Angajarea răspunderii autorului ca urmare a unui accident rutier. Admiterea cererii de acordare de daune materiale şi morale părţii reclamante

• Legea nr. 72/2016: art. 97
• NCC: art. 1371
• NCC: art. 1381
• NCC: art. 1392
• NCC: art. 1393
• NCPC: art. 13
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 480 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 72
• O.U.G. nr. 54/2016: art. 14

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.11.2018 pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul încercat urmare a decesului victimei F., astfel: pentru prima reclamantă, în calitate de mamă a decedatei, suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale, iar pentru al doilea reclamant, în calitate de tată al decedatei, sumele de 1.000.000 RON daune morale și de 3.347,64 RON daune materiale, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat urmare a decesului victimei G., respectiv pentru prima reclamantă, în calitate de fiică a decedatei, suma de 500.000 RON, iar pentru ultimul reclamant, în calitate de fiu al decedatei, suma de 500.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au depus precizare la acțiune, prin care au solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale penalizatoare pentru daunele morale solicitate, începând cu data de 11.05.2017 și până la data executării efective a obligației de plată, plata dobânzii legale penalizatoare pentru daunele materiale începând cu data suportării acestora și până la data executării efective a obligației de plată, actualizarea sumelor cu rata inflației.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 191 din 8 februarie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

– sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce permite casarea, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea criticii, partea susține că instanța de apel nu a motivat, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele ce au stat la baza respingerii solicitării de anulare a sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, soluție ce se impunea instanței de apel, justificat de faptul nemotivării de către prima instanță a argumentelor pentru care nu a reținut ca fiind incidente asupra raportului de despăgubire dedus judecății normele de drept relative la vinovăția comună, prevăzute de art. 1371 C. civ. și art. 14 O.U.G. nr. 54/2016.

Afirmă partea pârâtă că aplicarea normelor de drept substanțial arătate fundamenta apărarea prin care a pretins angajarea răspunderii autorului accidentului rutier (intervenient forțat, în litigiul pendinte) doar pentru partea sa de prejudiciu, nu și pentru aceea ce incumbă victimelor, iar înlăturarea de către prima instanță a acestei apărări semnifică, în opinia sa, soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului cauzei, în înțelesul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și, deopotrivă, încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil, prevăzut art. 6 CEDO.

Contrar susținerilor părții pârâte, considerentele hotărârii recurate expun motivele pentru care instanța de apel, a găsit neîntemeiat motivul de apel prin care a cerut anularea sentinței primei instanțe, pentru argumentele arătate.

Anume, instanța de apel a statuat, explicit, că sentința apelată de partea pârâtă respectă exigențele relative la motivare, prevăzute de art. 425 C. proc. civ., expunând, sintetic, raționamentul pe care s-a fundamentat soluția de admitere a cererii de acordare de daune materiale și morale părții reclamante, precizând și că anularea sentinței poate fi dispusă doar în cazurile anume prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ce nu se identifică și nu pot fi reținute în privința judecății de primă instanță din procesul pendinte în raport de argumentele invocate.

De altminteri, prin recurs, partea pârâtă pretinde, pentru aceleași argumente, caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii recurate ce expun motivele ce au stat la baza înlăturării și de către instanța de apel a apărării privitoare la culpa comună, apreciind că atâta timp cât s-a reținut că victimele accidentului nu au respectat obligația de a circula conform regulilor prevăzute de art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002, instanța de apel ca, de altminteri, și prima instanță, aveau a reține atât culpa conducătorului auto, cât și culpa victimelor în producerea prejudiciului moral a cărui reparație se pretinde de partea reclamantă în procesul pendinte.

Astfel formulată, critica nu pune în discuție nemotivarea ori motivarea contradictorie a hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, cum eronat pretinde partea pârâtă, ci corectitudinea raționamentului logico-judiciar pe baza căruia judecătorii fondului au stabilit că revine doar conducătorului auto culpa exclusivă în producerea faptului păgubitor, respectiv, că nu poate fi reținută și culpa victimelor în producerea faptei ilicite, motiv pentru care această critică urmează a fi examinată în cadrului motivului de recurs bazat pe nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia, de altminteri, a fost reiterată.

În fine, subsumat motivului de recurs bazat pe nemotivare, partea pârâtă critică și considerentele hotărârii recurate ce au fundamentat majorarea cuantumului despăgubirii morale acordate părții reclamante, apreciind că soluția este greșită, întrucât, în privința acestui tip de despăgubire, soluția putea fi argumentată strict prin prisma art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, adică în conformitate cu punctajul publicat de către ASF pe site-ul propriu – Ghid pentru soluționare daunelor morale, care este alcătuit de practica judiciară în materie.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât ignoră împrejurarea că motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., inclusiv cel bazat pe nemotivare, căruia îi este subordonată, trebuie să se fundamenteze pe considerentele ce sunt expuse de judecători în cuprinsul hotărârii recurate, nu pe considerente absente, ce, în opinia părții, ar fi trebuit, dar nu au fost reținute și expuse de către judecători.

