Inexistența dovezii săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu. Respingerea recursului ca fiind nefondat

• Legea nr. 8/1996: art. 13 lit. f)
• Legea nr. 8/1996: art. 130 alin. (1) lit. a)
• Legea nr. 8/1996: art. 139 alin. (2)
• Legea nr. 8/1996: art. 19 alin. (2)
• NCC: art 1349
• NCC: art. 1381
• NCPC: art. 430 alin. (1)
• NCPC: art. 477 alin. (2)
• NCPC: art. 488 pct. 8
• NCPC: art. 496

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA-Asociația pentru drepturi de autor a compozitorilor, împotriva deciziei nr. 993A din 2 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. care depune împuternicire avocațială pentru recurenta-reclamantă UCMR-ADA-Asociația pentru drepturi de autor a compozitorilor și avocat B. pentru intimata-pârâtă C..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent face referatul cauzei, învederând că recursul a fost admis în principiu prin încheierea din 19 octombrie 2021, fiind fixat termen de judecată pentru soluționare pe fond a acestuia în ședința publică de astăzi, cu citarea părților.

Reținând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Înalta Curte constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentantul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea motivelor de recurs, avocat A. apreciază că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 13 lit. f), a) art. 130 alin. (1) lit. a) și a) art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. În acest sens, consideră că instanța de apel a pus semnul echivalenței între remunerații și despăgubirile prevăzute de art. 139, în condițiile în care acestea au izvor și natură distinctă, iar faptul că acestea se stabilesc ca fiind triplul sumelor datorate nu înseamnă că sunt tot una cu remunerațiile.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 105 din 25 ianuarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivului de casare susținut de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

1. Înalta Curte reține că reclamanta UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a învestit prima instanță cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata unor despăgubiri bănești pentru faptul ilicit constând în comunicarea publică, în scop ambiental, a unor opere muzicale, în perioada cuprinsă între noiembrie 2015 și septembrie 2018, fără să fi încheiat, în prealabil, o autorizație licență neexclusivă cu UCMR-ADA.

Judecând în primă instanță, tribunalul a respins ca fiind prescrise pretențiile aferente lunii noiembrie 2015 și a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect remunerație restantă și penalități aferentă perioadei decembrie 2015 – septembrie 2018.

Hotărârea primei instanțe a fost a. atacata de reclamantă în integralitatea ei, cu privire la toate soluțiile cuprinse în dispozitiv, așa încât devoluțiunea a operat cu privire la întreaga cauză, conform art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel a statuat, în fapt și în drept, atât cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și cu privire la fondul litigiului; prin decizia pronunțată, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin declarația de recurs formulată, reclamanta afirmă că normele de drept material au fost greșit aplicate de către instanța de apel, cu referire expresă la art. 13 lit. f) art. 130 alin. (1) lit. a) și art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Decizia instanței de apel nu este recurată sub aspectul rezolvării date excepției prescripției dreptului material la acțiune, ea dobândind, astfel autoritate de lucru judecat, cu privire la această chestiune tranșată definitiv, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, problema prescripției dreptului material la acțiune nu mai poate fi abordată în recurs, opunându-se efectul negativ al autorității de lucru judecat, mai sus evocat.

2. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte reține că, prin declarația de recurs, se afirmă, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. În aprecierea recurentei, soluția instanței de apel, care asimilează remunerațiile cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este nelegală, nemotivată în drept și încalcă art. 13 lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a) și art. 19 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum și art. 1349, art. 1381 din C. civ.

În esență, recurenta susține că, în raport cu textele normative evocate, remunerația reprezintă prețul datorat în schimbul autorizării neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, ea rezultând din contractul încheiat de părți, în timp ce despăgubirile sunt datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite constând în comunicarea publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Cele două construcții juridice au izvoare diferite și un regim distinct, ele nu pot fi asimilate, iar referirea la „remunerație”, din cuprinsul art. 139 alin. (2) lit. b) al Legii nr. 8/1996, este menită să confere exclusiv un criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate.

