Executarea obligaţiei ipotecare independent de executarea obligaţiei principale (prescrisă). Prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară executorie. De la teorie la practică – speţă comentată

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Considerații prealabile cu privire la executarea obligațiilor civile și posibilele impedimente la executarea silită cauzate de intervenirea prescripției execuționale

În bună regulă (în mod natural), orice raport juridic obligațional (vinculum juris), născut dintr‑un contract, se naște pentru a fi stins prin executarea^[1] obligației principale asumate de debitor [art. 1.164‑1.166, art. 1.178, art. 1.280, art. 1.321‑1.322, 1.615 C. civ.]. În chip deosebit, contractul poate înceta și din alte cauze, precum (art. 1.321 și 1.615 C. civ.): acordul de voință al părților [art. 1.270 alin. (2) C. civ.], denunțare unilaterală (art. 1.276 C. civ.), expirarea termenului [art. 1.412 alin. (2) C. civ.], îndeplinirea/neîn­deplinirea condiției (art. 1.399‑1.401, 1.404‑1.405, 1.407 C. civ.), imposibilitate fortuită de executare (art. 1.634 C. civ.), rezoluțiune/reziliere [art. 1.549‑1.550, 1.552‑1.554, art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ.]^[2], compensație^[3] (art. 1.616‑1.617 C. civ.), confuziune (art. 1.624 C. civ.), remitere de datorie (art. 1.629 C. civ.).

Sănătatea circuitului civil, celeritatea operațiunilor și stabilitatea economică impun stingerea obligației debitorului prin plata^[4] (executarea prestației) de bunăvoie^[5] [art. 1.469‑1.470, art. 1.516 alin. (1) și art. 622 alin. (1) C. pr. civ.]. Plata voluntară/benevolă^[6] reprezintă, deci, un mijloc juridic de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al creditorului, corelativ cu stingerea obligației debitorului.

Atunci când debitorul, fără justificare, nu își execută obligația și se află în întârziere^[7], creditorul are la dispoziție mai multe remedii alternative, printre care: demararea executării silite^[8] a obligației [art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C. civ. și art. 622 alin. (2) C. pr. civ.]; inițierea demersurilor pentru desființarea contractului prin rezoluțiune/reziliere [art. 1.516 alin. (2) pct. 2 teza I, art. 1.549‑1.550 și art. 1.552‑1.553 C. civ.]; reducerea propriei obligații corelative [art. 1.516 alin. (2) pct. 2 teza a II‑a și art. 1.549 C. civ.].

În principiu, executarea obligațiilor de a face sau de a nu face are loc în natură (art. 1.527–1.529 C. civ.). În caz contrar, executarea obligațiilor de acest tip are loc prin echivalent, în modalitatea daunelor‑interese cuvenite/acordate creditorului, prin repararea integrală a prejudiciului încercat de acesta (art. 1.530 și urm. C. civ.).

Obligația care are ca obiect plata unei sume de bani este o obligație de a da^[9], care – spre deosebire de obligația de a face – întotdeauna poate fi executată în natură. În cazul neîndeplinirii obligației, creditorul este îndreptățit la restituirea sumei de bani (obiectul obligației contractuale), la care se adaugă repararea prejudiciului în forma daunelor (dobânzilor) moratorii (de întârziere) [art. 1.535 C. civ. și art. 10 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești…^[10]]. Prejudiciul în forma daunelor moratorii (daunei interese egale cu dobânda legală) este prevăzut nu doar în cazul obligațiilor bănești (art. 1.535 C. civ.), ci și în cazul obligațiilor de a face (art. 1.536 C. civ.). Din analiza textului art. 1.536 C. civ. rezultă că regimul daunelor (interese) moratorii (datorate în cazul întârzierii executării obligației prin depășirea termenului/scadenței de plată) este unul distinct de clauza penală –, care are un sediu de reglementare aparte (art. 1.538 C. civ.). Deși penalitatea poate fi stipulată pentru neexecutarea obligației la timp, putând fi cumulată cu executarea în natură a obligației (art. 1.539 C. civ.), apreciem că în cazul obligațiilor bănești este discutabilă asocierea/confundarea acestei sancțiuni contractuale (întitulată impropriu – în opinia noastră – în tipologia unor contracte „penalități de întârziere”) cu cea a daunelor‑interese moratorii (de întârziere), cu toate că finalitatea și scopul celor două tipuri de sancțiuni nu diferă fundamental. O.G. nr. 13/2011 prevede la art. 10 că dispozițiile art. 1.535 (daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești) și 1.538 C. civ. (clauza penală^[11]) sunt aplicabile dobânzii penalizatoare [definită la art. 1 alin. (3) din ordonanță ca fiind „dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență]. Legiuitorul executiv a creat astfel un mix terminologic și substanțial între dobânda moratorie (de întârziere) și penalitatea de întârziere, unificând (prin instituirea dobânzii penalizatoare) un regim juridic al daunelor‑interese care însă este reglementat diferit în Codul civil.

