Executarea obligaţiei ipotecare independent de executarea obligaţiei principale (prescrisă). Prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară executorie. De la teorie la practică – speţă comentată

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Titlul executoriu poate fi reprezentat de însăși contractul de ipotecă imobiliară autentificat care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă (art. 2.431 raportat la art. 2.372 alin. (1)‑(2) C. civ.; art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale^[27]) sau de contractul principal (ce constituie titlu executoriu prin voința expresă a legii^[28]) – garantat prin constituirea ipotecii imobiliare (accesorie contractului principal).

În plan execuțional, a fost recunoscută independența executorialității ipotecii față de acțiunea personală condamnatorie, în sensul că ipoteca poate fi pusă în executare chiar dacă dreptul de creanță garantat nu este constatat printr‑un înscris care să constituie el însuși – potrivit legii – titlu executoriu^[29].

Problema care se ridică este în planul prescripției dreptului de a cere/obține executarea silită în baza contractului de ipotecă imobiliară^[30] raportat la prescripția dreptului la acțiune/executare privind dreptul principal. În primul rând, sub auspiciile vechilor reglementări, prescripția constituia un motiv de ordine publică, instanța având obligația de a verifica din oficiu dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris (art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă). Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil (Legea nr. 287/2009^[31] la 1 octombrie 2011 [art. 220 alin. (1) din LPA – NCC – Legea nr. 71/2011^[32]], rolul activ instanței a fost estompat, prescripția a devenit de ordine relativă – putând fi invocată doar de partea interesată și numai în primă instanță până la primul termen de judecată în care părțile sunt legal citate [art. 2.506 alin. (1) și art. 2.512‑2.513 C. civ.].

În secund loc, se naște întrebarea în ce măsură prescripția dreptului la acțiune privind un drept principal influențează executarea garanției ipotecare. În virtutea vechilor reglementări, odată cu stingerea dreptului la acțiune (condamnatorie/executorie) se stinge și dreptul la acțiune (condamnatorie/executorie) privind drepturile accesorii decurgând din contractul de ipotecă [art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958^[33]]. În acest punct, efectul relației principal – accesoriu se configurează în splendoarea lui. Regula s‑a menținut oarecum și sub auspiciile noului Cod civil, apărând însă nuanța (diferențială) „afară de cazul în care prin lege s‑ar dispune altfel” [art. 2.503 alin. (1) C. civ.]. Și legea dispune altfel chiar în continuare la art. 2.504 alin. (1) C. civ., sens în care legiuitorul a edictat că prescripția dreptului (material) la acțiune (condamnatorie) privind creanța principală^[34] garantată nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară executorie (în baza contractului de ipotecă imobiliară), creditorul putând urmări silit bunurile (imobile) ipotecate în limita valorii acestor bunuri. Evident, subliniază expres textul, sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită (în temeiul contractului de ipotecă imobiliară). Dacă prescripția execuțională ipotecară imobiliară este împlinită, creditorul are la dispoziție acțiunea ipotecară condamnatorie (imprescriptibilă extinctiv potrivit art. 74 din Legea nr. 76/2012^[35]), pentru a obține astfel o hotărâre judecătorească definitivă (fundamentată pe contractul de ipotecă prescris la executare silită) care constituie noul titlu executoriu pentru creditorul ipotecar. Dacă, prin ipoteză, hotărârea judecătorească astfel obținută nu este pusă în executare în termenul de prescripție extinctivă, în opinia noastră se stinge definitiv dreptul creditorului de a mai recurge încă o dată (multiplicat) la acțiunea ipotecară condamnatorie^[36]. Aceasta deoarece expresia din text „sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită” se privește în contextul prescripției dreptului la acțiune (condamnatorie/executorie) privind creanța principală, și nu în raport de acțiunea ipotecară condamnatorie. Motiv pentru care în mod obiectiv un nou demers al creditorului în acest sens s‑ar putea izbi de efectul negativ al lucrului judecat [art. 431 alin. (1) C. pr. civ.].

În continuare, în contextul speței ce face obiectul prezentului comentariu (infra), aspectul și mai delicat îl reprezintă termenul de prescripție execuțională în care poate fi exercitat dreptul de a cere/obține executarea silită în baza contractului de ipotecă (contractului de garanție reală) imobiliară, în condițiile în care reglementările care s‑au succedat în această materie nu au o formulare identică.