Verificând decizia instanței de apel, cea care face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte observă că dezvoltarea dată litigiului în fond a fost în mod fundamental determinată de incapacitatea recurentei-reclamante de a-și proba pretențiile, iar nu de o pretinsă asimilare juridică a remunerațiilor cu despăgubirile. Astfel, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, statuează în mod corect, în cuprinsul considerentelor, că pretențiile reclamantei sunt fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, spre deosebire de ipoteza încheierii autorizațiilor, când fundamentul acțiunii este răspunderea contractuală. Prin urmare, distincția a fost realizată de către instanța de apel, iar calificarea juridică dată acțiunii este corectă și în acord cu scopul urmărit de reclamantă. Instanța de apel subliniază, însă, că modul de calcul al despăgubirilor necesare reparării prejudiciului pretins pleacă tot de la nivelul reparațiilor ce ar fi fost datorate, dacă ar fi fost încheiată o autorizație, pentru perioada de referință în litigiu. În același sens, de altfel, subliniază și recurenta că legea înseși trimite la remunerații, pentru a oferi un criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când acestea sunt datorate pentru săvârșirea faptei ilicite și cauzatoare de prejudiciu constând în comunicarea publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, termenul juridic utilizat de reclamantă pentru a-și identifica pretențiile este acela de „remunerație”, iar nu despăgubiri.

Prin urmare, pretinsa „asimilare” între cele două noțiuni juridice putea fi relevantă, sub aspectul analizei de legalitate, dacă ea ar fi existat și ar fi condus la o calificare juridică greșită dată acțiunii. Or, acțiunea a fost soluționată corect de către cele două instanțe de fond (prima instanță și instanța de apel), ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, cu regimul juridic specific acestuia, astfel cum a solicitat și reclamanta.

Analizând probatoriul administrat, instanța de apel reține că reclamanta, ca titular al cererii de chemare în judecată, nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, pentru a putea fi îndreptățită la acordarea unor despăgubiri.

Stabilirea împrejurărilor de fapt esențiale în prezenta cauză este atributul instanțelor de fond, iar acestea au concluzionat, în urma analizei și sintezei probelor care s-au administrat, că nu se poate concluziona în sensul pretins de reclamantă, acela că și anterior încheierii autorizației licență neexclusivă din 2 octombrie 2018 și din 3 octombrie 2018, a existat o utilizare a operelor muzicale. Aceasta, în condițiile în care, reține instanța de apel, consemnarea inexistenței unor obligații de plată anterioare, în înscrisul încheiat de părți, are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare a reclamantei, în sensul că anterior autorizării nu a existat o utilizare a operelor muzicale, iar calitatea de utilizator a pârâtei nu poate fi reținută exclusiv din încadrarea acesteia în art. 2 lit. b) al Deciziei ORDA nr. 266/2011, câtă vreme nu a fost probată împrejurarea legală, aceea că pârâta deținea, anterior autorizării, mijloacele tehnice care permit recepția, redarea sau difuzarea scenetelor sau imaginilor însoțite de sunet.

Prin motivele declarație de recurs, este contestată interpretarea pe care prima instanță, iar ulterior instanța de apel au dat-o înscrisurilor probatorii și celorlalte mijloace de probă care au fost administrate. Or, controlul exercitat de către instanța de recurs este, prin esența lui, unul de legalitate, realizat din perspectiva cazurilor de casare expres și limitativ reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nefiind procedural posibilă, în recurs, o reapreciere a probelor câștigate cauzei, în scopul stabilirii unor împrejurări de fapt diferite.

Prin urmare, toate acele motive care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate cu recurs, referitoare la dovezi, la interpretarea dată probelor, urmează a fi înlăturate, ca inadmisibile în recurs.

În ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011 a Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial nr. 266/4.10.2011, în temeiul Deciziei Directorului ORDA nr. 266/, realizată de către instanța de apel, Înalta Curte constată că ea este una corectă.

În raport cu textul normativ mai sus enunțat, este utilizator de opere muzicale în scop ambiental „orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deține ori folosește cu orice titlu (de proprietate, administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spații, închise ori deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate și orice alte mijloace tehnice ori electronice cum ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-player, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet”.

Rezultă, cu puterea evidenței, că norma evocată condiționează încadrarea în categoria utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existența, în spațiile deținute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit „recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet”.

Proba existenței unor astfel de mijloace stă în sarcina celui care afirmă comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental. Mai mult, din împrejurarea că ele existau la data autorizației nu se poate prezuma că ar fi existat și anterior. Reclamanta avea obligația de a dovedi că ele au existat anterior încheierii autorizațiilor, or această probă nu a fost făcută, potrivit celor reținute în fapt, prin decizia instanței de apel.

În acest context, sunt corecte și statuările instanței de apel în sensul că tipul de activitate desfășurat de pârâtă, „pariuri și jocuri de noroc”, prin natura sa, nu include, în mod necesar, utilizarea unor mijloace tehnice care să permită comunicarea de opere muzicale în scop ambiental. Astfel fiind, în absența unor mijloace de probă, nu s-ar putea reține contrariul.

Pentru toate cele ce preced, constatând că motivele recursului nu pot fi primite, că hotărârea atacată poartă atributul legalității, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.