Neconformarea voluntară la plată (executare) a debitorului îndeamnă creditorul la demersuri și eforturi suplimentare pentru realizarea dreptului său de creanță pe cale silită. În general, constrângerea debitorului prin mijloacele de coerciție statală presupune doi pași succesivi: (i) obținerea unei hotărâri judecătorești definitive (titlu executoriu – art. 632 și art. 634 C. pr. civ.) care să constate și să sancționeze conduita culpabilă a debitorului în neexecutarea obligației sale contractuale, și (ii) trecerea la executarea silită în baza titlului executoriu astfel obținut (acesta fiind cel care consfințește caracterul cert, lichid și exigibil al creanței – art. 663 C. pr. civ.). În particular, din rațiuni economice, legiuitorul a atribuit forță executorie anumitor categorii de contracte numite (de ex., contractele de credit bancar^[12], contractele de leasing^[13]), conferindu‑le calitatea de titlu executoriu, astfel că creditorii „privilegiați” prin lege trec direct la pasul 2 (executarea silită).

Indiferent de ipoteza în care ne aflăm, creditorul trebuie să acționeze în interiorul termenului de prescripție^[14] definit de lege^[15], pentru a‑și putea optim valorifica dreptul său de creanță. Pentru primul pas se pune problema prescripției dreptului material^[16] la acțiune (art. 2.501 C. civ.), iar în cazul următorului pas cea a prescripției dreptului de a cere/obține executarea silită^[17]. Prescripția de drept substanțial stinge numai dreptul material la acțiune (art. 2.500 C. civ.)^[18], nu și dreptul subiectiv, astfel că obligația devine una imperfectă (naturală), iar plata efectuată de debitor ulterior împlinirii prescripției nu este supusă restituirii (art. 1.471 și art. 2.506 C. civ.). Tot astfel, prescripția de drept execuțional stinge dreptul de a obține executarea silită, titlul executoriu pierzându‑și puterea executorie [art. 707 alin. (2) C. pr. civ.]. Și în acest caz debitorul poate executa valabil obligația sa (devenită una exclusiv morală).

Prin urmare, prescripția extinctivă nu constituie un mod juridic de stingere a obligației, în sensul clasic al termenului. Efectul prescripției este unul tipic de transformare a obligației perfecte într‑una imperfectă, naturală, care poate fi valabil îndeplinită de debitor.

Pentru a‑și spori șansele de realizare sigură și integrală a creanțelor izvorâte din raporturile juridice obligaționale fundamentale^[19], unii creditori (îndeosebi profesioniști) recurg la dublarea sarcinii debitorului prin constituirea de garanții^[20] reale (mobiliare sau/și imobiliare) asupra unor bunuri din patrimoniul acestuia sau al unor terți (cauțiunea reală) – art. 2.366 C. civ. Ipoteca (mobiliară sau imobiliară) este un drept real accesoriu^[21] și indivizibil asupra bunurilor mobile/imobile afectate executării unei obligații (art. 2.343‑2.344 C. civ.), ce constituie obiect al ipotecii (art. 2.350 și art. 2.379 C. civ.), conferind creditorului ipotecar dreptul de urmărire și de preferință (art. 2.345 și art. 2.360‑2.361 C. civ.)^[22].

Validitatea ipotecii imobiliare este condiționată de formalizarea autentică a contractului de ipotecă încheiat [art. 2.349, art. 2.365 și art. 2.378 alin. (1) C. civ.]. Aceasta este condiția formală de validitate a ipotecii imobiliare convenționale. Sub aspectul substanței creanței/obligației ipotecare (condiție de valabilitate substanțială), contractul de ipotecă trebuie să conțină, în mod rezonabil, suma pentru care este constituită ipoteca (principiul specializării ipotecii) sau cel puțin mențiunea cauzei obligației garantate [art. 2.372 alin. (1)‑(2) C. civ.]^[23]. Înscrierea ipotecii imobiliare în cartea funciară asigură opozabilitatea operațiunii față de terți [art. 2.346, art. 2.377 și art. 2.381 C. civ. coroborat cu art. 876 și urm. C. civ.].

Creanța ipotecară, în rang prioritar față de creditorii chirografari, dar și față de creditorii ipotecari ulteriori/succesivi^[24], acoperă obligația principală (capitalul) și acceso­riile (dobânzile, comisioanele, penalitățile și cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea/con­ser­varea bunului ipotecat) – art. 2.354 C. civ. și art. 868 C. pr. civ.