Pe de altă parte, critica nu poate fi primită, deoarece, prin conținut, nu pune în discuție viciul nemotivării (hotărârea recurată cuprinzând, de altminteri, considerentele necesare privitoare la această chestiune litigioasă, ignorate de partea pârâtă), ci însăși legalitatea hotărârii [urmând a fi analizată, de asemenea, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..], cât timp se pretinde săvârșirea de către judecători a unei greșeli de judecată cu ocazia stabilirii daunelor morale, anume prin luarea în considerare a unor criterii de cuantificare, apreciate a fi subiective, altele decât acelea prevăzute în Ghidul de evaluare a daunelor morale, elaborat în aplicarea art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016.

– sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, indicate a fi art. 1371 C. civ. și art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016 prin coroborare cu art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 1393 C. civ. și art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016.

În dezvoltarea criticii, partea pretinde că instanțele de fond au statuat, eronat, că responsabilitatea reparării prejudiciul a cărui reparație se solicită în procesul pendinte este doar în sarcina intervenientului forțat, în calitate de conducător al ansamblului auto care a accidentat victimele.

Aceasta, întrucât, la rândul lor, victimele, în calitate de pietoni, nu au respectat obligația de a se deplasa pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcția lor de mers, prevăzută de art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002, situație ce impunea a se reține și culpa acestora în producerea prejudiciului.

Norma de drept prevăzută de art. 1371 alin. (1) din C. civ., cu denumirea marginală Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze, ce a făcut obiectul interpretării prin decizia nr. 12/2016 a Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme, pretins încălcată, prevede următoarele: În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În același sens statuează și norma de drept prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie.

Normele de drept menționate devin incidente asupra unui raport juridic de despăgubire, doar în ipoteza pe care acestea o enunță, anume în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat.

Acest fapt impune identificarea, în persoana victimei, a unei conduite culpabile ce a determinat/favorizat/acceptat săvârșirea faptei ilicite ce a cauzat prejudiciul a cărui reparație se pretinde.

Or, evaluând probatoriile administrate, instanțele de fond au reținut că fapta imputată victimelor, aceea de a nu se fi deplasat pe trotuar și nici pe acostamentul din stânga, ci pe cel din dreapta al drumului, în direcția lor de mers, contrar prevederilor art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, nu verifică ipotezele prevăzute de normele de drept mai sus descrise.

Aceasta, în considerarea faptului că deplasarea pe acostamentul din partea dreaptă a drumului din apropierea casei, în direcția lor de mers a fost impusă victimelor de împrejurarea că trotuarul era dezafectat pe o lungime de 1,90 m, urmare a lucrărilor de modernizare a rețelei electrice de joasă tensiune în mun. Salonta, zona de Sud-Est, ce efectuau la acel moment, respectiv, a faptului că victimele, prin conduita imputată, în raport de dinamica producerii evenimentului rutier, nici nu au contribuit și nici nu puteau evita să fie accidentate de vehiculul condus de intervenientul forțat.

De altminteri, examinând această critică, astfel cum a fost dezvoltată și prin recurs, adițional, se constată că partea pârâtă ignoră conținutul concret al faptei ilicite, astfel cum acesta a fost stabilit la judecata în fond a cauzei, urmare a evaluării probatoriilor.

Rezultă, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, că victimele nu au fost acroșate și accidentate de vehiculul condus de intervenientul forțat în considerarea prezenței lor pe acostamentul din partea dreaptă a drumului, adică pe fâșia de teren laterală situată în afara părții carosabile, urmare a unei manevre săvârșite de conducătorul auto, conformă sau nu cu obligațiile prevăzute în sarcina sa de normele de drept privind circulația rutieră.

Dimpotrivă, potrivit acestor constatări, ce nu fac obiectul reevaluării instanței de recurs în raport de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., accidentarea victimelor a fost cauzată de răsturnarea intempestivă a ansamblului auto format din autotractorul și semiremorca specializată-basculantă, încărcată cu balast stabilizat pe partea dreaptă a drumului, răsturnare ce semnifică fapta ilicită în raport de care s-a verificat la judecata în fond a cauzei, atât conduita conducătorului vehiculului, cât și a victimelor.

Or, răsturnarea ansamblului auto, astfel cum s-a stabilit prin probatoriile administrate, a avut drept cauză starea de pericol ce a fost creată de către conducătorul ansamblului auto mai sus descris, prin neadaptarea vitezei cu care circula, anterior întâlnirii victimelor și fără vreo legătură cu conduita acestora.

