Executarea obligaţiei ipotecare independent de executarea obligaţiei principale (prescrisă). Prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară executorie. De la teorie la practică – speţă comentată

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Suplimentar, contestatorii au argumentat că, raportat la dispozițiile art. 405 alin. (1) VCPC, în speță intervine termenul de prescripție de 3 ani și nu cel de 10 ani, deoarece contractul de ipotecă imobiliară nu reprezintă un titlu emis în materia acțiunilor reale imobiliare (care vizează hotărâri judecătorești prin care s‑au soluționat acțiuni reale imobiliare, precum acțiunea în revendicare imobiliară, acțiunea confesorie, acțiunea negatorie, acțiunea în grănițuire, acțiunea posesorie^[73]). Distincția față de noua prevedere [art. 706 alin. (1) NCPC – inaplicabil în cauză] este evidentă, cea din urmă (care referă la titluri emise în materia drepturilor reale) având o sferă de cuprindere mai largă de cuprindere (incluzând și contractul de ipotecă imobiliară).

Au concluzionat contestatorii că, raportat la împrejurările factuale și juridice existente, dreptul creditorului cesionar de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă imobiliară este prescris, termenul de prescripție execuțională ipotecară (de 3 ani) fiind împlinit la data de 12 decembrie 2013, în condițiile în care executarea silită ipotecară a fost demarată la data de 19 iulie 2019.

Pe acest fond, contestatorii au solicitat anularea executării silite declanșate în baza contractului de garanție imobiliară.

Cât privește cel de al doilea motiv de contestație, contestatorii au argumentat că prima încheiere de respingere a cererii de încuviințare a executării silite trebuia atacată de creditor cu apel în termen de 15 zile de la comunicare [art. 666 alin. (7) coroborat cu art. 10 alin. (1) C. pr. civ.], nefiind admisibilă reluarea cererii de încuviințare a executării în aceeași termeni factuali (neschimbați).

III.2. Soluția și considerentele primei instanțe (sentința civilă nr. 4514 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Drobeta‑Turnu Severin în dosarul nr. …/225/2019^[74]).

Instanța de fond a respins contestația formulată de garanții ipotecari M. și N. (debitori urmăriți silit).

Pentru a pronunța soluția de respingere a primului motiv de contestație, instanța de fond a argumentat următoarele: Contractul de ipotecă imobiliară și contractul de credit constituie titluri executorii distincte (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006), astfel că ipoteca poate fi pusă în executare în mod independent de creanța principală (care este constatată printr‑un înscris ce constituie sau nu titlu executoriu potrivit legii), aspect rezultat din dec. nr. 60 din 18 septembrie 2017 pronunțată de ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de fond a stabilit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 706 alin. (1) teza a II‑a NCPC, contractul de ipotecă imobiliară, pus în executare de cesionar, fiind un titlu executoriu emis în materia drepturilor reale [ipoteca reprezintă un drept real asupra imobilului afectat la plata unei obligații – potrivit art. 1.746 alin. (1) VCC], astfel termenul de prescripție execuțională este cel de 10 ani, care în cauză nu a fost depășit (contractul de ipotecă a fost încheiat la data de 26 mai 2008, creditul a fost declarat scadent anticipat la data de 23 iulie 2012, iar executarea silită a fost inițiată de cesionar la data de 19 iulie 2019).

Având în vedere aplicarea corelată a dispozițiilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 cu cele conținute de art. 706 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ., judecătorul fondului a înlăturat argumentele contestatorilor, concluzionând că stingerea datoriei principale prin prescripție nu duce automat la ineficacitatea contractului de ipotecă.

Instanța de fond a respins și cel de al doilea motiv de contestație, pe considerentul că încheierile pronunțate în materie contencioasă (cum sunt și cele care vizează încuviințarea executării silite – art. 527 raportat la art. 666 C. pr. civ.) nu au autoritate de lucru judecat (art. 534 C. pr. civ.).

IV. Faza apelului (cale de atac devolutivă ultimă în sistemul contenciosului execuțional^[75])

IV.1. Motivele de apel invocate de garanții ipotecari contestatori.

Apelanții au criticat soluția primei instanțe pe considerente de nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia, admiterea contestației la executare și anularea executării silite.