Creditorul ipotecar poate purcede la executarea ipotecii imobiliare în baza unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă (art. 2.430 C. civ., art. 632 și art. 663 C. pr. civ.)^[25], urmărirea silită urmând a se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă (art. 2.479 C. civ.)^[26].

* Este extras din Revista română de jurisprudență nr. 4/2023.

^[1] Pentru dezvoltări pe tema stingerii obligațiilor civile, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Nașterea, statica, dinamica și stingerea obligațiilor. Ființa obligațiilor civile, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 513 și urm.

^[2] Analizate mai degrabă ca sancțiuni ale actului juridic.

^[3] Mijloc de stingere reciprocă a datoriilor bănești ale părților, rezultate de regulă din raporturi juridice diferite. Prin mecanismul compensației se evită o dublă plată materială, raporturile dintre părți fiind simplificate și accelerate.

^[4] Termenul „plată” desemnează executarea prestației la care este ținut debitorul contractual. Sfera sa de cuprindere este una mai întinsă, nefiind restrânsă la obligația de a da o sumă de bani (de pildă, restituirea unui împrumut bănesc, achitarea contravalorii bunului achiziționat ș.a.), incluzând orice obligație de a face (de ex., predarea unui bun) sau de a nu face (cum ar fi, spre pildă, abținerea de a efectua o anumită operațiune/acțiune).

^[5] Doctrina și practica de drept execuțional fac distincție între plata benevolă (de bunăvoie) a obligației (exterioară unei proceduri execuționale) și plata voluntară a acesteia (în cadrul executării silite), cea din urmă fiind desprinsă din terminologia utilizată la art. 670 alin. (2) C. pr. civ. raportat la art. 622 alin. (1), art. 1.040 și art. 1.117 alin. (2) C. pr. civ.

Totuși, un act voluntar de plată a obligației este recunoscut a fi făcut și înainte de începerea executării silite, rezultatul obținut fiind același [art. 709 alin. (1) pct. 1 și art. 1.127 alin. (1) C. pr. civ.; L. Pop, op. cit., p. 513]. Înțelegem că delimitarea între cei doi termeni („benevol” vs. „voluntar”) este relevată pentru a marca momentele diferite în care este efectuată plata obligației (ex ante sau ex post pornirii executării silite).

^[6] În privința principiului executării de bunăvoie a obligației stabilite printr-un titlu executoriu, a se vedea E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită. Volumul I. Teoria generală și procedurile execuționale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 27-28.

^[7] Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului (art. 1.521-1.523 C. civ.).

^[8] Pentru a trece la executarea silită este necesar ca înscrisul contractual să fie declarat de lege titlu executoriu [art. 632 alin. (2), art. 638 alin. (1) și art. 639-641 C. pr. civ.]. Altminteri, creditorul este obligat să recurgă la acțiunea condamnatorie pentru a obține o hotărâre judecătorească definitivă prin care debitorul să fie obligat la plata obligației contractuale. Hotărârea judecătorească astfel obținută constituie titlul executoriu și temeiul demarării executării silite (art. 632-634 C. pr. civ.).

^[9] Și nu prin excelență (exclusiv) de a face, concluzie desprinsă din conținutul art. 1.536 teza I C. civ. Exprimarea textului de la art. 1.469 alin. (2) teza I C. civ. (Plata constă în remiterea unei sume de bani” …) nu poate conduce la o altă soluție. Remiterea materială a sumei de bani (obligație de a face în sine) presupune – esențialmente – transmiterea dreptului de proprietate asupra sumei respective, mai precis în privința dreptului de creanță asupra sumei ce constituie obiectul obligației debitorului.

^[10] Publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011.

^[11] Pentru o monografie a acestei instituții, a se vedea Fl. Ludușan, Clauza penală în noul Cod civil, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022.

^[12] Art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

^[13] Art. 8 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată, M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000.

^[14] Pentru o cercetare laborioasă a instituției prescripției extinctive, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

^[15] Termenul general de prescripție, de drept substanțial și de drept procesual, este de 3 ani [art. 2.517 C. civ., art. 706 alin. (1) teza I C. pr. civ.].

^[16] Dreptul material la acțiune semnifică – în sens clasic – dreptul la acțiunea condamnatorie (care implică dreptul de a sesiza instanța). În accepția sa mai largă, dreptul la acțiune acoperă și acțiunea executorie (dreptul de a obține executarea silită). În planul prescripției execuționale, demarcația între cele două concepte este mai clară.

^[17] Desemnează prescripția dreptului la acțiunea executorie. Prescripția dreptului de a obține executarea silită a unui titlu executoriu este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă, la neajungere fiind aplicabile prevederile dreptului comun (art. 2.516 C. civ.).

