Executarea obligaţiei ipotecare independent de executarea obligaţiei principale (prescrisă). Prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară executorie. De la teorie la practică – speţă comentată

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dacă începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, respectiv data declarării scadenței anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit), se plasează, în timp, înainte de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare noul Cod civil), efectele acestei prescripții asupra dreptului creditorului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă vor fi guvernate de Decretul nr. 167/1958, indiferent de momentul la care este inițiată procedura execuțională. În această situație, prescripția executării creanței principale, întemeiată pe contractul de credit, va avea drept consecință stingerea și a dreptului (accesoriu) la executarea silită a ipotecii, fiind aplicabilă regula generală instituită prin art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 – normă legală ce consacră aplicația principiului accesorium sequitur principale, care stabilește că odată cu prescripția dreptului la acțiune privitor la un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privitor la drepturile accesorii, atât cele personale (de pildă, dreptul la dobândă și la penalități convenționale), cât și cele reale, categorie în care intră și dreptul de ipotecă imobiliară. Așa fiind, odată cu stingerea prin prescripție a dreptului creditorului la executarea titlului executoriu (contractul de credit) privind dreptul principal de creanță se sting și drepturile privind executarea garanțiilor reale ce constituie accesoriul dreptului principal. Or, sub imperiul reglementărilor anterioare datei de 1 octombrie 2011, nu exista vreo dispoziție legală derogatorie de la regula stingerii dreptului la acțiune privind drepturile accesorii odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal. Ca atare, ipoteca fiind un drept accesoriu creanței principale, urmează soarta acesteia, în virtutea principiului accesorium sequitur principale. Așadar, ipoteca se stinge pe cale accesorie, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ca o consecință directă a stingerii raportului juridic obligațional principal garantat și care poate interveni prin orice mod care pune capăt existenței sau protecției creanței în lipsa realizării sale, chiar cu titlu de sancțiune, cum este prescripția^[50].

Împrejurarea că art. 120 din O.U.G. conferă caracter de titlu executoriu atât contractului de credit, cât și contractului de ipotecă semnifică că cele două titluri pot fi puse, deopotrivă (împreună sau separat), în executare, creditorul ipotecar având posibilitatea valorificării ipotecii pe cale de executare silită (drept la acțiune executorie ipotecară) de îndată ce obligația garantată a devenit exigibilă, cu condiția să nu fi intervenit prescripția executării creanței principale, în considerarea principiului accesorialității ipotecii, care nu poate fi disociat de regimul dreptului personal de creanță căruia îi este atașat^[51]. Concluziv, modalitatea de reglementare a raportului de accesorialitate dintre creanța principală și ipotecă, în construcția juridică a vechiului Cod civil, exclude supraviețuirea ipotecii și împiedică executarea distinctă a acesteia, ulterior intervenirii prescripției dreptului la executarea silită a creanței garantate, în virtutea naturii sale accesorii, ca urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, chiar dacă contractul de ipotecă constituie titlu executoriu, în sensul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006^[52].

Sintagma „titluri emise în materia acțiunilor reale imobiliare” evocă acțiunile reale (formă specifică de apărare a drepturilor reale principale) privite ca specii de acțiuni civile^[53]. Potrivit art. 29 C. pr. civ., acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, …”. Acțiunile reale imobiliare^[54] constituie o formă de manifestare a acțiunii civile^[55]. În această ipoteză, prin „titlu emis” trebuie să înțelegem hotărârea judecătorească obținută în urma exercitării acțiunii civile.

Așadar, analiza de conținut a art. 405 alin. (1) teza a II‑a din vechiul C. pr. civ. relevă că legiuitorul a prevăzut aplicabilitatea termenului special de 10 ani numai în privința executărilor întemeiate pe un titlu condamnatoriu, emis într‑o procedură jurisdicțională, ca efect al valorificării dreptului material la acțiune condamnatorie, prin intermediul unei acțiuni judiciare, în cursul căreia, în scopul realizării protecției judiciare a drepturilor și intereselor ocrotite de lege, instanța de judecată examinează îndreptățirea titularului dreptului subiectiv dedus judecății în legătură cu dreptul real imobiliar reclamat. Deopotrivă, din punct de vedere lexical, relevantă este și terminologia uzitată, textul făcând referire la noțiunea de „acțiuni”, ceea ce semnifică necesitatea intervenției organului jurisdicțional în vederea obținerii unui titlu executoriu, ca efect al exercitării acțiunii civile în sens procesual, respectiv obținerea unei hotărâri judecătorești, necesare pentru începerea executării silite^[56].