Referitor la primul motiv de contestație, respins de prima instanță, contestatorii au început prin a învedera viciul nemotivării hotărârii, nefiind respectate standardele CEDO pe linia dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 din Convenție (prima instanță nu a răspuns la argumentele lor esențiale, apte să susțină admiterea contestației la executare).

În al doilea rând, s‑a criticat abordarea primei instanțe, care în mod nepermis a nesocotit dezlegările obligatorii ale instanței supreme (ÎCCJ – RIL, dec. nr. 1 din 17 februarie 2014^[76]), lăsând neaplicate vechile reglementări în materie de prescripție [art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC] în favoarea celor noi [art. 706 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ.], cu toate că instanța a reținut că prescripția a început să curgă începând cu data de 23 iulie 2010 (fiind ca atare aplicabile normele de drept tranzitoriu conform la art. 6 alin. (1) NCC și art. 201 LPA – NCC) – data operării exigibilității anticipate a creditului. Apelanții‑contestatori au negat primirea notificării asupra declarării scadenței anticipate a împrumutului (procedură convențională prealabilă obligatorie de parcurs din perspectiva art. 4.10.‑4.11. și art. 8.3. din Condițiile generale de creditare).

Apelanții au evidențiat greșeala primei instanțe, care a ignorat total raportul de accesorialitate a ipotecii imobiliare față de soarta contractului de credit principal (prescris la executare), din perspectiva vechilor reglementări aplicabile în materie de prescripție. Astfel, stingerea dreptului la acțiunea executorie în baza contractului de credit principal stinge și dreptul accesoriu la executarea ipotecii imobiliare [art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 1.746 alin. (1) VCC]. Relația de accesorialitate între cele două raporturi juridice este consfințită și la pct. 14 din contractul de credit („Contractele de garanție sunt accesorii contractului de credit”), respectiv la art. 13 din contractul de ipotecă imobiliară („Prezentul contract de ipotecă este accesoriu contractului de credit bancar și constituie titlu executoriu conform O.U.G. nr. 99/2006”) și art. 9.3. din Condițiile generale de creditare.

Prescripția este liberatorie de obligație (art. 1.837 VCC), sens în care ipoteca se stinge prin stingerea obligației principale (art. 1.800 pct. 1 VCC) sau prin prescripție (art. 1.800 pct. 4 VCC). Și cum dreptul de a cere executarea silită în baza contractului de credit principal era prescris încă din data de 5 decembrie 2013, este stins și dreptul la acțiunea ipotecară executorie (aceasta și în ipoteza în care admitem că executarea ipotecii este independentă de executarea creanței principale). S‑a reproșat primei instanțe ignorarea practicii constante a instanței supreme (ÎCCJ, s. I civ., dec. nr. 5702 din 28 iunie 2005 și dec. nr. 2058 din 17 mai 2018), dar și practica instanței de control judiciar (Trib. Mehedinți, dec. civ. nr. 314/A din 17 aprilie 2019^[77]).

S‑a mai arătat că prima instanță a interpretat și aplicat distorsionat/trunchiat considerentele dec. nr. 60 din 24 noiembrie 2017 a ÎCCJ – RIL, unde s‑a remarcat distincția în planul celor două reglementări (pct. 93 și 97 din hotărâre). O.U.G. nr. 99/2006 (art. 120) consacră independența executorialității ipotecii, însă sub rezerva neintervenirii prescripției execuționale a creanței principale (în virtutea relației de accesorialitate netă potrivit vechilor reglementări), doar în ambianța noului Cod civil [art. 2.504 alin. (1) NCC] fiind tranșată executarea independentă a ipotecii în raport cu prescripția dreptului principal.

Cu privire la termenul de prescripție de 10 ani în materia executării ipotecii imobiliare, au arătat apelanții că există diferență de regim juridic între cele două reglementări în materie de prescripție [art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC vs. art. 706 alin. (2) teza a II‑a NCPC], în cauză fiind aplicabilă vechea reglementare (care are în vederea spectrul mai larg al titlurilor emise în materia drepturilor reale, ce cuprinde și contractul de ipotecă imobiliară). Contractul de ipotecă imobiliară are natură convențională și nu este rezultatul judiciar (hotărâre judecătorească) al unei acțiuni reale mobiliare promovate în justiție, astfel că nu se aplică termenul de prescripție de 10 ani prevăzut la art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC, ci termenul de 3 ani prevăzut la teza I a aceluiași articol. Prescripția constituie un caz particular de stingere a obligației ipotecare [art. 1.800 pct. 4 și art. 1.837 VCC]. În acest sens au invocat apelanții și practica precedentă a instanței de apel (Tribunalul Mehedinți – dec. civ. nr. 314/A din 17 aprilie 2019).

