărit anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, fără a se fi solicitat și acordarea de despăgubiri, iar acest demers să fi fost finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat

Instanța de fond a mai reținut că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la despăgubirile decurgând din fapta ilicită, în vreme ce cauza dedusă judecății se întemeiază pe răspunderea contractuală, reclamanta invocând în susținerea cererii de chemare în judecată că pârâta nu și-a respectat obligații contractuale asumate, împrejurare ce ar fi de natură a atrage restituirea finanțării acordate.

În concluzie, Înalta Curte constată că excepția lipsei procedurii prealabile și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă, sunt neîntemeiate.

Deși recurenta susține că normele procedurale interne nu pot produce efecte juridice, instanța de fond a reținut în mod corect că, prin documentațiile de atribuire aferente procedurii de atribuire a celor trei contracte pentru organizarea participării agenților economici la târguri internaționale ce fac obiectul prezentului litigiu, s-a prevăzut că „Normele procedurale interne pentru atribuirea contractelor de prestări servicii de organizare a participării agenților economici la târguri și expoziții internaționale, cu finanțare parțială de la bugetul de stat și Normele metodologice de decontare pot fi studiate de firmele organizatoare la sediul Centrului Român pentru Promovarea Comerțului și Investițiilor Străine sau pe site-ul acestuia: www.x.ro”, astfel încât aceste norme au fost încorporate în documentațiile de atribuire.

Este adevărat că aceste norme nu constituie un act normativ, dar aceasta nu înseamnă că nu produc efecte juridice și că nu sunt opozabile participanților la procedura de atribuire.

În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) din H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data declanșări procedurilor de achiziție publică, autoritatea competentă nu are dreptul de a impune îndeplinirea unor criterii de calificare pentru eventualii subcontractanți.

Dispozițiile art. 7 din Normele procedurale interne emise la data de 04.04.2011 prevăd obligația contractantului de a indica în cuprinsul ofertei intenția de a subcontracta activitățile ce fac obiectul contractelor și obligația de a nu subcontracta către persoane juridice care au un asociat comun cu acesta.

Aceste dispoziții nu contravin dispozițiilor regulamentare mai sus menționate, deoarece nu impun criterii de calificare sau condiții de eligibilitate pentru eventualii subcontractanți, și nu pot fi considerate clauze standard neuzuale în sensul art. 1203 C. civ., deoarece nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de dispozițiile acestui articol.

De altfel, în situația în care aprecia că reclamanta a impus îndeplinirea unor criterii de calificare pentru eventualii subcontractanți, pârâta avea posibilitatea de a formula o contestație împotriva documentațiilor de atribuire în cadrul cărora fuseseră incluse și obligațiile stabilite prin Norme.

În ceea ce privește executarea efectivă a contractelor, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că subcontractarea nu reprezintă o specie diferită de contract, sub aspect substanțial, de contractul de furnizare, distincția dintre aceste două contracte fiind dată de existența sau inexistența unor contracte succesive privitoare la același obiect.

Cu privire la susținerile referitoare la faptul că prima instanță a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea, Înalta Curte reține că stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond iar aceste susțineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 – pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în faptul că pârâta a subcontractat serviciile care au făcut obiectul contractelor pentru organizarea participării agenților economici la târguri internaționale încheiate cu CRPCIS fără ca în cuprinsul ofertelor să fi indicat această intenție, precum și în faptul că subcontractarea a fost făcută către două societăți care au un asociat comun cu aceasta.

Prejudiciul rezultă din împrejurarea că, în situația în care pârâta aducea la cunoștință autorității contractante, prin intermediul ofertei, intenția de a subcontracta serviciile ce fac obiectul contractelor pentru organizarea participării agenților economici la târguri internaționale către persoane juridice care au asociat comun cu aceasta, ofertele sale ar fi fost respinse ca inacceptabile, și nu s-ar mai fi ajuns la etapa executării contractelor, astfel încât să fie analizată calitatea serviciilor prestate.

Existența raportului de cauzalitate rezultă în mod evident din considerentele anterior menționate iar vinovăția pârâtei rezultă din împrejurarea că Normele procedurale interne emise la data de 04.04.2011 au fost încorporate în documentațiile de atribuire.

Cu privire la neîndeplinirea condițiilor unei îmbogățiri fără justă cauză, Înalta Curte reține că instanța de fond a admis acțiunea reclamantei în baza răspunderii contractuale, nu a îmbogățirii fără justă cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

În baza dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătorești vor cuprinde obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte constată că sentința atacată cuprinde toate aceste elemente, instanța de fond arătând pe larg motivele pentru care a înlăturat susținerile pârâtei.

În jurisprudență și doctrină s-a reținut în mod constant că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanțele să-și motivele hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părți (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija vs. Spania).

În consecință, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că sentința atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția adoptată.

Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.