Astfel, potrivit art. 405 alin. (1) teza a II‑a din vechiul Cod de procedură civilă din 1865^[37] (cu modificările și completările ulterioare, îndeosebi O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă^[38]), „În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”. Conform art. 706 alin. (1) teza a II‑a din noul Cod de procedură civilă (adoptat prin Legea nr. 134/2010^[39] și intrat în vigoare la 15 februarie 2013 conform art. 81 din LPA – NCPC – Legea nr. 76/2012), „În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani”^[40]. Faptul că executarea silită este pornită după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (fiind aplicabile noile norme de procedură – art. 24 NCPC) nu constituie un factor determinant și pentru aplicarea prescripției (execuționale), fiind aplicabile vechile dispoziții în materie de prescripție (Decretul nr. 167/1958) atunci când prescripția a început să curgă (și poate chiar mai mult, s‑a împlinit) înainte de intrarea în vigoare a noilor reglementări (noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă). Conflictul de drept intertemporal (regulile de drept tranzitoriu aplicabile prescripției) este rezolvat de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil^[41] și art. 6 alin. (4) C. civ.

Prin urmare, relația dintre prescripția executării silite a creanței garantate și soarta dreptului de a obține executarea silită a ipotecii nu va fi influențată de data formulării cererii de executare silită, întrucât identificarea normei procesuale aplicabile în timp, chestiune reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 și art. 24 alin. (1) NCPC, nu este utilă în stabilirea și, implicit, aplicarea normelor de drept material ce interesează prescripția executării silite a creanței principale ori a celei întemeiate pe un contract de ipotecă, ce garantează creanța născută dintr‑un contract de credit^[42].

În concret, chiar dacă cererea de executare este formulată după data la care a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, cu efectul că întreaga procedură execuțională va fi supusă reglementării acestuia, prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea contractului de credit va rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care aceasta a început să curgă și va avea impact asupra executării silite a ipotecii^[43]. Așadar, efectele pe care prescripția dreptului creditorului de a obține executarea silită a creanței garantate le produce asupra dreptului la executarea silită a ipotecii vor fi guvernate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, dacă cursul prescripției celei dintâi a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar dacă acest moment se plasează ulterior acestei date, efectele vor fi supuse dispozițiilor noului Cod civil^[44].

În cazul particular al contractelor de credit cu rambursare a împrumutului în tranșe periodice, ce cuprind clauze contractuale de accelerare a scadenței întregului capital, neplata uneia/unor rate de credit ori data declarării scadenței anticipate va marca începutul unei prescripții unice, pentru întregul credit acordat, iar dacă acest moment se plasează după data intrării în vigoare a noului Cod civil, atunci regimul acestui cod va guverna prescripția dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit [art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 C. civ]^[45]. Deci, în noua ambianță civilistă, chiar dacă împrumutul acordat se restituie eșalonat în rate de credit, rambursarea întregului credit reprezintă o obligație unică, astfel cum a fost și cea a instituției de credit la acordarea împrumutului^[46].

În situația în care prescripția executării silite a creanței garantate a început să curgă înainte de 1 octombrie 2011 (intrarea în vigoare a noului Cod civil), atunci prescripția va fi supusă regimului Decretului nr. 167/1958, care, spre deosebire de regimul juridic actual (art. 2.526 C. civ.), nu reglementează expres ipoteza prestațiilor unitare, divizate în mai multe tranșe, ci doar pe cea a prestațiilor succesive cu caracter individual, potrivit căreia „în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr‑o prescripție deosebită” conform art. 12 din decret^[47].

Totuși, dreptul creditorului de a obține executarea silită în temeiul contractului de credit, încheiat sub regimul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, va fi supus unei prescripții unice, pentru întreaga creanță (cu titlu de principal^[48]), al cărei început va curge de la data exigibilității creditului garantat prin ipotecă, ce se va situa, prin raportare la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la momentul scadenței ultimei rate sau, după caz, la data declarării scadenței anticipate a creditului, ca urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente, aceasta și în lumina considerentului nr. 22 din decizia Curții Constituționale nr. 623 din 10 octombrie 2019 (publicată în M. Of. nr. 981 din 5 decembrie 2019)^[49].

^[27] Republicată în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018.

^[28] De exemplu, contractul de credit bancar (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006). În acest caz, potrivit exprimării textului, puterea executorie a contractului principal încheiat de o instituție de credit este ranforsată de puterea executorie a contractelor de garanție (reală/personală) accesorii, ce le însoțesc. De obicei, în etapa incipientă de demarare a executării silite creditorii bancari se prevalează de ambele titluri executorii. Nu este exclusă fundamentarea executării doar pe unul dintre aceste titluri.