Cât privește al doilea motiv de contestație, s‑a arătat că primul judecător care a soluționat cererea de încuviințare a executării silite era comptabil să judece și cea de a doua cerere de încuviințare, existând elemente noi în abordare care nu au format obiectul verificării în prima etapă a încuviințării (respinsă). Pe de altă parte, s‑a evidențiat că prima încheiere prin care a fost respinsă cererea de executare nu a fost atacată cu apel de creditorul cesionar, în condițiile procedurale prescrise lege [art. 666 alin. (7) coroborat cu art. 10 alin. (1) C. pr. civ.], astfel că în condițiile în care cea de a doua cerere de încuviințare a executării a fost identică cu prima (nu au existat dovezi suplimentare care să susțină transferul creanței ipotecare), se opunea autoritatea de lucru judecat la admiterea cererii [art. 634 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.]^[78].

În plus, au fost invocate argumente ce țin de nerespectarea normelor de organizare judiciară [art. 39 și art. 40 alin. (1) din Legea nr. 304/2004; ÎCCJ – RIL, dec. nr. 17 din 19 septembrie 2018, pct. 16‑23 și 106], contestația fiind soluționată de completul specializat minori și familie 2. După cum și lipsa proporționalității măsurii din perspectiva jurisprudenței CJUE (din perspectiva clauzei abuzive a clauzei exigibilității anticipate a creditului).

IV.2. Soluția și considerentele instanței de apel (Trib. Mehedinți, s. I civ., dec. nr. 414/A din 12 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. (…)/225/2019^[79].

Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a principalelor motive de contestație.

A reținut instanța de apel că în mod corect a aplicat prima instanță termenul de prescripție de 10 ani, prevăzut în cazul creanțelor garantate cu ipotecă. Executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale (contractul de ipotecă imobiliară) a fost introdusă de art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000, prin care a fost modificat și completat Codul de procedură civilă de la 1865, ca o excepție de la prevederile Decretului nr. 167/1958. Dreptul de ipotecă este un drept real, supus prescripției de 10 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 405 VCPC (introdus prin art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000), respectiv art. 6 din Legea nr. 76/2012 (LPA – NCPC). Prin introducerea art. 405 VCPC (1865) legiuitorul nu a făcut nicio mențiune că numai drepturile reale principale ar beneficia de termenul de 10 ani, acestea fiind oricum imprescriptibile, astfel că – în mod evident – introducerea art. 405 VCPC prin O.U.G. nr. 138/2000 se referă în mod cert la dreptul de ipotecă, care este legat de un drept de creanță.

V. Comentariu critic

În opinia noastră, soluțiile pronunțate de cele două instanțe de fond sunt esențial­mente nelegale și netemeinice, constituind sursa unor erori judiciare evidente și grave.

Instanța de apel nu a oferit un răspuns explicit argumentelor cruciale ale apelanților‑con­testatori în susținerea motivelor de apel (și de contestație), preferând să se limiteze la preluarea lacunară și necenzurată a considerentelor sentinței primei instanțe, afectând astfel procedura de inechitate și arbitrar (aidoma primei instanțe). Tribunalul nu a oferit o minimă motivare cu privire la devierea de la propria sa jurisprudență (Trib. Mehedinți, dec. civ. nr. 314/A din 17 aprilie 2019), după cum nici referitor la abaterea de la jurisprudența constantă a instanței supreme și a doctrinei de autoritate în materie (chiar dacă aceste elemente nu constituie izvoare de drept, totuși, o explicație/motivare în adoptarea unei soluții contrare se impunea, întru respectarea dreptului contestatorilor la un proces echitabil^[80]).

Instanța de apel a dezvoltat o motivare vădit contrară raționamentului juridic și normelor incidente în cauză. Astfel, greșit și irațional s‑a apreciat că termenul de prescripție de 10 ani este prevăzut pentru creanțele garantate cu ipotecă (în speță fiind vorba de contractul de credit bancar), creanța principală garantată fiind supusă termenului general de prescripție de 10 ani. Pentru ca, în același timp, instanța să aprecieze că dreptul de ipotecă (deci, nu creanța garantată cu ipotecă) este cel supus prescripției de 10 ani.

