Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
272 views
În conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că „Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”.
Potrivit prevederilor art. 250^2 din C. proc. pen. „În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501aplicându-se în mod corespunzător”.
Conform dispoziţiilor legale, legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, părţii responsabile civilmente sau a altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune ori a confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Totodată, aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 49/29.01.2022 a Tribunalului Bucureşti, în baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013), cu aplic. art. 5 din noul C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală. Totodată, printre altele, s-a admis acţiunea civilă formulată de către ANAF şi l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 598.751 RON, cu titlu de debit principal, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective şi a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpatului.
În acest sens, reţine că ANAF s-a constituit parte civilă cu suma de 598.751 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii datorate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a prejudiciului datorat. Acţiunea civilă formulată de către ANAF s-a întemeiat prin aceea că inculpatul, înregistrând în contabilitate şi în Deconturile privind taxa pe valoare adăugată (D300) a facturii fiscale nr. x/28.01.2011, care atestă operaţiuni comerciale fictive, a cauzat bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 598.751 RON, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză, acest prejudiciu constând în TVA-ul de plată pentru perioada ianuarie 2011 – martie 2011, deoarece din moment ce factura fiscală respectivă nu reflectă operaţiuni reale, TVA-ul nu putea fi dedus.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 249 din C. proc. pen., se constată că, în general, luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Însă, există situaţii în care dispunerea măsurilor asigurătorii are caracter obligatoriu, în considerarea naturii faptelor comise sau consecinţelor acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi, sens în care sunt, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 care stabilesc, în materie de evaziune fiscală, obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii. Prin urmare, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 impun, aşa cum s-a arătat în precedent, caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii.
În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată din perspectiva dispoziţiilor art. 250^2 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine natura acuzaţiei pentru care inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, cuantumul prejudiciului, etapa procesuală în care se află cauza, respectiv faza apelului.
Pentru a menţine măsurile asigurătorii, instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţia de condamnare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, iar pe de altă parte, a avut în vedere soluţia de admitere a acţiunii civile formulate de partea civilă ANAF.
Soluţia instanţei de fond, deşi nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 250^2 din C. proc. pen., în condiţiile în care a fost pronunţată în urma administrării probatoriului şi a stat la baza menţinerii măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, astfel cum au fost indicate anterior.
În ceea ce priveşte durata măsurilor asigurătorii, de aproximativ 5 ani, Înalta Curte apreciază că aceasta nu aduce atingere exigenţelor CEDO, având în vedere complexitatea cauzei, natura faptei şi prejudicierea bugetului statului.
De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel, că măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracţiune şi sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurenţa valorii probabile a presupuselor pagube, întrucât prejudiciul nu a fost recuperat.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