Prin urmare, în ceea ce privește prescripția executării drepturilor reale, rezultă că sfera de cuprindere a titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, la care se referă art. 405 alin. (2) teza a II‑a din vechiul C. pr. civ., vizează doar acele titluri condamnatorii jurisdicționale, pronunțate în materia acțiunilor reale imobiliare, fiind excluse titlurile executorii nonjurisdicționale (contractul de ipotecă, care conferă creditorului un drept real de garanție), cu toate că, în principiu, creditorul ipotecar (titular al dreptului real de ipotecă) are la dispoziție – în scopul realizării creanței sale – două acțiuni cu caracter real, respectiv acțiunea ipotecară executorie (dreptul de a obține executare silită) și acțiunea ipotecară condamnatorie (dreptul de a obține condamnarea debitorului ipotecar), distincte de prerogativele de constrângere a dreptului patrimonial de creanță garantat prin ipotecă^[57].

În contextul dat, chiar dacă legea recunoaște per se contractului de ipotecă natura de titlu executoriu, în considerarea dispozițiilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, atunci când acesta este perfectat în vederea garantării unui contract de credit (acesta fiind ipoteza textului de lege la care face trimitere caracterul executoriu), acest titlu convențional nu este rezultatul soluționării unei acțiuni reale și nu poate fi inclus în sfera demersurilor executorii întemeiate pe „titluri emise în materia acțiunilor reale imobiliare”, pentru care este aplicabil termenul special de prescripție de 10 ani^[58].

În concluzie, chiar dacă executarea silită a ipotecii nu se stinge prin prescripția executării silite a creanței garantate, aceasta va trebui valorificată înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 405 alin. (1) teza I C. pr. civ. din 1865, termen care, în principiu, se suprapune, în timp, cu cel privind executarea silită a creanței izvorâte din contractul de credit^[59].

Dacă dreptul creditorului la executarea silită, respectiv dacă declararea scadenței anticipate sau scadența ultimei rate, se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă), își vor găsi aplicabilitate normele de drept material înscrise în noul Cod civil și cele de drept procesual reglementate de noul Cod de procedură civilă, dreptul la executarea silită a ipotecii fiind supus unui termen de prescripție de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ.^[60].

În urma unei analize comparative se observă că redactarea art. 706 alin. (1) teza a II‑a din noul Cod de procedură civilă este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că noțiunea de „titluri emise în materia drepturilor reale” este, evident^[61], mai cuprinzătoare decât cea a „titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare” [la care se referă art. 405 alin. (2) teza a II‑a C. pr. civ. din 1865]. Diferența majoră de conținut între art. 706 și fostul art. 405 este dată de extinderea domeniului de acțiune, sintagma „acțiuni reale imobiliare” fiind înlocuită cu aceea de „drepturi reale”, ce acoperă toată aria drepturilor reale – mobiliare sau imobiliare, principale sau accesorii, prescriptibile sau imprescriptibile, incluzând deci și titlurile executorii extrajudiciare, cum este contractul de ipotecă imobiliară a cărei executare are ca temei un drept real^[62].

Așadar, valorificarea instrumentului de garantare, prin intermediul acțiunii ipotecare, va putea fi realizată independent de intervenirea prescripției executării creanței principale, în conformitate cu art. 2.504 alin. (1) NCC, însă înăuntrul termenului de prescripție de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II‑a NCPC, atât timp cât dreptul de a obține executarea silită este, prin esența sa, prescriptibil^[63].