Anume, rezultă că răsturnarea ansamblului auto a fost provocată de omisiunea conducătorului auto de a reduce viteza de deplasare, de 60 Km/h, sub viteza minimă de răsturnare în curbă, de 30 Km/h, în condițiile accesării curbei deosebit de periculoase la stânga existentă în zonă, anterior întâlnirii victimelor, cercetările evidențiind o distanță semnificativă ce a fost parcursă de ansamblul auto între momentul ivirii stării de pericol și momentul răsturnării sale, de aproximativ 50 m, ce corespunde cu distanța de derapare/frânare.

Sub acest aspect este relevantă și tipologia leziunilor de violență descrise în actele medicale, ce subliniază că au fost produse prin lovire și, îndeosebi, prin comprimare și frecare la sol, ca urmare a strivirii, consecința răsturnării peste victime a ansamblului auto și a încărcăturii transportate.

În atare condiții factuale, susținerile părții pârâte potrivit cărora prezența victimelor pe acostamentul drumului, indiferent pe ce parte a acestuia și irelevant că acestea staționau ori se deplasau, ar fi cauzat ori ar fi favorizat răsturnarea ansamblului auto de către conducătorul acestuia și, implicit, producerea prejudiciului, se dovedește contrară unui raționament logic.

Așa fiind, corect instanțele de fond au statuat că nu poate fi imputată victimelor nicio culpă în legătură cu săvârșirea faptei ilicite ce a generat prejudiciului moral a cărui reparație se pretinde în procesul pendinte, cu consecința înlăturării apărării părții pârâte pe temeiul art. 1371 C. civ. și art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016.

Subsumat acestei criticii de nelegalitate, partea pârâtă susține și că instanțele de fond, printr-o greșita interpretare și aplicare a art. 1393 C. civ., au omis să deducă din suma de 3006,64 RON, acordată cu titlu de despăgubiri materiale, suma de bani ce s-ar fi cuvenit părții reclamante cu titlu de ajutor social de înmormântare, apreciind că, din perspectiva aplicării normei de drept, nu prezintă relevanță dacă această sumă a fost sau nu încasată.

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că art. 1392 C. civ. stipulează că persoana care a făcut cheltuieli pentru înmormântare, în caz de deces al victimei, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

Cât privește ajutorul de deces, este de observat că se poate acorda în condițiile și persoanelor prevăzute de art. 97 din Legea nr. 72/2016 privind sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților.

Norma de drept prevăzută la art. 1393 alin. (1) C. civ., pretins încălcată, statuează următoarele: Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia.

În speță, constatările de fapt ale instanțelor de fond, care, astfel cum s-a arătat anterior, nu fac obiect al controlului exercitat de instanța de recurs, relevă că partea reclamantă nu a solicitat/obținut plata vreunui ajutor de deces pentru cele două victime, în considerarea recunoașterii unui astfel de drept, pe temeiul legii speciale menționate.

În atare condiții, în privința acestei pretenții era incidentă norma de drept prevăzută art. 1392 C. civ., ce impunea obligarea părții răspunzătoare pentru fapta ce a prilejuit cheltuielile de înmormântare, sens în care, corect instanțele de fond, observând că nu se poate reține, în raport de probatoriile administrate, că partea reclamantă ar urmări o dublă reparație, a dispus obligarea părții pârâte la plata acestor cheltuieli.

În fine, partea pârâtă pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub motiv că instanța de apel a folosit în operațiunea de cuantificare a daunelor morale criterii subiective, nu obiective, ignorând că era ținută să examineze această pretenție, exclusiv, prin raportare la punctajul elaborat în baza art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, publicat sub forma unui Ghid pentru soluționare a daunelor morale, ce este întocmit pe baza practicii judiciare apărute în această materie.

Contrar susținerilor părții pârâte, raportul juridic de despăgubire dedus judecății este supus, astfel cum corect s-a statuat la judecata în fond a cauzei, normelor de drept relative la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1381 și urm. din C. civ., în general, a prejudiciului nepatrimonial (art. 1391 C. civ.), în particular.

În aplicarea normelor de drept civil menționate, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, instanțele de judecată au a examina criteriile deja create pe cale jurisprudențială în această materie, după caz, au a crea criterii noi, adecvate, în acord cu particularitățile cauzelor deduse în concret judecății, criterii ce sunt preluate, astfel cum afirmă și partea pârâtă, în ghidul întocmit pentru uzul societăților de asigurări, ca instrument de lucru.

Din cuprinsul art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016, cu denumirea marginală Vătămările corporale sau decesul, rezultă că acest text de lege reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de asigurător și partea prejudiciată, pe cale amiabilă, prevăzând la criteriile ce urmează a fi avute în vedere în acest scop de către asigurător pentru diferitele tipuri de despăgubiri, printre care și daunele morale [cu privire la care se arată că se vor evalua de asigurător pe baza punctajului comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și publicat de către A.S.F. pe site-ul propriu, precum și a altor documente justificative ce particularizează cazul. – art. 22 alin. (1) lit. c) teza I)].