Contrar raționamentului instanței de apel, art. 405 C. pr. civ. (introdus de O.U.G. nr. 138/2000) a modificat doar termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită în temeiul unui titlu executoriu, în sensul că art. 6 din Decretul nr. 167/1958 (care prevedea un termen de 3 ani indiferent de titlul executoriu în temeiul căruia se cere executarea silită) a fost amendat cu prevederea distinctă a termenului de prescripție execuțională de 10 ani în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare. Art. 405 C. pr. civ. nu a instituit nicio excepție de la regula accesorialității instituită la art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (stingerea dreptului la acțiunea executorie privind dreptul principal stinge și dreptul la acțiunea ipotecară accesorie, chiar dacă contractul de ipotecă constituie titlu executoriu în accepția art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006^[81]), respectiv art. 1.800 pct. 4 C. civ. Doar noul Cod civil [art. 2.504 alin. (1) NCC], care nu este incident în speță, a atenuat relație de accesorialitate, permițând – cu titlu de excepție – executarea ipotecii imobiliare independent de prescripția dreptului principal și excluzând prescripția (creanței principale) ca motiv de stingere a ipotecii [art. 2.428 alin. (2) NCC].

Legătura indestructibilă între contractul de ipotecă (accesoriu) și dreptul de creanță principal pe care îl garantează (inclusiv în plan execuțional), sub imperiul vechilor reglementări (aplicabile în speța ce face obiectul prezentului comentariu, cum de altfel recunoaște și instanța de apel) a fost subliniată de instanța supremă, care remarcă schimbarea de optică a legiuitorului odată cu adoptarea noului Cod civil^[82]. De altminteri, instanța de apel deși admite că dreptul de ipotecă este legat de dreptul de creanță (principal), contradictoriu și nemotivat nu valorifică această relație de accesorialitate din perspectiva vechilor reglementări aplicabile în speță. Și nu o face (prin omisiune) pentru a evita reformarea soluției primei instanțe^[83].

O altă eroare fundamentală a instanței de apel, dublată de motivarea contrară raționamentului juridic, constă în atribuirea conținutului dispoziției de la art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC (privitor la termenul de prescripție de 10 ani – aplicabil în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare) a conținutului dispoziției art. 706 alin. (1) teza a II‑a NCPC (care referă la titluri emise în materia drepturilor reale), apreciind că ipoteca imobiliară constituită de garanții ipotecari reprezintă un drept real (aspect necontestat de altfel). Motiv pentru care instanța de apel a conchis că art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC se referă în mod cert la dreptul (contractul) de ipotecă imobiliară.

Opinăm că dimpotrivă, dispoziția art. 706 alin. (1) teza a II‑a NCPC (inaplicabilă în speță) este cea care referă (în mod cert) la drepturile reale (cum este și contractul de ipotecă imobiliară), art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC având în vedere – în mod evident – cu totul altceva, și anume acțiunile reale imobiliare – reprezentate de titluri jurisdicționale (hotărâri judecătorești obținute în urma inițierii acțiunilor reale imobiliare) și nu titluri convenționale (nonjurisdicționale), după cum am argumentat amplu supra^[84].

În ipoteza executării contractului de ipotecă imobiliară este deci aplicabil termenul de prescripție de 3 ani^[85].

Din această ultimă perspectivă, instanța de apel a reformat considerentele greșite din hotărârea primei instanțe [care a aplicat greșit noua reglementare procesuală – art. 706 alin. (1) teza a II‑a NCPC], însă în mod distorsionat (inversând evidențele textelor) a atribuit vechii reglementări aplicabile [art. 405 alin. (1) teza a II‑a VCPC] conținutul normativ al noii reglementări [art. 706 alin. (1) teza a II‑a NCPC], fără să discute și eventual să motiveze identitatea sau diferența de regim juridic^[86] între cele două reglementări. Intenția instanței de apel, în conservarea erorii judiciare săvârșite de prima instanță (aplicarea termenul de prescripție de 10 ani și nu cel de 3 ani cum ar fi fost corect), putând fi dedusă cu ușurință.