^[18] În unele situații expres prevăzute de lege, dreptul la acțiune este imprescriptibil, cum ar fi, de pildă, cazul acțiunilor în constatarea nulității absolute a unui act juridic [art. 2.502 alin. (2) pct. 3 C. civ.]. În literatura juridică de specialitate, această soluție juridică a primită cu rezerve (V. Stoica, Imprescriptibilitatea dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic: o soluție discutabilă, în RRDP nr. 3/2020, pp. 403-413). Apreciem că la fel de criticabilă (dacă nu cumva și cu mai pronunțat cuvânt), din perspectiva incertitudinii și siguranței circuitului civil, este și soluția legiuitorului de a institui imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea ipotecară condamnatorie, rămânând supus prescripției doar dreptul de o obține executarea silită a contractului de ipotecă [art. 74 din LPA – NCC nr. 76/2012 în aplicarea art. 2.504 C. civ.]. Pentru distincția între acțiunea ipotecară condamnatorie (obținerea unei hotărârii judecătorești în baza contractului de ipotecă care și-a pierdut puterea executorie odată cu împlinirea termenului de prescripție execuțională) și acțiunea ipotecară executorie (executarea silită înlăuntrul termenului de prescripție execuțională), a se vedea R. Rizoiu, Garanții civile, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, pp. 650 și 657. În opinia prestigiosului autor, garantul (debitorul) ipotecar rămâne obligat in aeturnum: prescripția dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului de ipotecă deschide dreptul (imprescriptibil extinctiv) la obținerea unui nou titlu executoriu (hotărârea judecătorească dată în baza contractului de ipotecă prescris la executare), care însă trebuie pus în executare în termenul de prescripție execuțională [10 ani potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ.]. Dacă expiră și acest termen de prescripție, se va relua procedura condamnatorie a ipotecii. Și tot așa la nesfârșit. Menționăm că dispoziția art. 2.504 C. civ. face obiectul unei excepții de neconstituționalitate aflată în curs de soluționare la Curtea Constituțională (dosarul nr. 765D/2022).

^[19] Creditorul (din contractul calificat de lege drept titlu executoriu) are alegerea între acțiunea executorie personală (caz în care deține calitatea de creditor chirografar, putând urmări silit toate bunurile – mobile și imobile – existente în patrimoniul debitorului la epoca executării silite) și acțiunea executorie ipotecară (art. 2.364 C. civ), mai avantajoasă și mai sigură (de această dată, urmărirea silită este limitată la bunul imobil/mobil ipotecat). Ipoteca convențională poate garanta îndeplinirea obligațiilor civile de orice fel (art. 2.369 C. civ.).

^[20] Pentru un amplu studiu pe această temă, a se vedea Fl. Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor. Garanțiile personale și garanțiile reale, Ed. Themis Cart, București, 2006.

^[21] Stingerea obligației principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege constituie o cauză de radiere a ipotecii imobiliare [art. 2.428 alin. (2) lit. a) C. civ.]. Radierea ipotecii imobiliare din cartea funciară consfințește stingerea acesteia [art. 2.428 alin. (1) teza I C. civ.].

^[22] Spre deosebire de garanții fidejusori (garanția personală), care pot opune creditorului beneficiul de diviziune și de discuțiune (art. 2.294-2.295 și art. 2.298 C. civ.). Aceasta dacă nu cumva prin contractul de garanție încheiat fidejusorul a renunțat la aceste beneficii (urmare a clauzei impuse de creditor).

^[23] De pildă, contractul de credit bancar nr. … încheiat la data de …, prin care debitorul a contractat un împrumut în sumă de …, remunerat cu dobânzi și comisioane, conform art. … din contract.

^[24] Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în cartea funciară (art. 2.421 C. civ.).

^[25] Încuviințarea executării silite este condiționată, inter alia, de existența valabilă a titlului executoriu și a caracterului, cert, lichid și exigibil al creanței ce decurge din titlu [art. 666 alin. (5) pct. 2 și pct. 4 C. pr. civ.]. Ca atare, nu este suficientă existența titlului executoriu, fiind indispen­sabilă și întrunirea atributului creanței din titlu de a fi certă, lichidă și exigibilă. Ceea ce implică verificări suplimentare pentru instanța de executare.

^[26] În cazul ipotecii mobiliare, regimul executoriu este mai suplu și nuanțat, creditorul garantat având dreptul de opțiune între executarea ipotecii mobiliare potrivit normelor speciale din Codul civil (fără suportul direct al executorului judecătoresc, cu excepția procedurii preluării silite a bunului, conform art. 2.442-2.443 C. civ.) sau exclusiv în temeiul Codului de procedură civilă (art. 2.429, art. 2.432, art. 2.435 și urm. C. civ.).