^[29] ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 60 din 18 septembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 928 din 24 noiembrie 2017, din care desprindem următoarele repere: ipoteca este titlu executoriu per se și permite – în mod autonom/independent – realizarea creanței (certe, lichide și exigibile) garantate în limita valorii bunului ipotecat, chiar dacă creanța garantată prin contractul de ipotecă nu rezultă dintr-un înscris ce constituie titlu executoriu (pct. 81, 94 și 129); dacă legea nu recunoaște contractului principal natura de titlu executoriu, nu vor putea fi urmărite bunurile debitorului care nu fac obiectul contractului de garanție ce constituie titlu executoriu (pct. 82); contractul de ipotecă (titlu executoriu) constituie unic temei pentru declanșarea executării silite (pct. 90), context în care accesorialitatea ipotecii (principiul accesorium sequitur principale) dobândește un caracter relativ (pct. 93 și 97); caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanțial caracterul executoriu al contractului de ipotecă (pct. 98).

^[30] Până la momentul pornirii executării silite, garantul ipotecar este debitor ipotecar în stare latentă. După declanșarea urmăririi silite, calitatea acestuia de debitor ipotecar (urmărit silit) se consolidează.

^[31] Republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

^[32] Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

^[33] Republicat în B. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960.

^[34] Ipoteza de la alin. (1) nu se aplică prescripției dreptului la acțiune privind plata accesoriilor [alin. (2) al art. 2.504 C. civ.].

^[35] Legea de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.

^[36] În sens contrar, a se vedea supra nota 14 subsol.

^[37] Publicat în M. Of. nr. 200 din 11 septembrie 1865, republicat în M. Of. nr. 45 din 24 februarie 1948 și publicat în ediție oficială, elaborată de Ministerul Justiției, în octombrie 2000. Vechiul Cod de procedură civilă a fost abrogat, la 15 februarie 2013, de Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012).

^[38] Publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 219/2005 (publicată în M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005).

^[39] Republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările și completările ulterioare.

^[40] Acest termen de 10 ani (de prescripție execuțională) nu trebuie confundat cu termenul de prescripție de 10 ani prevăzut la art. 2.518 pct. C. pr. civ. („Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripție”) –, care vizează prescripția dreptului (material) la acțiune (condamnatorie) și nu dreptul de a obține executarea silită (acțiunea executorie).

^[41] Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

^[42] ÎCCJ – completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dec. nr. 13 din 6 iunie 2022 (publicată în M. Of. nr. 907 din 15 septembrie 2022), pct. 139.

^[43] Idem, pct. 142.

^[44] Idem, pct. 143.

^[45] Idem, pct. 152.

^[46] Un contract de credit, ca varietate a contractului de împrumut, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că instituția de credit și-a asumat o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte (împrumutatul) și-a asumat o obligație de restituire succesivă, prin plata eșalonată a ratelor, nu schimbă caracterul unitar al prestațiilor (Idem, pct. 150). Restituirea creditului prin plăti periodice nu constituie decât o modalitate de executare a unei unice obligații principale a împrumutatului, plățile în tranșe având doar rolul de a înlesni și facilita rambursarea creditului. Chiar dacă executarea obligației de restituire se prelungește în timp, restituirea împrumutului reprezintă o unică obligație, deoarece plățile periodice ale ratelor succesive de credit alcătuiesc, prin finalitatea lor, un tot unitar, situație în care prescripția va curge, pentru întreaga creanță, de la data exigibilității creanței (Idem, pct. 150-151).

^[47] Idem, pct. 153. În acest din urmă caz, în considerarea atât a argumentului de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât și a interpretării gramaticale a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, realizată printr-o analiză sintactică a textului și semantică a termenilor utilizați, reiese că actul normativ rămâne aplicabil și în privința prestațiilor unitare a căror executare a fost convenită a fi realizată eșalonat, în tranșe de plată (Idem, pct. 154).

^[48] Accesoriile (dobânzi comisioane) urmează regimul prestațiilor succesive individuale, inclusiv în ceea ce privește prescripția (Curtea Constituțională, dec. nr. 623/2019, pct. 22).

^[49] ÎCCJ – completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dec. nr. 13 din 6 iunie 2022, pct. 155-156.