În atare condiții, partea pârâtă pretinde, greșit, că instanțele de fond erau ținute să respecte în operațiunea de cuantificare a daunelor morale acordate părții reclamante, exclusiv, criteriile prevăzute în ghidul/punctajul la care face trimitere art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, susținere, de altminteri, contradictorie, cât timp afirmă, că aceste documente sunt întocmite prin înserarea criteriilor de cuantificare consacrate în practica judecătorească.

În speță, se observă că instanța de apel a învederat că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au statuat că instanțele au a judeca în echitate în această materie, cu respectarea criteriilor de cuantificare create pe cale jurisprudențială, precum: consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de persoana îndreptățită, intensitatea cu care au fost percepute de aceasta consecințele vătămării, modul în care consecințele au fost resimțite în plan familial și social, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale cauzelor deduse în concret judecății și cu respectarea principiului proporționalității.

S-a evidențiat că suma acordată cu titlu de daune morale trebuie să se constituie într-o compensație adecvată de natură să-și atingă scopul urmărit, acela de alinare a durerii încercate de persoanele prejudiciate prevăzute la art. 1391 alin. (2) C. civ. prin moartea celor apropiați (cerință impusă de principiul proporționalității), fiind unanim acceptat că repararea propriu-zisă a unor astfel de prejudicii este dificilă.

În examinarea și aplicarea criteriilor jurisprudențiale menționate, instanța de apel a apreciat că se impune reevaluarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță argumentat de faptul că deși, de principiu, gradul apropiat de rudenie prezumă suferința ce este provocată unei persoane de pierderea copilului, a mamei și a nepoatei, în cauza pendinte, se impune a se avea în vedere și legăturile afective puternice existente între partea reclamantă și victime, ale căror decese au fost de natură să provoace suferințe de o intensitate sporită.

Instanța de apel a reținut că circumstanțele particulare ale cauzei relevă faptul că pentru reclamanții A. și B., părinții victimei minore, F., pierderea, într-o manieră atât de violentă, a unicului copil în vârstă de doar de un an și patru luni, le-a provocat acestora o durere devastatoare, ce nu poate înceta curând. În privința reclamantei A., a reținut că suferința a fost de o intensitate distrugătoare în condițiile cea de-a doua victimă, majoră, era mama sa, G., (în vârstă de 57 de ani). Totodată, a statuat că șocul emoțional a fost extrem de puternic și în ceea ce-l privește pe reclamantul C. care și-a pierdut în accident mama și nepoata. În concluzie, în considerarea legăturilor afective existente între membrii familiei Otvos, instanța de apel a apreciat ca fiind extrem de grave, intens resimțite și de lungă durată consecințele negative de ordin psihic produse reclamanților menționați pierderea celor două rude apropiate.

Cât privește critica părții pârâte potrivit căreia instanța de apel a omis examinarea practicii judiciare în materia daunelor morale, ghidându-se după criterii subiective, nu obiective, se constată că nu este dezvoltată, partea neindicând, în concret, care sunt deciziile de speță la care face trimitere ori criteriile a căror examinare de către instanța de apel, dacă ar fi fost făcută, ar fi avut o înrâurire decisivă asupra soluției pronunțate.

Ca atare, formulată fiind în termeni generali, fără indicarea, în concret, a criteriilor jurisprudențiale obiective omise din examinare de către instanța de apel, instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar sub acest aspect.

Nici indicarea deciziei de speță nr. 422/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă nu impune o altă concluzie, cât timp soluția casării dispusă prin respectiva decizie a fost determinată de omisiunea examinării motivului de apel prin care partea pârâtă a indicat în mod concret decizii de speță (nr. 110/22.03.2013 a Curții de Apel București, nepublicată, respectiv, nr. 1617/2014, nr. 2.075/2015, nr. 900/2015 și nr. 2431/2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), ce ar fi fost relevante din perspectiva soluției date în apel dacă ar fi fost examinate, argumentat de faptul că erau pronunțate în pricini similare, decizii de speță care, subsumate criteriului jurisprudențial, au fost invocate de parte, cu respectarea cerinței relative la motivare, și ca motiv de recurs.

Spre deosebire, în procesul pendinte, astfel cum s-a arătat anterior, partea pârâtă nu a dezvoltat prin recurs o astfel de critică, concretă, ci s-a rezumat să pretindă, în termeni generali, că instanța de apel nu a respectat criteriul jurisprudențial și să susțină, fără a combate în vreun mod, că alegerea de către instanța de apel a criteriilor de cuantificare a daunelor morale examinate a fost arbitrară.

Așa fiind, pentru considerentele arătate Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă.

Sursa informației: www.scj.ro.