În cazul în care contractul de ipotecă și‑a pierdut puterea executorie, prin intervenirea prescripției dreptului de a obține executarea silită, creditorul garantat va avea posibilitatea de a formula o acțiune ipotecară condamnatorie (imprescriptibilă extinctiv), pentru a obține o hotărâre judecătorească care să recunoască existența dreptului de ipotecă, în conformitate cu art. 2.504 alin. (1) NCC și art. 74 (dispoziții finale) din Legea nr. 76/2012 (astfel cum a fost modificat prin art. VII din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă)^[64]. Însă, dacă hotărârea judecătorească astfel obținută nu este pusă în executare în termenul de prescripție, o nouă acțiune ipotecară condamnatorie poate fi paralizată prin invocarea cu succes a excepției autorității de lucru judecat [efectul negativ – art. 431 alin. (1) C. pr. civ.].

În ipoteza în care creditorul reușește valorificarea ipotecii în cursul executării (urmăririi) silite, garantul ipotecar (solvens) se subrogă în drepturile creditorului plătit, având un drept de regres împotriva debitorului principal garantat [art. 1.593 alin. (1)‑(2), art. 1.596 lit. c) și art. 1.597 alin. (1) C. civ.].

^[50] Idem, pct. 160-164.

^[51] Idem, pct. 166.

^[52] Idem, pct. 167.

^[53] V. Stoica, Studii de drept civil, Ed. Universul juridic, București, 2023, p. 74.

^[54] Spre exemplu, acțiunea în revendicare imobiliară, acțiunea confesorie sau acțiunea negatorie.

^[55] V.M. Ciobanu, în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, ed. a II-a, revizuită și adăugită, coord. V.M. Ciobanu și M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 154.

^[56] ÎCCJ – completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dec. nr. 13 din 6 iunie 2022 (publicată în M. Of. nr. 907 din 15 septembrie 2022), pct. 183.

^[57] Idem, pct. 187-188.

^[58] Idem, pct. 189.

^[59] Idem, pct. 191.

^[60] Idem, pct. 192.

^[61] În pofida acestei evidențe, o practică judiciară minoritară (printre care și speța ce formează obiectul prezentei analize), alimentată de un puternic curent doctrinar, s-a pronunțat în sens contrar, acceptând termenul de prescripție de 10 ani în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare [art. 405 alin. (1) teza a II-a VCC], considerând că există similaritate cu ipoteza reglementată la art. 706 alin. (1) teza a II-a NCPC (termenul de prescripție de 10 ani pentru titlurile emise în materia drepturilor reale). Pentru această optică, infirmată de hotărârea obligatorie pronunțată de instanța supremă (ÎCCJ – HP DCD, dec. nr. 13/2022), a se vedea R. Rizoiu, op. cit., pp. 667-670 și pp. 676-677 – cu notele de subsol aferente. Reputatul doctrinar, care pledează pentru protecția maximă a creditorilor, dezavuează soluția obligatorie a instanței supreme (raportat la dispozitivul deciziei), argumentând că o ipotecă imobiliară este ea însăși un drept real imobiliar, iar o acțiune ipotecară este una din materie imobiliară. De remarcat că lucrarea valorosului autor a fost publicată cu câteva luni înaintea de redactarea și publicarea deciziei obligatorii a instanței supreme (care cuprinde și considerentele). Considerăm (și noi) că deși un contract de ipotecă reprezintă expresia unui drept real (titlu emis în materia drepturilor reale, făcând incidentă dispoziția de la art. 706 alin. (1) teza a II-a NCPC), apare ca forțată asimilarea acestuia cu un titlu emis în materia acțiunilor reale imobiliare [ipoteza normativă diferită de la art. 405 alin. (1) teza a II-a NCPC], fiind evident că nu constituie rezultatul unei acțiuni în justiție (faptul că executarea ipotecii este asimilată unei acțiuni ipotecare executorii nu poate conduce la o altă concluzie, dat fiind că executarea silită este fundamentată pe un titlu convențional și nu pe unul jurisdicțional emis în urma promovării unei acțiuni reale imobiliare).

^[62] Idem, pct. 193-195.

^[63] Idem, pct. 196.

^[64] Idem, pct. 197-198.